Jurnal de FNT 31 (IV)

1.Cu adevărat teatru social și teatru politic

Nu știu în ce categorie au încadrat cei trei co-directori ai ediției a XXXI a a FNT spectacolul cu piesa Conferința iraniană de la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu. Nu știu și nici nu mă interesează fiindcă ideea aceasta de a inventa secțiuni, căsuțe, clase botezate șmecher mi se pare a fi fost, în cazul de față, una dintre cele mai infantile. Una care a mai probat o dată cât de ridicoli putem fi atunci când vrem cu orice preț să ne aflăm în treabă și să le arătăm celor din jur că deținem idei, viziuni, principii. Când, de fapt, nu avem decât vorbe, vorbe, vorbe…

Știu însă că spectacolul pus în scenă de Bobi Pricop la Teatrul  Național Radu Stanca  din Sibiu este unul temeinic, inteligent, elegant și profesionist. Echilibrat, cu un admirabil simț al măsurii, construit minuțios în toate compartimentele sale. Unul cu o distribuție exemplară. Un spectacol care izbutește să intereseze la cote maxime spectatorul. Acesta empatizează cu personajele, se implică emoțional, se mai trezește chiar și lăcrimând, lucru care nu e tocmai de ici-colea câtă vreme Conferința iraniană este, și în intenție, și în realizare, ceea ce putem numi o izbutită mostră de teatru social ca și de teatru politic.

Textul lui Ivan Vîrîpaev, riguros tradus în românește de Raluca Rădulescu, mi se pare a fi unul ce ar merita cu prisosință nota maximă. Se remarcă prin idee, prin construcția dramaturgică, prin extrem de bine dozata plasare a loviturilor de teatru. Viripaev se slujește de pretextul unei dezbateri de înalt nivel academic asupra problemei drepturilor omului în țările în care s-a (re)instaurat fundamentalismul islamic spre a atinge teme mult mai generale. Preocupante pentru creștini și musulmani deopotrivă. Ca, de pildă, relația dintre om și Dumnezeu, respectiv Allah, în societatea contemporană. Ce trebuie omul să aștepte, dar și ce trebuie să dea vieții, semenilor ca și lui Dumnezeu. Ce înseamnă libertatea și care sunt modalitățile de a se ajunge la ea ? Prin militantism, revoltă sau împăcare cu sine, iar atunci, în cazul acesta din urmă, avem de-a face doar cu libertatea interioară ? Însă oare ne ajunge ea ? Care  sunt dimensiunile reale ale libertății interioare ? Cum înțelegem fiecare dintre noi iubirea și cum știm să ne folosim de ea pentru a ne găsi propria salvare ? Mai putem face apel la o soluție estetică, diferită și totuși aemănătoare cu cea pe care o propunea Sartre în finalul celebrului său roman Greața ? Cât de adevărată este aceasta ? Dar ce înseamnă oare adevărul ? Există un adevăr unic ? Sau fiecare are adevărul lui ? Mai departe. Care sunt responsabilitățile Occidentului, ale marilor puteri europene, ale Americii în reinstaurarea rigorilor islamice cu toate exgerările lor ? Ne interesează pe noi, europenii, cu adevărat ceea ce se întâmplă în acea lume incontestabil cu totul altfel, ce se petrece în Iran, de pildă, sau interesul nostru este eminamente unul de fațadă ? Organizăm pe aceste teme o seamă întreagă de dezbateri academice, sofisticate, la care iau parte universitari de înaltă clasă și de mare rafinament intelectual, analiști politici, jurnaliști de mare expunere, însă o facem pe bune, din interes autentic sau numai fiindcă lucrul acesta dă bine și putem spune la final că am încercat să ne facem datoria față de semenii noștri despre care știm că sunt năpăstuițI ? Dar ce înseamnă această năpăstuire ? De ce o astfel de dezbatere, la urma urmei, despre nivelurile nefericirii ar fi organizată la Aarhus, în Danemarca ? Țara în care demult nu mai este ceva putred, ci despre care majoritatea statisticilor arată că ar trăi cei mai fericiți oameni in lume. Ce înseamnă să fii open mind și cum se împacă această atât de clamată gândire liberă și liberală  cu un accident din propria noastră viață, din propria noastră biografie, accident care poate releva distanța dintre ceea ce profețim și ceea ce profesăm aievea ?

Marea găselniță a lui Viripaev constă în faptul că, de la un moment dat încolo, piesa lui ne dezvăluie că între participanții la dezbatere există și altceva decât preocupări academice sau jurnalistice asemănătoare. De pildă, jurnalista Astrid Petersen a fost, la un moment dat, căsătorită cu poetul Gustav Jensen, au avut împreună un copil, care atunci când s-a dovedit a fi homosexual ar fi fost categoric respins de tată, iar această respingere l-ar fi condus la sinucidere. Iar dacă pentru Philip Rasmussen, subtilul moderator al dezbaterii, pentru universitarii Daniel Christensen sau Oliver Narsen, pentru analistul politic Magnus Thomsen, pentru poetul Gustav Jensen, pentru atât de categoricul părinte Augustin, pentru muzicianul- estet Pascual Andersen, parțial și pentru fosta jurnalistă de televiziune Emma Schmidt Poulsen ca și pentru Astrid Petersen, problema iraniană este una, hai să-i zicem, teoretică, pe poeta Shirin Shirazi aceasta era pe punctul să o coste viața.

Spectacolul regizat de Bobi Pricop a izbutit con brio să evite primejdia căderii în retorism și demonstrație gratuită. Nici un actor nu ridică tonul excesiv, cu toții evoluează nuanțat, cu maximă atenție arătată împlinirii rolului. Adrian Matioc marchează eleganța nițelus histrionică a moderatorului, Florin Coșuleț și Adrian Neacșu se completează reciproc creionând două tipuri de universitari, relativei vehemențe a Ofeliei Popa îi rimează calmul adevărat sau numai jucat adus în scenă de Diana Văcar-Lazăr, Marius Turdeanu parcurge excelent distanța de la siguranța inițială la deruta din momentul în care personajul lui este neiertător atacat de fosta soție ,Pali Vecsei portretizează un personaj în bună măsură fățarnic și iezuit, Ciprian Scurtea este impecabil și în partea vorbită, și prin mimica și zâmbetul ironic la care face apel spre a comenta reacțiile nervoase ale personajului încredințat. Maestrul Victor Rebengiuc, invitat să apară în reprezentație  grație mijloacelor video moderne, creionează policrom și cu nenumărate subînțelesuri ceea ce spune și ceea ce crede muzicianul Pascual Andersen. Iar Raluca Iani este senzațională de-a dreptul în felul în care elaborează întreaga prezență scenică a poetei Shirin Shirazi. Demni de remarcat sunt și interpreții  interveniențelor din public. Actorii Ioana Blaga-Frunzescu, Viorel Rață și Liviu Vlad. Varianta filmată și difuzată on line a mai avut un special guest star. Aflat în chip de spectator în sală Marian Râlea l-a jucat, da l=a jucat la propriu premierul Danemarcei.

Discursurile protagoniștilor rostite la microfon sunt completate de o subtilă muzică de scenă creată de Mihai Dobre. Demnă de apreciat mi se pare scenografia florală  iscălită de Oana Micu. Completată remarcabil de elementele video create de Dilmana Yordanova și  Ovidiu Eftime.

Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu

CONFERINȚA IRANIANĂ de Ivan Vîrîpaev

Traducere: Raluca Rădulescu

Regia: Bobi Pricop

 Decorul și costumele: Oana Micu

Video: Dilmana Yordanova și Ovidiu Eftimie

Muzica originală: Mihai Dobre

Distribuția:

Philip Rasmussen: Adrian Matioc

Daniel Christensen: Florin Coșuleț

Oliver Larsen: Adrian Neacșu

Astrid Petersen: Ofelia Popii

Emma Schmidt-Poulsen: Diana Văcaru-Lazăr

Magnus Thomsen: Ciprian Scurtea

Gustav Jensen: Marius Turdeanu

Părintele Augustin: Pali Vecsei

Pascual Anderson: Victor Rebengiuc

Shirin Shirazi: Raluca Iani

Și cu Ioana Blaga-Frunzescu, Viorel Rață, Liviu Vlad

Data difuzării on line: 10 noiembrie 2021

D’ ale carnavalului  la TNB. O enigmă

Cum nu am văzut decât înregistrarea difuzată on line a spectacolului cu piesa D’ ale carnavalului¸mi-e greu să spun de ce a ținut cu tot dinadinsul Alexandru Dabija să monteze capodopera caragialeană la Teatrul Național din București. 

D’ ale carnavalului  e scrierea despre care odinioară se spunea că ar fi fie cea mai proastă, fie cea mai grea piesă dintre toate creațiile dramaturgice ale lui Caragiale. Se prea poate ca, totuși, D’ ale carnavalului  să ridice în fața celor ce intenționează să o monteze mult mai multe probleme decât O noapte furtunoasă  sau chiar decât O scrisoare pierdută, dovadă în acest sens fiind în primul rând realitatea că apare mai rar în repertorii decît suratele ei mai înainte amintite, dar și faptul că au fost și regizori mari care, cum se zice, “și-au prins urechile” punând-o în scenă. Prefer, totuși, să nu dau exemple. Însă că nu e proastă au dovedit-o fără putință de tăgadă o seamă de înscenări anterioare. Începând cu antologica versiune a lui Lucian Pintilie, din 1966 de la Teatrul Bulandra. De la care au pornit multe alte spectacole, dar și o seamă de exegeze literare însemnate, apărute în anii 70-80 ai secolului trecut.

Probabil că Alexandru Dabija intenționează să monteze o integrală Caragiale, primii doi pași în vederea îndeplinirii proiectului fiind remarcabila versiune dată Scrisorii pierdute  la Teatrul de Comedie și, mai apoi, controversata lectură a  Nopții furtunoase la Teatrul Național Vasile Alecsandri. Un spectacol de la care unii au plecat oripilați, însă care mie mi-a făcut plăcere. Lucru pe care nu l-aș putea spune însă în ruptul capulu despre ceea ce am văzut că a propus marele, valorosul regizor la TNB. Aici, Dabija “și-a prins urechile” pe bune. Pe bune și cu zgomot, un zgomot neegalat decât de strigătele exagerate mult peste marginile iertate ale actorilor, mulți dintre ei stimabili,însă, din păcate, puși în situații dificile. Și artistice, și de echilibru căci acesta ca și condiția fizică li se pun la grea încercare de încartiruirea pe turnanta care se mișcă, se mișcă, se învârte, dezvăluie mai multe spații, dar și artiști care așteaptă conștiincios să își rostească strigat replicile, să se bruscheze, să ia bastoane, ori să își expună la propriu dosul. Grație turnantei și datorită decorului în formă de S imaginat de Raluca Alexandrescu vedem și frizeria lui domn Nae Girimea, și sala de carnaval, și ideea căsuței din hârtie ruptă, sfâșiată la propriu în momentul din final, după cheful monstru, că doar nu degeaba personajele au trecut prin ziua cea mai nebună. O zi în cursul căreia regia, atâta câtă e, a lui Alexandru Dabija le-a f cerut personajelor să își satrisfacă poftele sexuale, și monstruoase, și enorme. Sunt tot felul de detalii și de costum (le semnează Liliana Cenean), și de recuzită (o barză care trece frecvent prin scenă,un papagal împăiat, bastoanele cu care sunt înarmați încornorații Crăcănel și Pampon) ș.a. m.d. Se speră în zadar că se vor naște gaguri, că lumea aflată în sală o să râdă, chiar și provcată de privirea bovin-tâmpă a lui Nae Girimea. Din păcate, se râde rar, se râde cel mai adesea pe replică și nu altfel. Se observă cu ochiul liber că spectacolul nu dă satisfacțiile așteptate, lucru de care pariez ca sunt cum nu se poate mai conștienți actorii. Care au, totuși, evoluții valoric diferențiate. Ceea ce e și rău, și bine. Numai că numai despre unitate de viziune și de realizare artistică nu prea se poate vorbi în cazul de față.

Nu intru în analiza jocului actoricesc. Îmi exprim doar mirarea în fața deciziei celor trei co-directori și selecționeri ai celei de-a XXXI- a ediții a FNT de a conferi statut de spectacol invitat acestei montări care e tare departe de a fi o reușită. O enigmă. A câta?    

Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București

D’ALE CARNAVALULUI  de I.L. Caragiale

Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București

Regia: Alexandru Dabija

Decorul: Raluca Alexandrescu

Costumele: Liliana Cenean

Coregrafia: Florin Fieroiu

Asistența de regie: Patricia Katona

Iluzionist consultant: Magitot

Distribuția:

Mița Baston: Irina Movilă

Didina Mazu: Natalia Călin

Chelnerul, O mască: Rodica Ionescu

Crăcănel: Claudiu Bleonţ

Nae Girimea: Gavril Pătru

Pampon: Emilian Oprea

Iordache: Ionuț Toader

Catindatul: Mihai Munteniţă

Ipistat 1: Mihai Calotă

Ipistat 2: Ciprian Nicula

Regia: Alexandru Dabija

Data difuzării on line: 10 noiembrie 2021

3. La nivelul excelenței

După Efecte secundare, un excelent spectacol de la unteatru care i-a prilejuit actorului Vlad Bălan un admirabil debut în regie, iată că am acum ocazia de a scrie iarăși despre o producție de top a unui teatru independent din România, Cassandra după piesa canadiencelor Norah Sadava și Amu Nostbakken, pusă în scenă la Teatrul Apollo 111 de regizoarea Leta Popescu.

Atât Efecte secundare cât și Cassandra  se evidențiază prin calitatea de a fi producții profesioniste ce se respectă pe sine, respectându-și astfel spectatorii ce plătesc biletul de acces în sala de spectacol, că nu fac apel la o pretinsă înțelegere și la alte multe sentimente miloase la care, vezi Doamne !, ar avea dreptul producțiile făcute pe bani particulari.

Un decor cu totul remarcabil, al cărui element de bază este reprezentat de o cadă ce dobândește în montare valori și funcții simbolice (semnatarul lui este remarcabilul scenograf Tudor Prodan), niște foarte bune costume cărora, din când în când, li se asociază o serie întreagă de accesorii și ele înzestrate cu valori simbolice datorate aceluiași Tudor Prodan (nu pot să nu relev aici secvența cu femeia-sirenă, o secvență plină de substanță), o coregrafie și elaborată, și solicitantă pentru cele două actrițe din distribuție (Denisa Nicolae și Mihaela Velicu), coregrafie iscălită de Ștefan Lupu, o adecvată muzică de scenă anume creată de Mihai Dobre, o atentă pregătire muzicală de care s-a ocupat Oana Pușcatu, un light design (Marius Nițu) și un sound design (Daniel Octavian Nae) așa cum se cuvine ca și alte câteva contribuții aduse de Cristina Milea, Andrei Mihai, Roxana Jitaru, Miruna Gheorghiță, Mădălina Haiducu au făcut ca spectacolul de la Apollo 111 să poată fi o reușită. Mai mult, chiar, Cassandra cred că își poate revendica pe drept cuvânt dreptul de a fi socotit drept  unul dintre cele mai bune spectacole din oferta celei de-a XXXI- a ediții a Festivalului Național de Teatru.

Ce este, de fapt, Cassandra ?  Cred că nu aș greși prea tare dacă aș spune că este o replică în cheie post-dramatică a atât de celebrei Noapte bună, mamă !  Avem de-a  face cu o piesă despre durerea sublimată provocată de despărțirea definitivă de ființa esențială din existența fiecăruia dintre noi- de cea care ne-a dat viață. Mai concret. Cassandra, o scriitoare cunoscută, primește într-o dimineață, pe neașteptate, vestea morții mamei. La început pare rece, indiferentă, plictisită de gândul că va trebui să scrie și să rostească elogiul de despărțire. Scrisul ca scrisul, deși de la un moment dat încolo Cassandra însăși se revoltă de asaltul locurilor comune ce își fac loc în mintea ei, rostirea pare a fi însă ceva mai complicată fiindcă protagonista a rămas deodată fără voce.

O observație se impune. Protagonista nu este însă una la dublu, așa cum s-ar putea înțelege superficial văzând că rolul este și împărțit, și completat, uneori chiar sfâșiat de evoluția și complementară, și la antipozi a două actrițe.  Cassandra este una și aceeași,când calină, când revoltată de machismul de care societate în ansamblul ei se desparte cu multă greutate, iar rostirea suprapusă a majorității  replicilor contrapunctată de intervenția unor momente de solo indică sfâșierea lăuntrică ce se instaurează tot mai apăsat în sufletul Cassandrei.  Ca și ciocnirea mentalităților.La început protagonista vorbește despre orice și despre nimic, invocă o serie întreagă de reviste glossy, își tot caută de lucru, ca, de pildă,  pregătirea unor șnițele. Pare că face orice spre a amâna momentul confuntării cu imaginea mamei ca și pe cel al confruntării cu sine.

Baterea ouălor și, mai târziu, a cărnii și utilizarea făinei înseamnă tot atâtea momente solicitante pentru cele două actrițe, momente depășite la nivel de excelență, cu o coordonare impecabilă a mișcării, așa că bravo Denisa Nicolae și Mihaela Velicu, bravo, Ștefan Lupu !. Urmează mai încolo încercările de scriere a elogiului, în fond o recapitulare comentată a faptelor din viața mamei. Care s-a sacrificat, ­s-a făcut preș la propriu ca toată lumea să fie mulțumită. Regizoarea  Leta Popescu își construiește spectacolul asemenea unui performance  nu numai despre despărțirea  de o mamă anume, ci de un anume tip de feminitate. De o anume condiție a femeii.

Sincer să fiu, urmărind on line Cassandra de la Teatrul bucureștean Apollo 111, fiind cum nu se poate mai sigur că văzut în sală spectacolul câștigă în impact emoțional, nu am fost deloc măcinat de întrebarea referitoare la cât de mult feminism  propovoduiesc sau nu Leta Popescu, Denisa Nicolae și Mihaela Velicu. Cassandra  este o montare ce se definește prin idee și valoare artistice. De ideologii nu au decât să se ocupe stângiștii. Din critica teatrală românească sau de aiurea.

Teatrul Apollo 111 din Buurești

CASSANDRA de Norah Sadava și Amy Nostbakken

Traducere: Denisa Nicolae

Regia: Leta Popescu

 Decorul și costumele: Tudor Prodan

Coregrafia: Ștefan Lupu

Muzica originală: Mihai Dobre

Light design: Marius Nițu

Sound design: Daniel Octavian Nae

Pregătirea muzicală: Oana Pușcatu

Alte contribuții: Cristina Milea, Andrei Mihai, Roxana Jitaru, Miruna Gheorghiță, Mădălina Haiducu

Cu: Denisa Nicolae și Mihaela Velicu

Data difuzării on line: 11 noiembrie 2021