Radu Afrim- Jocuri și jucării
Principalul punct de noutate pe care l-a prezentat ca atare echipa curatorială a celei de-a treizecișicincea ediții a Festivalului Național de Teatru, adică Alina Epîngeac, Ionuț Sociu și Raluca Cârciumaru, a fost apariția unui nou personaj. Regizorul asociat. Acum, la drept vorbind, ideea nu este tocmai nouă fiindcă și în timpul directoratului lui Alice Georgescu ca și în cel al Marinei Constantinescu a existat uneori câte un focus. Adică unui anumit artist, fie el regizor, actor sau scenograf, i s-a acordat o atenție specială, panoramându-i-se realizările recente.
Regizorul asociat al ediției din anul 2025 a fost Radu Afrim. Alegere asupra căreia, oricât de cârcotaș sau rău intenționat ai fi, nu poți emite nici cea mai mică obiecție. Afrim lucrează mult, cel mai adesea lucrează bine, coagulează în jurul lui actori, îi transformă în echipe sau chiar trupe, Afrim e peste tot dorit, așteptat, are un stil propriu care mai niciodată nu cade în manieră, nutrește obsesii creatoare de toate felurile- tematice, stilistice, lingvistice, onomastice- pe care le întoarce pe toate părțile, dezvăluindu-le mereu câte ceva nou. Dezvălui și eu chiar de acum, de la începutul însemnărilor mele de astăzi, cât de șocat am fost în clipa în care am auzit rostit pe scenă cuvântul ringhispil pe care nu cred că l-am mai auzit de 40 de ani și mai bine. Chiar mai șocat decât atunci când am văzut în spectacolul despre care scriu azi un scurt insert cu Diana Șoșoacă mereu pregătită să demaște homosexualii.
Din creația lui Radu Afrim din cea mai recent încheiata stagiune, au putut fi văzute la București trei spectacole. Extraordinarul Casa dintre blocuri în care au strălucit actorii Trupei Tompa Miklós a Naționalului din Târgu Mureș, Zi de bucurie, un foarte bun spectacol de la Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași, și Il Teatro Lucido la Malul Infinitului, o, în primul rând, stenică producție a Teatrului de Stat Constanța. Iar cum Radu Afrim nu are mai niciodată astâmpăr, cum (cel puțin deocamdată) nu își dorește muzeificarea, cei ce au avut șansa de a lua parte la deschiderea oficială a Festivalului s-au bucurat și de un extraordinar supliment artistic, din start declarat unic, adică făcut să fie reprezentat numai o singură dată, prezentat sub numele de Gro (o)ve.
Despre Casa dintre blocuri și despre Zi de bucurie am scris la timpul potrivit. Despre Il Teatro Lucido la Malul Mării, producție a Teatrului de Stat Constanța, încerc să dau seama, pe scurt, în cele ce urmează. Asumându-mi, admit, anumite riscuri căci am impresia că reprezentarea spectacolului pe scena Sălii Mari, Sala Ion Caramitru, a Teatrului Național din București, a impus câteva modificări. A rămas totuși intact luminosul, coloratul decor retro-futurist (de scenografă și de regizor numit astfel, creat de Irina Moscu. Cu dormitorul luminat de vreo zece neoane și cu patul larg matrimonial în care se răsfață cuplul gay în jurul căruia se invârte toată povestea, cu livingul cu colțar, devenit, pentru necesitățile castingului contra cost organizat de Massimo și Dutti, sală de spectacol. Un decor cu vreo câteva culoare, o parte dintre ele evidențiate de conceptul video creat de Andrei Dermegiu, plus bucătăria și bufetul self-service. Au rămas plasmele grație cărora vedem marea, marea cu nave de război sau cu morsele ce se sinucid. O puternică metaforă afrimiană care pe mine m-a pus serios pe gânduri. A rămas insinuantul și cert valorosul light design inventat de Cristian Niculescu.
Însă, ce e mai important, a rămas povestea. Povestirea în ramă. La mise en abyme. Formulă despre care au scris pe vremuri studii importante Lucien Dällembach în franceză și Ion Vlad în limba română, O poveste cu dezvoltarea ei din start riscantă fiindcă o bună parte din spectacol se construiește preponderent pe orizontală. Povestea cu hazul și cu tristețea ei. Melanj tipic afrimian. O poveste scrisă de Afrim mai mult ca sigur anume pentru performanta, dar ce zic eu, performantă?, senzaționala, unica trupă de la Constanța. Bravo, Erwin Simsensohn! Poveste asezonată cu inserturi masive din prozele Adrianei Bittel (în care m-am bucurat să o regăsesc în foarte bună formă artistică pe Dana Dumitrescu), ale lui Bogdan Răileanu (secvență în care au evoluții admirabile Cristiana Luca, mereu strălucitorul Ștefan Mihai și Liliana Cazan, interpreta videochatistei ce îl citește pe Dostoievski), ori ale Doinei Ruști . în care am admirat în primul rând ceea ce exprimă non-verbalul din jocul Ecaterinei Lupu. Al cărei joc este perfect armonizat cu cel al lui Iulian Enache. Toate aceste trei inserturi fiind intens și reușit teatralizate, A rămas coafura retro și nu doar coafura, ci și subtilitatea melancoliei din jocul Lanei Moscaliuc, au mai rămas avatarurile sentimentale parcurse de tătăroaica Gazel Kaz, rol în care am apreciat-o pe Anaïs Agi-Ali. Costinel Antone joacă fără excese dezorientarea și oprimarea la care e supus copilul matur pe nume Antonel. Singurul căruia i se refuză dreptul de a-și spune povestea. Ca să nu mai vorbesc despre giumbușlucurile de toate felurile, absolut toate de mare clasă actoricească, de energia debordantă, însușiri pe care le probează magnific Andrei Bibiri și Theodor Șoptelea, ale căror evoluții mi s-au părut de-a dreptul incredibile. Amândoi, asemenea tuturor colegilor lor din distribuție, se mișcă perfect, stimulați de coregrafia Flaviei Giurgiu,
Firește, trebuie să vorbesc și să aplaud metamorfozele la care se supune Cătălin Bucur. Mai întâi în rol de salvamar sexy ce pretinde că salvează suflete,devenit brusc, lovitură de teatru!, fals om al adevărului și al dreptății, iar la final megaescroc. la a cărui prindere își dau concursul toți cei numiți mai sus. Cu excepția lui Michi, adică a lui Ștefan Mihai, ce trebuie să se mulțumească cu faptul că a fost comparat cu Florin Piersic, și a Inei, recte Cristiana Luca. Și, în fine, notez surpriza debordantei apariții a Ninei Udrescu în rolul Doamnei N, proprietara vilei și pretins prietenă a câtorva mari regizori. La loc de frunte, Stanley Kubrik.
Spectacolul dobândește, de la un punct încolo, cu scopul dinamizării, alură de policier. Policier evident parodic, Nu cred însă nici un moment că Radu Afrim și-a propus să rivalizeze nici cu Agatha Christie, nici cu Rodica Ojog-Brașoveanu, nici cu Arthur Conan Doyle și nici cu Haralamb Zincă sau Horia Tecuceanu. La urma urmei nu toți cei menționați mai sus au scris și pentru scenă, Nutresc speranța (iluzia?), că absolventul de Franceză, specialitate B, de la Filologia clujeană pe nume Radu Afrim, azi regizor de renume, și-a amintit de celebra zicere A trompeur, trompeur et demi dintr-o farsă încă și mai celebră, a adaptat-o zilelor noastre și a supradilatat-o. După cum s-a văzut, a făcut-o cu inteligență și folos!
Teatrul de Stat Constanța
IL TEATRO LUCIDO LA MALUL INFINITULUI
Text și regie: Radu Afrim
Inserturi din proze de Adriana Bittel, Bogdan Răileanu, Doina Ruști
Scenografia: Irina Moscu
Coregrafia: Flavia Giurgiu
Lighting design: Cristian Niculescu
Video: Andrei Dermegiu
Operator lumini și video: Alexandru Bibere
Operatori sunet: Teodor Besoiu, Mirel Hagiu
Cu: Andrei Bibire (Massimo), Theodor Șoptelea (Dutti), Ștefan Mihai (Michi), Cristiana Luca (Ina), Ecaterina Lupu (Sabina), Lana Moscaliuc (Lana del Mar), Cătălin Bucur (Salvamarul), Anaïs Agi-Ali (Gazel Kaz), Liliana Cazan (Anelise), Iulian Enache (Ginel, Polițist), Dana Dumitrescu (Mioara), Costinel Antone (Antonel), Nina Udrescu (Doamna N), Cosmin Conțolencu (Polițist)
