Deconstrucția unei familii
Cum, la un moment dat, în textul piesei Genul acuzativ, se face referire la atotsalvatoarea și, cu toate acestea, veșnic nemulțuitoarea Wikipedia, am apelat și eu la respective sursă spre a-mi împrospăta și memoria, și informațiile despre Cornel Mimi Brănescu. Fie și numai pentru faptul că mi se pare profund nedrept să îl limitezi pe respectivul om de teatru la condiția de scenarist a tot felul de seriale de televiziune, multe dintre ele de succes și, pe cale de consecință, și cu viață lungă.
Așadar, născut pe data de 31 martie 1974 la Lehliu (acolo unde Ion Băieșu a vrut ca Tanța să îl întâlnească pe Costel care împreună aveau să redescopere adevărul că iubirea e un lucru mare), Cornel Mimi Brănescu a absolvit în anul 2000 studii de actorie care nu aveau cum să nu fie solide de vreme ce profesoară i-a fost imensa actriță Olga Tudorache. Unul dintre cei mai buni pedagogi teatrali pe care i-a avut în istoria ei școala superioară românească din domeniu. Și chiar dacă diploma în cauză a fost, pare-se, depusă, cel puțin pentru moment, între copertele unui dosar, iar dosarul în cine știe ce sertar, formația inițială a lui Cornel Mimi Brănescu se vede. Atât în piesele de teatru cât și în scenarile de film ce-i poartă semnătura.
Una dintre aceste piese se cheamă Genul acuzativ (nu, Cornel Mimi Brănescu nu își propune să revoluționeze în ea studiile de lingvistică , desi unul dintre personajele scrierii se ocupă cu aprofundarea aspectelor semantice și gramaticale ale înjurăturilor, iar altul, de genul feminin, ni se prezintă drept expert în literatură română contemporană) și a poposit pe scena Teatrului Regina Maria din Oradea. După ce, din câte se pare, a mai făcut o haltă pe scena a încă unui Teatru din țară. Haltă despre care respectiva Wikipedie nu suflă o vorbă, semn clar, indibitabil și irefutabil că are dreptate specialista în literatură contemporană din piesă atunci când își sfătuiește nepoata să nu se încreadă întru totul în sus-numita sursă de informație.
Nu cred că Genul acuzativ va rămâne în istoria dramaturgiei românesști contemporane ca cine știe ce text de referință, însă nu este nici pe departe o piesă proastă. E bine scrisă, are umor, are replică și reușește aproape în totalitate să facă ceea ce își propune. Să lumineze ipocrizia relațiilor de familie pe care foarte puțin au curajul să le denunțe. În cazul de față, operațiunea a fost începută de o anume Marina, mai întâi în paginile unui jurnal, pe urmă într-o serie de turnee pe la rudele ei risipite prin țară, mai apoi de fiica acesteia, Lena. Care, în chip de concluzie, hotărăște să își abandoneze soțul, să se stabilească la Oradea fiindcă îi plac și ungurii, și primarul, și să se ocupe mai departe de tot felul de lucruri care, altminteri, ar fi putut rămâne nefăcute.
Cum nu am avut de unde citi textul nu știu dacă partea finală a scrierii a fost refăcută cu intenția clară de a face o plăcere publicului care, firește, cade în capcană. Și aplaudă frenetic. Din fericire, și pentru actori, și pentru dramaturg, și pentru Teatru, și pentru spectatori nu numai pentru asta.
Nu știu cine a regizat spectacolul anterior prilejuit de Genul acuzativ. La Oradea, regia și-a asumat-o însuși dramaturgul care nu și-a propus nicidecum să mute munții din loc. A vrut să aducă pe scenă textul, să îi valorizeze virtuțile, să îi ascundă defectele (care, totuși, se văd, de pildă, mie mi s-a părut complet nejustificată apariția după moarte a Marinei, problema iubirii ei pentru Victor putând fi și altfel lămurită), să lucreze cât mai bine și mai eficient cu actorii și să mulțumească publicul. Nu aș putea spune că planul nu a fost îndeplinit, deși spectacolul este unul cu buget mic, fapt ce se vede îndeosebi în precaritatea scenografiei. Autoarea ei, Oana Cernea a plasat pe scenă un perete, probabil de placaj, o masă, câteva scaune și cu asta, basta. Adică ceea ce a găsit prin magazie. Avem, carevasăzică, de-a face, cu ceea ce se cheamă decor marcat. Atât și nimic mai mult. Decor sărăcăcios, inexpresiv, impersonal care tot la fel rămâne cu sau fără light design-ul semnat de Șerban Ionescu.Nimic bun de spus nici despre costume, semante sau alese tot de Oans Cernea, dar nici despre muzica de scenă compusă de același Șerban Ionescu.
Actorii evoluează bine, nu sar calul nici măcar atunci când trebuie să rostească cuvinte nițeluș mai deocheate. Unii, adică majoritatea (Gabriela Codrea, Adela Lazăr, Ioana Dragoș-Gajdó, Sorin Ionescu, Richard Balint, Pavel Sîrghi) își reconfirmă profesionalismul, asta în vreme ce Denisa Irina Vlad, interpreta Lenei, ni se sau mi se relevă cel puțin mie ca o actriță cu posibilități până acum insuficient valorificate. Le-am descoperit acum. Mă bucur.
Teatrul Regina Maria din Oradea
GENUL ACUZATIV de Cornel Mimi Brănescu
Regia artistică: Mimi Brănescu
Scenografia: Oana Cernea
Light design și muzică originală: Șerban Ionescu
Distribuția
Lena: Denisa Irina Vlad
Marina: Gabriela Codrea
Tania: Adela Lazăr
Cati: Ioana Dragoș Gajdo
Anghel: Sorin Ionescu
Ionel: Richard Balint
Marius: Pavel Sîrghi
Data reprezentației: 12 martie 2021
Nu sunt critic de teatru, sunt doar un iubitor al teatrului și actorilor români, așa cum eu mi-i amintesc din copilărie. Așa că, m-am dus, ca întotdeauna, emoționat și îmbrăcat cu atenție, in semn de respect, la Teatrul National din Bucuresti, la „Genul Acuzativ”, pentru a revedea nume mari ale scenei romanesti. Am plecat însă confuz, cu un gol in stomac, o senzație apăsătoare de jenă și tristețe și o întrebare: Chiar este nevoie ca un act de cultura, care altădată te emoționa, te tulbura, te bucura, te innobila, să fie presarat acum cu replici vulgare, analize etimologice și semantice amănunțite ale unor cuvinte triviale și dialoguri jenante privind aspecte intime ale vietii? Altfel, nu se mai poate? Probabil că mi se va răspunde că asa este viața reală; cred însă, că viața, așa cum este ea, o trăim cu toții zi de zi, iar la teatru venim pentru altceva, să o vedem sublimată, transfigurată, prezentată în haina artistică, prin intermediul unor oameni haraziti. Eu insist sa cred că, dacă înainte se putea altfel, se poate și acum, iar ceea ce înseamnă Arta, Adevăr, Bine și Frumos rămân valori universale, de neclintit, indiferent de vremuri și de oameni.