joi, mai 19, 2022

Jurnal de FNT 31 (I)

1.Dans, viață, moarte, conștiință

O bancă, unul sau două calorifere și o ușă. Adică sala de așteptare sau, poate, culoarul unui spital. Un spațiu în majoritate alb. Doar ușa este, pesemne, neagră. Tulburător indiciu pentru ceea ce ar putea urma după ce îi va fi trecut pragul. O veste proastă pe care nici nu știi ori nu ești (încă) pregătit să o primești. Cu lacrimi sau, deplasat, cu un râs, unoeri isteric. E un spațiu simplu, apăsător, unul al așteptării unor verdicte fundamentale. Despre viața și despre moartea a cinci oameni ce se numesc Ecaterina, Lara, Andrei, Mama, Olga. Care de-a lungul celor șapte acte sau, mai corect spus, tablouri ale piesei lui Ivan Vîrîpaev sunt, pe rând, vii sau morții. Din vina unuia sau altuia. Din cauza că și-au făcut unul altuia rău.

Oamenii aceștia se reunesc câte doi, discută, așteaptă verdictul. Despre viața și moartea cuiva drag. Sau despre care susțin că le-ar fi ori că le-ar fi fost cândva astfel. Cel mai frecvent, de fapt întotdeuana veștile sunt proaste și sunt aduse de o asistentă medicală. Uneori indiferentă, alteori mimând implicarea emoțională. Asistenta o face, câteodată, chiar înainte ca medicii să fi consemnat în foaia de observație decesul. Intervenit în urma unui atac de cord sau a unei sinucideri. Mai toate provocate de un terț recrutat, cum spuneam,  la rându-i dintre personajele piesei. 

Cei cinci au o temă de conversație comună. Dansul Delhi. Un dans enigmatic, greu de înțeles creat de Ecaterina/Catya. Dansatoare celebră. Dansul Delhi este unul născut deopotrivă din ignorarea ca și din acuta, crunta, nebuneasca asimilare a murdăriei și a suferinței conștientizate pe neașteptate într-o hală de carne din Capitala Indiei. Dansul acesta le-a marcat voit sau nu celor cinci existența, l-au simțit rând pe rând ca pe o apăsare ori ca pe o eliberare, ca pe declanșatorul unor procese de conștiință. Ca pe o întâlnire dureroasă cu propriul sine.  Au vorbit sau scris despre el, chiar dacă asemenea Larei, un fel de profesor Serebreakov dar care s-a exersat ani de zile diletant în critica de dans, nu i-au înțeles decât foarte greu și foarte târziu esența. Conversațiile sunt întrerupte de sosirea, parcă tot mai intempestivă, mai precipitată a asistentei medicale, aparent preocupată eminamente de ducerea la îndeplinire a unor proceduri birocratice. Asistenta vrea semnături, acorduri. Numai că – ce să vezi ?-în ultimul act al piesei, aceasta se erijează într-un înfocat exeget al dansului Delhi.

Scrierea în sine este de o simplitate structurală dezarmantă. Potrivit mărturisirii proprii, Ivan Viripaev a scris-o astfel convins fiind că ‘’ne’îndreptăm spre un nou tip de comunicare, o comunicare între energii și conștiințe. Spectatorul vine la teatru sau la cinema pentru un dialog, are nevoie de o reacție vie. Ceea ce mă interesează este o comunicare directă, fără afectare.”

Pe mai sus-invocata reacție vie, adusă în scenă fără prea multe trouvailles- uri regizorale, a contat și celebrul regizor lituanian Oskaras Koršunovas în felul în care a montat textul pe scena Vilnius City Theatre.  A făcut-o fiindcă „piesa lui Ivan Vîrîpaev îmi pare a fi plină de un bun simț al umorului, este o comedie existențialistă. O chestie budistă scrisă, fără îndoială, de un dramaturg care a atins starea de Nirvana. Ca toate chestiile budiste, este plină de paradoxuri, care, dacă sunt înțelese, te fac să te prăpădești de râs.”

Râsul acesta despre care vorbește regizorul mi s-a părut a fi, cu excepția unor momente de comic buf, momente provocate de ridicolul Larei ori de cel al seducătorului Andrei, dacă nu chiar în specificul umorului negru, măcar de natură să amintească despre grinçant-ul invocat cu zeci de ani în urmă în definirea unora dintre scrierile sale de francezul Jean Anouilh. Koršunovas a mizat pe simplitatea, pe dimensiunea umană a textului (spectacolul său ar putea fi lesne acuzat de textocentrism), pe dialogurile dintre personaje, pe ceea ce au să-și spună ele. Regizorul a alcătuit o distribuție ireproșabilă (Kamilė Petruškevičiūtė, Ugnė Šiaučiūnaitė, Inga Šepetkaitė, Augustė Pociūtė, Paulina Taujanskaitė, Kęstutis Cicėnas), le-a cerut actorilor să crească în fiecare nou așa-zis act al piesei tensiunea și ritmul confruntărilor. Ilustrația muzicală fundamentată pe variațiuni din ce în ce mai concentrate, dar și mai dure, mai apăsate, mai nevrotice pe celebra temă Hare Krishna deține o bine calculată pondere în inducerea emoției. Dar și a fricii, a spaimei. Spaimă în fața vieții, dar mai ales în cea a morții.

Și cu toate că piesa vorbește despre un dans echivalat cu sensul și duritatea vieții, cu felul mult prea adesea tragic în care existența umană se încheie, acesta este doar sugerat în spectacolul de la Vilnius City Theatre.   

OKT / Vilnius City Theatre

Producători: OKT/Vilnius City Theatre, Lithuanian Academy of Music and Theatre

DANSUL DELHI de Ivan Vîrîpaev

Traducere de Rolandas Rastauskas

Regia: Oskaras Koršunovas

Scenografia: Random Heroes

Costumele: Bartė Liagaitė

Cu: Kamilė Petruškevičiūtė, Ugnė Šiaučiūnaitė, Inga Šepetkaitė, Augustė Pociūtė, Paulina Taujanskaitė, Kęstutis Cicėnas

 Costumele: Bartė Liagaitė

Compoziție muzicală: Gintaras Sodeika

Regia tehnică: Mindaugas Repšys

Subtitrarea: Aurimas Minsevičius

Manager de scenă: Malvina Matickienė

Manager de turneu: Audra Žukaitytė

Data difuzării on line –6 noiembrie 2021

2.Intenții bune, realitate și iluzii

Mărturisesc de la bun început că spectacolul cu piesa Verde tăiat  de Alexandra Felseghi s-a situat pe un loc fruntaș în topul celor pe care așteptam să le văd cu nerăbdare cu ocazia celei de-a XXXI-a ediții a Festivalului Național de Teatru. Nu de alta, dar nu e puțin lucru ca o producție a unei asociații culturale private, al cărei scop prioritar se dorește a fi determinarea autorităților locale să aprobe și să finanțeze înființarea unei instituții profesioniste de spectacole în capitala Sălajului, să fie socotită drept nominalizabilă la Gala UNITER aferentă anului 2020 și nu oriunnde, ci la una dintre cele mai pretențioase categorii, Cel mai bun spectacol. Cunoșteam celelalte producții nominalizate –Inimă și alte preparate din carne de la Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova și Villa Dolorosa de la Secția română a Naționalului din Târgu Mureș- ambele foarte bune, amândouă cu distribuții consistente și convingător alcătuite, și una, și cealaltă semnată de regizori de vârstă medie, emblematici nu doar pentru generația lor, ci și pentru întreaga mișcare teatrală românească a momentului. E voba despre Theodor-Cristian Popescu și Radu Afrim.

Or, în cazul producției Asociației Pro Teatru, finanțată de AFCN, lucrurile stau cu totul altfel. Și autoarea textului,Alexandra Felseghi, și regizoarea spetacolului, sunt persoane tinere care își caută încă un drum în teatru. Scenografa, Andreea Tecla, deși deja posesoare a unei cărți de vizită ceva mai consistente, chiar și a unui premiu UNITER pentru debut, le este colegă de generație, tânăr e și compozitorul muzicii de scenă, Adrian Piciorea, la fel cum sunt și componenții distribuției. Adică Irina Sibef, Florin Suciu, Emanuel Cifor, Răzvan Bănuț. Pe unii dintre ei i-am văzut deja cu alte ocazii, fie în spectacole profesioniste (Răzvan Bănuț, de pildă, e un component de bază al trupei Teatrului Matei Vișniec din Suceava, în vreme ce Florin Suciu a jucat  și el o vreme și la Teatrul Puck din Cluj-Napoca, și la Teatrul Municipal din Baia Mare). Impresii bune aveam și despre Irina Sibef, și despre Emanuel Cifor.

Alexandra Felseghi, din câte am înțeles, regizoare de profesie, dramaturg, în acest moment cercetător post-doctoral la Facultatea de Teatru și Televiziune din Cluj-Napoca, a scris o piesă aflată la intersecția dintre teatrul social și teatrul documentar. Verde tăiat pornește de la o crimă comisă aievea. Un pădurar, originar chiar din zona Sălajului a fost ucis doar fiindcă a descoperit din întâmplare o masivă și ilegală tăiere de lemne. Parte a unei afaceri și a unei operațiuni de crimă organizată cu ramificații dintre cele mai complicate și primejdioase. Soția lui, un fel de nouă Vitorie Lipan, este determinată să afle adevărul, să descopere vinovații, să vadă legea și ordinea repuse în drepturi. O vreme lucrurile par să meargă pe calea cea bună, un tânăr procuror, și bine pregătit, și dornic să își facă onest meseria, fiindu-i de mare ajutor. Numai că noul Cristian Panait este deturnat de la îndeplinirea misiunii sale de telefoane venite de la superiori.

Piesa aspiră la condiția de incizie neiertătoare în intimitatea omnipotenței nedreptății în zilele noastre. Instituțiile Statului (unul pe care însuși președintele lui l-a calificat a fi unul eșuat, fără însă a fi nici măcar o clipă preocupat, și nici măcinat de mari probleme de conștiință de și pentru vinovățiile sale imense în perpetuarea criminală a  acestei stări de fapt) sunt incapabile să facă ordine, corupția este omniprezentă și atotputernică.

Spectacolul regizat de Adina Lazări, o succesiune de tablouri, cele mai multe în două personaje, este unul ordonat, îngrijit, realist, periodic intersectat de inserturi metaforizatoare, datorate secvențelor filmate ori muzicii compuse, cum spuneam, de Adrian Piciorea. Decorul este unul simplu, minimalist-simbolic (unul sau doi copaci tăiați), interpretarea una de bună calitate. Irina Sibef surprinde nuanțat și fără exagerări lacrimogene ori de duritate mimată, ci mizând mult și eficient pe interiorizare, și tragismul, și hotărârea personajului, jocul lui Florin Suciu însumează echilibrat și fără resturi inutile și elanurile, și vulnerabilitățile procurorului, Răzvan Bănuț este, în pofida vârstei sale tinere, un bun interpret al Primarului, un satrap local, eternizat în funcție, cu infinite relații, pentru care orice se vinde și se cumpără, în fine, un individ uns cu toate alifiile și de neclintit și din funcție și din afaceri criminale, Emanuel Cifor joacă aplicat, diferențiat două roluri. Pe cel al vecinului și pe cel al șefului Ocolului Silvic, și unul, și celălalt, e drept, în grade diferite, complici ai șefului-mafiot al comunei. Emanuel Cifor este, în opinia mea, revelația distribuției. Unul care ar trebui să intre în atenția și a regizorilor, și a directorilor de teatre.

Bref, Verde tăiat se constituie într-un bun  argument în favoarea înființării unei trupe profesioniste la Zalău. Dar este, a fost el un candidat serios la premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol ? Nu, nici vorbă. Iar din acest moment încolo ar reîncepe iar discuția atât despre rolurile și funcțiile premiilor cât și despre acelea ale criticii teatrale. Care, da, e adevărat, trebuie să se constituie uneori și în susținător al unor inițiative,  să fie ceea ce Valentin Silvestru denumea odinioară critică-acțiune, însă în nici un caz nu are dreptul să devină un vânzător de iluzii. Și nici în creator de ierarhii false.     

Asociația Pro Teatru din Zalău

VERDE TĂIAT de Alexandra Felseghi

Regia: Adina Lazăr

 Decorul și costumele: Andreea Tecla

Muzică originală: Adrian Piciorea

Light design: Atilla Almasi

Sound design: Adina Lazăr

Distribuția:

Văduva: Irina Sibef

Procurorul: Florin Suciu

Vecinul: Emanuel Cifor

Primarul: Răzvan Bănuț

Șeful Ocolului Silvic: Emanuel Cifor

Data difuzării on line: 7 noiembrie 2021

Distribuie acest articol

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro