marți, noiembrie 29, 2022

Jurnal de premiere

Unora le este necesar câte un Tartuffe

Aproape că nu există cronică ce își propune să dea seama despre un nou spectacol cu una dintre cele mai celebre piese din creația lui Molière- Tartuffe sau Impostorul– care să nu evoce lunga luptă dusă de autor, dar și concesiile făcute de acesta cu scopul de a-și vedea scrierea pe scenă. Se invocă atitudinea ostilă a Bisericii la aflarea veștii că  directorul trupei de la Palais Royal se pregătește să îi aducă pe devoți pe scenă, dar se știe mai puțin că o primă variantă, pare-se că, din păcate, definitiv pierdută datează încă  din 1664 (cea cunoscută a fost reprezentată la 5 februarie 1669,  că acesta  nu dorea atunci (în 1664) decât să se răfuiască cu cei ce încercaseră să  îl pedepsească pentru îndrăznelile din Școala nevestelor. Se mai spune și că  Moliére a încercat să își asigure protecția Regelui, de aici și finalul în care se vorbește despre intervenția acestuia în vederea salvării de la dezastru a familiei lui Orgon ,  de aici elogiul adus guvernatorului, de aici și precizarea, cam îngroșată și nițeluș prea artificială, că Tartuffe este, de fapt, un fals slujitor al Domnului.

Nu doar criticii, fie ei literari sau de teatru, au simțit caracterul relativ artificial al respectivei intervenții monarhice care, de altminteri, nu i-a păcălit pe inamicii neîmpăcați ai lui Molière, foarte puțin interesați, de altfel, de  cât de credincios sau nu este cu adevărat  Tartuffe. Pentru aceștia simplul fapt de a aduce pe scenă și de a pune la zid un om în sutană rămânea un păcat de moarte ce trebuia pedepsit ca atare. De aici, noianul de persecuții de care a avut parte Molière, persecuții despre care dă seama, între altele, piesa Cabala bigoților a lui Bulgakov. Marea majoritate a regizorilor care au montat în anii din urmă pe scenele din România Tartuffe au preferat să pună între paranteze respectiva parte finală. Accentuând astfel partea, latura tragică din tragi-comedia lui Molière.

Nu același lucru îl face în spectacolul montat pe scena Teatrului Regina Maria din Oradea tânărul regizor Vlad Trifaș. Dimpotrivă. Acesta acordă o atenție sporită respectivei părți. O face nu din cine știe ce mare scrupulozitate filologică, nu fiindcă ar dori să nu fie acuzat că ar fi atentat la integritatea textului. De altfel, în calitate de adaptator, Vlad Trifaș a renunțat la foarte multe pasaje socotite, pesemne, din cale afară de discursive. Mai mult, spre a evita cine știe ce alte pocinoguri pornite de la realitatea că actorii de astăzi nu se simt din cale afară de  confortabil atunci când se află în situația de a juca în piese în versuri, a dat o variantă în proză. Decorul, costumele (ambele create de Oana Cernea) plasează montarea într-o atemporalitate voită. În decor se amestecă vitralii, oglinzi în care se privește îndeosebi Orgon, un copac din care , la un moment dat, Tartuffe ia un măr cu care intenționează să o tenteze pe Elmire. Interesant, cred, de spus că un înfocat specialist în literatura secolului al XVII lea- și l-am numit pe Antoine Adam, autorul unei istorii literare tradiționale, dar care mi se pare consultabilă și astăzi-, ar fi dorit ca Tartuffe să fie reprezentat într-un decor specific lumii secolului al XIX lea. În costume, avem de-a face cu un melanj de lameuri, de treninguri viu colorate în care apare același Orgon (cam tot la fel cum apărea Domnul Jourdain în spectacolul de la Naționalul bucureștean, spectacol semnat de Petrika Ionescu). Doamna Pernelle este îmbrăcată într-un costum cvasi-corect de dirigintă (are și un fel de coafură cu turn), Damis și Valère au haine care ar putea fi purtate de niște personaje dintr-o actualizare a lui West Side Story, Dorine (cu un picior de lemn) și Cléante sunt înveșmântați într-o modalitate aflată în apropierea modei din secolul al XVII lea, Elmire are nu doar o rochie, ci și lenjerie intimă roșie, așa că este înzestrată cu toate atuurile de natură să stârnească pasiuni în vreme ce Mariane poară o rochie albă, simbol al purității. Orgon este însoțit de un acordeonisto-folclorist (înzestrat cu jeansi și cămeșoaie) pe ale cărui ritmuri se va strădui să își facă crucile plănuite spre a fi și astfel pe placul lui Tartuffe. De altminteri, pe ritmuri similare Tartuffe și Orgon se vor preface că  se umilesc. Acum, fie vorba între noi, eu nu prea am agreat respectiva soluție pe care o văd mai curând ca o concesie făcută publicului râzăreț. Nu am agreat nici unele ghidușii cam… prea ghidușe strecurate de Richard Balint, interpretul altminteri merituos al lui Orgon și care, în partea finală, își răscumpără toate păcatele dovedind că poate fi un extraordinar actor de dramă numai să i se dea o astfel de șansă.

Atunci de ce a lăsat, chiar a amplificat secvența finală Vlad Trifaș? Ne-o spune chiar el într-un foarte bine cumpănit cuvânt  publicat în caietul de sală al montării. „Dar Tartuffe nu ar putea exista dacă cineva nu ar crede în el. Iar Orgon, din nevoia de a avea un pastor celest, alege să-l creadă. Nimeni nu se folosește de latura monstruoasă a lui Tartuffe decât dacă are nevoie. Deci, cred că  așa își folosește și Tartuffe capacitățile de a înșela pentru că funcționează”.  Carevasăzică, avem de-a face cu o entartuffiere (termenul a fost lansat în circulație în celebrele lui Figuri de Gérard Genette) voluntară. Resimțită,  recunoscută și decontată  ca atare.  

Se vede că ochiul liber că actorilor tineri ai trupei Iosif Vulcan le-a plăcut să lucreze cu Vlad Trifaș. Care, deși tânăr, dispune de o experiență pedagogică dobândită la UNATC. Aceasta s-a văzut și aici și i-a permis, cred, lui Vlad Trifaș să surmonteze bună parte din handicapurile actorului-regizor. De aceea spectacolul e proaspăt, viu, fără sincope catastrofale. Suferă pe alocuri de un anume eclectism, dar care poate foarte bine să fi existat chiar în intenția regizorului. Care este și autorul muzicii de scenă, una specifică timpurilor noastre. Corina Cernea desenează o Doamna Pernelle cazonă, entartuffiată  și ea până peste cap, Angela Tanko în Elmire a lăsat la o parte multe inhibiții, Ciprian Ciuciu  parcă ar fi fost supus unei reușite operațiuni de lifting și este exact ce trebuie în Damis, Alin Stanciu compune un Valère cvasi-adolescentin, ușor nevricos care vrea ca toate inițiativele să îi aparțină Marianei cu aplomb jucată de Mihaela Gherdan (nu știu dacă s-a observat, dar mai toate faptele curajoase  din piesă le aparțin femeilor, ceea ce nu înseamnă că Molière ar fi fost un feminist avant la lettre), Lucia Rogoz este subreta populară, aici binișor întrată în categoria femeilor de vârsta a doua, dacă nu cumva chiar mai mult, Sebastian Lupu, în rolul unui domn Loyal, observator atent și dublu orientat își face și prăfuit, și marțial  comme il faut  datoria, iar Andrian Locovei trece  muzical-folcloric prin scenă.

Cum spuneam, Richard Balint nu e perfect, însă e indiscutabil bun în generosul rol Orgon. El rămâne în mod clar , incontestabil, răsfățatul publicului orădean. Totul e ca respectivul răsfăț să nu îl facă să recurgă mult prea adesea și cam prea facil la poncife. La lucruri știute, verificate, necondiționat aducătoare de apaluze la scenă deschisă. Iar Tartuffe? Cum e Tartuffe în interpretarea lui Răzvan Vicoveanu?  Vedem un Tartuffe tânăr, bărbat încă tânăr, prezentabil, îmbrăcat în negru ceea ce nu îl împiedică deloc pe interpret să practice un joc multicolor. Tartuffe e fals, dar  falsitatea lui nu e îngroșată deloc de Răzvan Vicoveanu, care nu e … nici la dreapta, nici la stânga. El e, cum ne învață pe toți să fim Cléante, bine jucat de Pavel Sîrghi, undeva la mijloc. Ceea ce nu înseamnă că nu ar exista loc pentru un plus de aprofundări. Poate că ele vor veni odată cu reprezentațiile viitoare.

Teatrul Regina Maria din Oradea – Tartuffe  de Molière; Regia, muzica originală și adaptarea textului: Vlad Trifaș; Scenografia: Oana Cernea ; Light design: Bogdan Gheorghiu; Cu: Corina Cernea (Doamna Pernelle), Richard Balint (Orgon), Angela Tanko (Elmire), Ciprian Ciuciu (Damis), Mihaela Gherdan (Mariane), Alin Stanciu (Valère), Pavel Sîrghi (Cléante), Răzvan Vicoveanu (Tartuffe), Lucia Rogoz (Dorine), Sebastian Lupu (Domnul Loyal), Andrian Locovei (Laurent); Data premierei: 19 septembrie 2021

Distribuie acest articol

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Carti noi

Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești

 

Carte recomandată

 

 

 

Carte recomandată

 
 „Serhii Plokhy este unul dintre cei mai însemnați experți contemporani în istoria Rusiei și a Războiului Rece.” – Anne Applebaum
În toamna anului 1961, asasinul KGB-ist Bogdan Stașinski dezerta în Germania de Vest. După ce a dezvăluit agenților CIA secretele pe care le deținea, Stașinski a fost judecat în ceea ce avea să fie cel mai mediatizat caz de asasinat din întregul Război Rece. Publicitatea iscată în jurul cazului Stașinski a determinat KGB-ul să își schimbe modul de operare în străinătate și a contribuit la sfârșitul carierei lui Aleksandr Șelepin, unul dintre cei mai ambițioși și periculoși conducători sovietici. Mai multe…

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro