sâmbătă, ianuarie 23, 2021

Jurnal de festivaluri (8)

1.Nefericirea ca formă de existență

Cea de-a treizecea ediție a Festivalului Național de Teatru s-a încheiat duminică seara. Spectacolul de încheiere, sau mai corect spus, spectacolul care a pus punct secțiunii rezervate selecției din rândul marilor spectacole produse la noi în ultimii 30 de ani, a fost cel cu Unchiul Vanea, primul și unul dintre cele mai bune montate pe o scenă românească de Yury Kordonsky,

În 2001, atunci când a fost invitat de conducerea Teatrului Bulandra să pună în scenă una dintre marile piese ale lui Cehov, Yury se identifica cu totul cu școala rusească de teatru și cu miracolul numit Lev Dodin. Fusese actor, jucase în regia marelui artist. Îmi amintesc, de parcă toate acestea s-ar fi întâmplat ieri, cum a fost invitat Yura de președintele UNITER, Ion Caramitru, să înmâneze un premiu la Gala din primăvara anului 2001 (pe vremea aceea premiile acestea chiar aveau o miză), îmi amintesc discursul lui emoționant, îmi amintesc și anunțul că foarte curând vom avea parte de o surpriză. Spectacolul de la Bulandra

Actorul pe care îl văzusem în Gaudeamus avea deja fanii lui. Și nu oriunde, ci nn marele Teatru de artă al țării care și-a regăsit deodată suflul din vremea marilor spectacole montate acolo de Liviu Ciulei, de Pintilie, de Cătălina Buzoianu, de Tocilescu.  Yura îi cucerise de-a dreptul pe artiștii, pe marii artiști de la Bulandra. Unii îl adoptaseră de-a dreptul. Îl tratau ca pe propriul lui fiu. Câțiva ani mai târziu, Mariana Mihuț avea să îmi povestească cu câtă ardoare și-a dorit să joace un rol, fie el oricât de mic, în viitorul spectacol al lui Yura și cât de fericită a fost în clipa în care a primit vestea că îi fusese încredințat rolul Doicii. Tot la fel, un alt nume mare al Teatrului, Irina Petrescu, a acceptat să joace rolul aproape fără vorbe al Mariei Vasilievna Voinițkaia.

Am văzut de două ori în sală, cu mulți ani în urmă, spectacolul lui Kordonsky. La București, iar, mai apoi, cu ocazia unui turneu al Teatrului Bulandra la Oradea. Am fost de fiecare dată emoționat până la lacrimi. Yura nu s-a temut să facă un Unchiul Vanea à la russe, cu muzică rusească, cu oameni care cântă melancolic, trist la chitară, precum Teleghin, sau cu vocea (o fac îndeosebi personajele-gazdă, adică Doica, Sonia, Astrov, Teleghin,  o face și frumoasa Elena Andreevna, adică mai toți cei loviți de nefericire), o fac câteodată în tăcere, mimând disperat cântatul la vioară, Sonia și Elena în formidabila scenă a întâlnirii/împăcării/regăsirii dintre ele.

Muzica îi place până și atât de complexului, de sentimentalului, dar și de ciufutului unchi Vanea, cel care trece pe neașteptate de la condiția de somnoros, de plictisit de viață la aceea revoltat pe față la adresa nemerniciei lui Serebreakov . Și cât de bine este marcată în montare oscilația între apelativul tandru unchiule Vanea și atât de recele, de distantul Ivan Petrovici. Muzica le pare insuportabilă doar lui Serebreakov și, poate, și Voinițkăi, intrușii,  cei urâți de toată lumea, a căror plecare este percepută ca o izbăvire. Ca o revenire la normalitate.

Numai că normalitatea se identifică în spectacolul de la Bulandra cu starea de nefericire. Căreia mai toate personajele îi dau expresie prin câte un strigăt. Visceral de-a dreptul. Teleghin, Astrov și Unchiul Vanea sunt nefericiți chiar și în scena comică în care îl maimuțăresc pe Serebreakov, Ivan Petrovici dă expresie nefericirii sale făcând pe clovnul. Să mai spun cât de percutantă, cât de răvășitoare este scena finală, aceea în care, după ce inlătura puntea care face legătura dintre chioșcul –insulă în care se petrecuse totul (cu totul remarcabilă scenografia creată de Elena Dmitrakova), Vania își mai pune o dată nasul de clovn și dansează. Dansul nefericirii sale definitive ? Să mai spun că am urmărit-o de fiecare dată cu ochii în lacrimi, nefiindu-mi deloc teamă de ridicol, așa cum nu le este nici personajelor lui Cehov, așa cum au fost ele conturate de Yury Kordonsky și excepțional interpretate de Victor Rebengiuc, Ana Ioana Macaria, Mariana Mihuț, Irina Petrescu, Horațiu Mălăele, Andreea Bibiri (atunci foarte aproape de momentul debutului), Cornel Scripcaru, Ionel Mihăilescu ?

Duminica trecută am revăzut spectacolul. În noua lui formă, una nu departe de forma inițială. Reamintesc că, la un moment dat, Unchiul Vanea  a revenit în repertoriul Teatrului Bulandra, numai că, din păcate, fără Irina Petrescu. Rolul ei a fost preluat de Coca Bloos, excepționala profesionistă care a atins fără probleme cotele de excelență la care s-au situat pe mai departe toți actorii. Despre care am scris pe îndelete la vremea premierei. Duminică seara s-a difuzat o înregistrare pentru televiziune a spectacolului, datând din anul 2014, girată regizoral de Gini Ignat, cu  marele avantaj de a-l avea drept director de imagine pe Vlad Tănase. A fost mai mult decât un remember. A fost o bucurie. Chiar dacă bucuria înseamnă câteodată lacrimi.  

Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” București

Traducerea: Moni Ghelerter şi Radu Teculescu

Regia: Yury Kordonsky

Scenografia: Elena Dmitrakova

Light-design: Lucian Moga

Distribuția:

Alexandr Vladimirovici Serebreakov, profesor universitar aflat la pensie: Victor Rebengiuc

Elena Andreevna, soţia lui: Ana Ioana Macaria

Marina, dădaca bătrână: Mariana Mihuţ

Maria Vasilievna Voiniţkaia, văduvă de consilier, mama primei soţii a profesorului:

Coca Bloos

Ivan Petrovici Voiniţki (Unchiul Vanea), fiul ei: Horaţiu Mălăele

Sofia Alexandrovna (Sonia), fiica lui din prima căsătorie: Andreea Bibiri

Mihail Lvovici Astrov, medic: Cornel Scripcaru

Ilia Ilici Teleghin, proprietar scăpătat: Ionel Mihăilescu

Un argat: Demeter András     

Echipa TVR:

Regia TV: Gini Ignat

Director de imagine: Vlad Tănase

Producător coordonator: Demeter András

Producător delegat: Dana Andriescu

Producător: Diana Dumitru

Redactor: Sînziana Miloşoiu

Pictură: Sorin Comârniceanu

Costume: Mariana Ursache

Regia de studio: Corina Cișmigiu, Gabriel Șerban

Scenografia tv: Nicoleta Petrovici, Bogdan Brolla

Ilustraţia muzicală: Mihaela Constantinescu

2. Eșecuri ce nu pot fi îngropate pe după plintă

Pentru spectatorii consecvenți de teatru din România, orice încercare de adaptare în limbaj scenic a nuvelei Îngropați-mă pe după plintă datorată prozatorului rus Pavel Sanaev cred că va fi multă vreme, dacă nu cumva chiar pe vecie, legată de trei nume . Cel al regizorului Yuryi Kordonskyi, cel al extraordinarei actrițe Mariana Mihuț,  formidabila interpretă a Ninei, și cel al actorului Marian Râlea, care l-a jucat pe nepotul Sașa, în dublă ipostază, personajul apărând în spectacol la vârsta de numai 7 ani ca și la aceea de 24. În calitate și de protagonist, dar și în aceea de narator/memorator al întâmplărilor.

Spectacolul regizat de Yuryi Kordonskyi care a avut premiera în primele zile ale lunii ianuarie a anului 2011 era unul de mare montare, dispunea de o amplă distribuție, de o figurație profesionistă, beneficia de o scenografie luxuriantă și foarte inspirată a Ninei Brumușilă.

Firească, așadar, curiozitatea, chiar nerăbdarea cu care am așteptat să văd filmarea spectacolului inspirit de aceeași nuvelă a lui Pavel Sanaev, montat la Teatrul Dramatic din Kurgan-Rusia, de regizorul de origine basarabeană Dumitru Acriș. Filmare difuzată online cu ocazia celei de-a șaptea ediții a Festivalului Internațional de Teatru Interferențe,  festival organizat de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca și de directorul acestuia, regizorul Tompa Gábor.

Lui Pavel Acriș i-am mai văzut un  spectacol- cel cu Janna, realizat cu trupa Mihai Raicu a Teatrului de Nord din Satu Mare care a figurat în programul ediției din anul trecut a FNT. Nu mi-a produs cine știe ce mari bucurii estetice. Speram ca de data aceasta lucrurile să stea cu totul altfel. Și au stat.

Câteva precizări mi se par de la început extrem de importante. Orice încercare de comparare a celor două producții, cea de la Bulandra și cea a Teatrului Dramatic din Kurgan, este și nepotrivită, și neproductivă. Spectatorul cinstit, iubitorul adevărat de teatru, în a cărui bibliografie figurează antologica montare a lui Yuryi Koronskyi, trebuie să facă de la bun început tabula rasa. Și să privească Îngropați-mă pe după plintă în adaptarea scenică și versiunea regizorală a lui Dumitru Acriș ca și cum de abia acum s-ar întâlni pentru prima dată cu Sașa, cu Olia, cu bunicul Semion, cu Tolea, cu vecinul Lioșa. Cu destinul complicat al Ninei. Care a trebuit să uite de ambițiile ei de a fi actriță, care a eșuat în căsnicie, care a jucat rolul de nebună în timpul războiului spre a se pune la adăpost de primejdii și care joacă acum ,la vârsta senectuții, tot rolul de nebună, de bunică frustă, cvasi-teroristă cu speranța că fie și astfel va deveni unica beneficiară a iubirii lui Sașa. Nepotul  pe care îl ceartă, îl muștruluiește, îl bleastemă ori de câte ori are ocazia, îl ține încuiat în casă, îl îndoapă cu medicamente, îl face  ostatecul ei, despărțindu-l de Olea, mama lui adevărată, iluzionându-se cu gândul că astfel va da, în fine,  un sens vieții sale.

Spectacolul semnat regizoral de Dumitru Acriș este unul de studio. Cu o scenografie minimalistă, cu doar câteva panouri al căror rol constă în delimitarea spațiilor. În special, spațiul  camerei lui Sașa. Statul cvasi-interzis al acesteia. Actorii joacă fără plasă, între cele două sectoare în care se află așezați pe scaune spectatorii. O fac cu toții în forță. O fac rusește, cu implicare, cu emoție, cu pasiune, dar  fără nici cea mai mică urmă de patetisme gratuite. Partea leului îi revine, desigur, actriței Liubovi Savina, meritoria interpretă a Bunicii. Aceasta are un continuu schimb de replici cu Sașa. Bunica lansează un torent de vorbe cărora Sașa nu le răspunde niciodată. Mai corect spus, răspunsurile lui rămân neauzite. Multă vreme copilul pare un personaj absent. Replicile niciodată rostite cu voce tare de acesta funcționând asemenea unui semn zero. La un moment dat camera de filmat poposește, pe neașteptate, ca și cum ar fi vorba despre un accident, în culise. Vedem o masă, un telefon și un tânăr filmat cu spatele. Pe care la început l-am asimilat cu regizorul tehnic. Câteva minute mai încolo mi-am conștientizat eroarea. Tânărul acela este însuși Sașa. Personajul-martor. Regizorul symbolic al rememorării. Omul din amintirile căruia sunt aduși din cine știe prețioase dar și dureroase cotloane ale memoriei și Bunica, și bunicul (Serghey Radikov), și mama pierdută și regăsită Olea (foarte bună în rol actrița Irina Șalimova), și Tolea (Vladimir Rahmanov), și Lioșa (Ivan Drobiș).

Spectacolul câștigă în dramatism, în emoție odată cu sosirea Oliei. Actrița neîmplinită care vine să își revendice fiul. Nina recurge la tot felul de tertipuri, încearcă să-și intimideze fiica, să o impresioneze, să o sperie. Cele două femei îl tranformă pe Sașa într-o veritabilă minge de tenis. Fiecare dintre ele câștigă câte un  set. Partida este, la un moment dat,  ca și câștigată de Olea. Lucrurile se schimbă pe neașteptate după marea scenă. Cea de afară, din fața ușii. Scena în care Bunica face o ultimă încercare de a-și recupera nepotul. Izbutește să pătrundă în noua cameră a acestuia pe care Olea tocmai o părăsește. Victorie ? Nu, nici pe departe. Sașa, ajuns la 24 de ani, iese și își strigă mama.

Mamă e unica vorbă rostită pe scenă de interpretul lui Sașa. Tânărul actor Mihail Baikalov. Vorbă consfințind sfârșitul războiului. Înfrângerea definitivă a Ninei. Eșecul lamentabil al vieții sale.

Teatrul Dramatic din Kurgan-Rusia

ÎNGROPAȚI-MĂ PE DUPĂ PLINTĂ

Dramatizare după nuvela lui Pavel Sanaev

Regia: Dumitru Acriș

Bunica: Liubovi Savina
Semion: Serghey Radikov
Olea: Irina Shalimova
Tolea:Vladimir Rahmanov
Lyosha: Ivan Drobysh
Sasha: Mihail Baykalov

Distribuie acest articol

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Colectia Contributors.ro

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

Navalnîi a fost judecat în secția de poliție. Doar pe vremea lui Stalin se mai putea întâmpla așa ceva. Interviu cu analistul Armand Goșu

Duminică seara, la revenirea în Rusia, Aleksei Navalnîi a fost arestat, la punctul de control al pașapoartelor, din...

Transgenderii, „Dezastru al unor oameni fără Dzeu”?

Îi mai țineți minte pe CpFeii ăia cu mîna pe cruce și familia-n gură care puseseră de-un referendum acum vreo doi ani...

Democrația este pentru zei. Nu trebuie să ne surprindă faptul că oamenii nu o pot menține

„De ce eșuează democrațiile?” Am auzit această întrebare de multe ori în ultimii ani, în cărți, în paginile de...

O variantă modernă a poveștii cu vulpea bearcă: „Organizația pentru Alimentație și Agricultură a Națiunilor Unite a calculat că mai avem circa 60 de...

Dacă ați fi participat în iulie 2015 la lucrările Conferinței dedicate Anului Internațional al Solurilor, desfășurate în Colorado sub auspiciile Organizației pentru...

Radiografia dezastrului industriei energetice românești în 10 ani

Cifrele nu mint, sunt luate din site-ul Transelectrica și puse în tabele și grafice pentru a trage concluziile. Am extras datele SEN...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.