Jurnal de cărți

O carte absolut surprinzătoare

Am mai avut ocazia să observ figura cu totul aparte pe care o face în peisajul presei cotidiene românești de astăzi Ziarul de Iași. La care, din păcate, am acces doar în formatul lui electronic.

Chiar dacă se mai petrec și acolo boacăne (ca, de pildă, aceea de dată relativ recentă în care fotografia regretatei actrițe Valeria Gagealov a fost încurcată cu cea a profesoarei sale, Irina Răchițeanu-Șirianu, ori mizerabilul articol, de esență bolșevică, despre sporurile artiștilor), rămâne indubitabil faptul că sus-numitul cotidian se distinge prin calitatea unor colaboratori, prin spațiul consistent acordat analizei, ca și prin cel alocat culturii. Cum-necum, nu e defel puțin lucru ca într-un ziar cu apariție zilnică să întâlnești semnături cum nu se poate mai prestigioase, precum acelea ale profesorilor Alexandru Călinescu, Codrin Liviu-Cuțitaru sau Alexandru Lăzescu. Lor alăturându-li-se și altele ale unor colaboratori de primă mână.

Grație unui articol al d-lui Alexandru Călinescu, am aflat despre apariția cărții lui O. Nimigean O ureche de om pe o spinare de șoarece pe care nici editura (Polirom, 2020), nici difuzorii de carte, nici comentatorii nu prea au promovat-o, pus-o la loc în vizibil în standuri, analizat-o. Nu știu dacă volumul lui O. Nimigean, în cazul în care ar fi citit, cunoscut de progresiștii  români de azi, de neomarxiștii reali sau numai de paradă, de promotorii fanatici ai corectitudii politice de care nu ducem nici noi lipsă, slavă Domnului!, aici, pe plaiurile mioritice, ar fi provocat o reacție similară celei generate de apariția în urmă cu deja mulți ani a Omului recent., celebra carte a lui H. R. Patapievici, așa cum crede profesorul Călinescu. Însă împărtășesc fără nici cea mai mică rezervă opinia binecunoscutului intelectual ieșean că volumul, da, cu un titlu imposibil, poate chiar intenționat necomercial al lui O. Nimigean, poet, prozator, critic literar, publicist, traducător,  de aproape zece ani stabilit în Franța, este unul care merită toată atenția.

Nu degeaba am reamintit în fraza anterioară multiplele înzestrări și ocupații ale semnatarului cărții. În O ureche de om pe o spinare de șoarece  se regăsește câte ceva din fiecare. La fel cum se regăsește și condiția lui de ex-pat. Adică acel entre-deux despre care vorbește atât de frumos, dar și de profund în minunatele lui scrieri George Banu.  Poetul și prozatorul se regăsesc în fluența și coloritul frazei, publicistul în apetitul, plăcerea, dar și năduful cu care sunt înregistrate și comentate evenimente ale actualității franceze, americane și, desigur, românești imediate, traducătorul în citatele cel mai adesea inventate, dar de un mimetism cu totul admirabil, citate atribuite unor personalități literare de primă mână. Sau unor personaje literare coborâte din mari creații.

Cartea lui O.Nimigean (O de la Ovidiu, precum exilatul de la Tomis, auto-exilat în Franța la o anumită vârstă, dublu statut care determină câteva considerații și despre această condiție, dar și despre exilul, cum nu se poate mai special, dramatic, tragic al lui Paul Goma, un nume, un caz și o personalitate ce revine cu o anumită și neîntâmplătoare frecvență îndeosebi în partea fianlă a volumului) are un subtitlu- Hypmomnémata. Care înseamnă, fragmente sau suporturi de memorie. Respectivul subtitlu ajută într-o oarecare măsură la definirea statului și alcătuirii cărții. Care se prezintă asemenea unei succesiuni de fragmente, foarte adesea (aparent) fără nici cea mai mică legătură între ele.În afară doar de calitatea problematizării intelectuale. Ce legătură ar putea fi, de pildă, între o filipică la adresa președintelui francez Emmanuel Macron sau la aceea a vestelor galbene și o demascare cam umorală a ticăloșiilor comise de profesorul și criticul Nicolae Manolescu în ipostaza sa de președinte al Uniunii Scriitorilor? Cum să pui cap la cap o observație acidulat critică referitoare la scăderea calității prozei românești de astăzi (proză acuzată de caracter vădit comercial) cu una despre numitul Dragnea Liviu Nicolae? Cum să alături o observație de genul “literatura e chestia care deranjează, zgâlție, zgârie” cu una despre PSD sau cu o reglare de conturi cu Stelian Tănase? Cum să treci nepăsător pe lângă elanul desființator pe care îl nutrește O. Nimigean la adresa lui Mircea Cărtărescu (nu doar în privința Solenoidului) și demitizarea de care are parte Charlie Hebdo?   

 O ureche de om pe o spinare de șoarece ar fi putut fi o excepțională cercetare critică asupra creației lui Marcel Proust. Operei proustiene cunoscută în detaliu, calităților și defectelor sale (Catedrala nu este tocmai creația perfectă, admite onest O. Nimigean, fapt observat deja de critici și de exegeți de primă mână, între care și regretatul Matei Cărlinescu în Un altfel de jurnal) îi sunt consacrate un număr consistent nu neapărat de pagini, ci, mai degrabă, aș zice de fragmente. O. Nimigean a parcurs (mai mult ca sigur în repetate rânduri) nu numai opera originală, ci și scrierile a mulți critici. De la deja clasicizata și aproape uitata Julia Kristéva la Jean-Yves Tadié și Antoine Compagnon. Și mulți, mulți ani. În privința lui Proust, O. Nimigean aproape că ar putea spune, precum poetul odinioară, j’ai lu tous les livers. Cu Antoine Compagnon, de pildă, O. Nimigean polemizează în privința observației că A la recherche du temps perdu ar fi o carte cu final fericit. Cred că româno-francezul nostru are dreptate.  Am citit cu încântare analiza făcută de O. Nimigean poate celui mai celebru fragment din capodopera lui Proust, cel cu la petite sonate de Vinteuil. Așa că nu pot să sper decât că va veni și clipa în care respectiva cercetare asupra Timpului pierdut, a lui Jean Santeuil, și – de ce nu? și Contre Sainte-Beuve (semnificativ, cred, faptul că O. Nimigean vorbește constant de narautor, va fi una dusă la bun sfârșit.  Deocamdată, dorita cercetare nu e scrisă, ci doar imaginată.

O ureche de om pe o spinare de șoarece ar fi putut fi și o carte despre Philippe Muray, un gânditor pentru care O. Nimigean nutrește o afinitate aparte. Sau despre Simone Weil ori despre Paul Goma. Recentul volum  ar fi putut fi deopotrivă o carte despre Franța de azi, despre contradicțiile sale, despre gânditorii ei pe care e evident că O. Nimigean îi cunoaște de-a dreptul admirabil. Despre Alain Badiou sau despre Noam Chomsky cu care O. Nimigean polemizează. Despre negaționismul de stânga, despre maoism,  despre gândirea totalitară prezentă sub forma totalitarismului soft identificat de Stéphane Courtois, și, cum spuneam, despre ravagiile făcute de gândirea politic corectă. Care nu au ocolit nici România care, scrie O. Nimigean, râmâne “un pion NATO și o periferie UEuropeană”. Iar dacă această observație vă enervează din cale afară de tare, citiți, și vă veți amuza mânzește, lectura propusă de O. Nimigean pentru celebra piesă Romeo și Julieta, așa cum ar fi ea „convenabilă” tot mai agresivei poliții a gîndirii din zilele noastre. Dar mai ales citiți cartea. Nu o să regretați nici o secundă pe care i-ați dedicat-o.

O. Nimigean –O URECHE DE OM PE O SPINARE DE ȘOARECE; Editura Polirom, Iași, 2020