Recentul meci disputat la Priștina între selecționatele de fotbal ale României și Kosovo, ne-a reamintit că am mai jucat și în septembrie 2023, pe Arena Națională, cu reprezentativa acestui mini-stat balcanic pe care oficial România refuză cu obstinație să îl recunoască și că anumiți indivizi din galeria noastră, mai exact membrii grupării extremiste „Uniți Sub Tricolor”, au ținut să fie solidari ostentativ cu „frații sârbi”, afișând sloganul revanșist „Kosovo e Serbia”, cu riscul ca naționala noastră să fie pedepsită de UEFA. Ceea ce s-a întâmplat, România jucând un meci acasă fără spectatori adulţi şi plătind şi o amendă. Atunci fotbaliștii kosovari au ieșit de pe teren în semn de protest, apoi s-au lăsat convinși să revină, fiind învinși în final. S-a remarcat de către comentatorii sportivi că, de fapt, ultrașii din galeria României au exprimat exact punctul de vedere al MAE, doar că au ales un moment nepotrivit și un mod inadecvat de exprimare, pentru că sportul trebuie să fie deasupra problemelor politice, să unească oamenii nu să îi despartă. Cum ar fi fost ca suporterii kosovari să fi afişat primii, neprovocați, un banner pe care să stea scris Ardealul e teritoriu maghiar sau Dobrogea egal Bulgaria? Noi cum am fi reacționat? Presupun că spiritele se inflamau imediat.
Fotbal și politică externă
Faptul că acei suporteri ultra-naționaliști au pregătit un banner și l-au ascuns spre a putea fi introdus clandestin în tribunele stadionului, arată că pentru ei, frăția cu poporul sârb e mai importantă decât spiritul apolitic al sportului. Și mai arată că naționaliștii suveraniști din spațiul carpato-dunărean se tem de secesionism, trăind cu teama că vreodată Ardealul s-ar putea separa de România, fie intrând în compoziția Ungariei, fie devenind stat independent. De aceea, ultrașii din grupul respectiv proferează jigniri cu substrat etnic la adresa maghiarilor, una dintre țintele lor favorite. Huiduind Kosovo și proclamând apăsat că el este teritoriu sârbesc, aceștia de fapt transmit mesajul că România nu va pierde vreodată teritorii, că statu quo-ul creat după al Doilea Război Mondial se menține iar ce s-a întâmplat în Kosovo e o anomalie care trebuie corectată, la o adică chiar prin forță. În opinia lor, România ar putea avea din nou noroc istoric, la fel ca în 1919, adică ar reuși să redevină mai „dodoloață”, de exemplu dacă Republica Moldova se va uni cu țara mamă. Cei mai radicali naționaliști visează inclusiv la o descompunere a Ucrainei, sub efectul agresiunii rusești, care ar permite și unirea cu Bucovina de Nord si Bugeacul. Sunt pline forumurile jurnalelor de agitați care proclamă Ucraina stat artificial și cer pe un ton isteric ca România să își refacă granițele interbelice. De mirare că au uitat de Cadrilater!
Kosovarii aflați în public pe stadionul Fadil Vokrri din Priștina desigur nu au rămas deloc datori. Cei din tribune la rândul lor au huiduit imnul României și ne-au arătat constant ostilitate, văzându-ne ca pe niște apropiați ai dușmanilor lor, sârbii. O sticlă de plastic cu apă a fost aruncată în fotbalistul Drăgușin, care nu a dat importanță incidentului. În spatele băncii pe care stătea Mircea Lucescu a fost afișat un banner cu „UÇK – Armata de Eliberare din Kosovo”, considerată în anii 90 grupare teroristă în unele state vest-europene. Aici religia și amintirile istorice joacă un rol important în formarea identităților colective. Sârbii sunt ortodocși, ca și majoritatea românilor, mereu ni s-a spus la școală că au fost singurii vecini constant buni (în afara de Marea Neagră…), în interbelic iugoslavii ne-au fost aliați în Mica Înțelegere și ulterior Iugoslavia a sprijinit politic în anii 60 disidența lui Ceaușescu față de URSS. Dar kosovarii? Ei fiind predominant musulmani, sunt văzuți de extremiștii noștri ca urmași ai opresorilor otomani și potențiali membri ai mișcărilor jihadiste ce pun în pericol securitatea Europei. Sau membri ai bandelor de crimă organizată care sperie Europa de Vest. Judecățile în alb și negru sunt specifice publicului radicalizat de pretutindeni, nu avem noi românii vreun monopol.
În ceea ce privește pasiunile populare, uneori poporul simpatizează cu pozițiile oficiale ale propriului guvern, alteori nu. Iar sportul poate servi ca pretext spre a atrage masele, sau cel puțin partea lor radicalizată, și către problematica spinoasă a relațiilor internaționale ale României. Ceea ce nu e deloc o situație de dorit. Politica externă în opinia mea trebuie să rămână domeniul de interes al celor preocupați de acest domeniu, în timp ce habarniștii au ca teren de manifestare, vorba vine, politica internă. Nu iese nimeni în stradă dacă doamna ministru Odobescu anunță că vrem să semnăm un acord de cooperare cu Venezuela sau Mali, așa cum ar ieși dacă se ridică exagerat vârsta de pensionare
Nu știu cum ar reacționa acești naționaliști extremiști din România dacă se va ajunge în situația ca Albania să se unească cu Kosovo, sau Bulgaria cu Republica Macedonia de Nord. S-ar bucura că se creează precedentul pentru unirea României cu Basarabia sau ar fi anxioși ca nu cumva statele sud-balcanice respective să ajungă prea puternice și prospere? Interesant este că destul de puțini români fac paralela între România, care ar putea să se unifice cu R. Moldova, și Albania, care și ea ar avea în viitor posibilitatea de a își întregi țara absorbind Kosovo. De fapt nimeni nu îi încurajează pe albanezi în această direcție, după cum nici statele UE nu fac acest lucru cu România. Precedentul unificării unor state, chiar urmând pattern-uri istorice, e văzut mai degrabă ca destabilizator la nivel regional, deci periculos. Să mai spunem că exact ca și în cazul României în relația cu Basarabia, un procent mai mare din cetățenii Albaniei vor unificarea, față de cei din Kosovo.[i]
Sunt destui români care spun că mai bine rămânem cu toții așa cum suntem, în toată Europa! Că o unire cu Basarabia ne-ar costa oricum prea mult, vezi Germania anilor 90. O combinația stranie dintre sindromul „să moară capra vecinului” și grija pentru balanța de putere regională, amintind de fatidicul an 1913 când le-am luat Bulgarilor Cadrilaterul după ce le-am declarat război și i-am invadat, ca să îi împiedicăm să devină prea puternici în regiune.
Forța obsesiilor securitate și confortul de grup restrâns
Știm că mai sunt încă patru state UE care, ca și noi, se cramponează să refuze recunoașterea Kosovo. Grecia, Spania, Slovacia și Ciprul de Sud. Motivul e asemănător. Au grupuri etnice cu tendințe separatiste și se tem de crearea unui precedent periculos, de asemenea contestă modul in care Kosovo s-a separat de Serbia și s-a proclamat în 2008 stat independent. Recent, în luna iunie a acestui an, Parlamentul spaniol a respins cu 293 la 25 o propunere a unui partid catalon (Junts) de a fi recunoscut Kosovo.
Să ne întoarcem pe firul istoriei până in data de 22 iulie 2010. In acea zi, Curtea Internaţională de Justiţie a publicat avizul consultativ privind „Conformitatea cu dreptul internaţional a declaraţiei unilaterale de independenţă a instituţiilor provizorii de autoguvernare din Kosovo”, document în care constată că modul în care fosta provincie iugoslavă și apoi sârbească și-a proclamat independența, după un referendum național, este legal valabil. Anterior, pe 8 octombrie 2008, Adunarea Generală a ONU adoptase Rezoluţia 63/3, prin care solicita CIJ formularea unui aviz consultativ referitor la conformitatea cu dreptul internaţional a declaraţiei unilaterale de independenţă a Instituţiilor Provizorii de Autoguvernare din Kosovo (17 februarie 2008). Întrebarea adresată Curţii prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU a fost următoarea: „Declaraţia unilaterală de independenţă a Instituţiilor Provizorii de Auto-Guvernare din Kosovo este în conformitate cu dreptul internaţional?” Deși răspunul CIJ a fost pozitiv,poziția MAE al României a fost că de fapt CIJ nu a declarat clar că entitatea Kosovo ar fi dobândit statalitate și independență, așadar nu s-ar fi referit la consecințele declarației. Citez din comunicatul MAE: „modalitatea formulării întrebării de către Adunarea Generală ONU nu a permis Curţii să abordeze problema pe fond. Astfel, Curtea a analizat, cu caracter limitativ, numai legalitatea actului propriu-zis de a face o declaraţie de independenţă, dar nu şi consecinţele juridice ale acesteia, adică problema legalităţii constituirii unui pretins nou stat.”[ii]
De fapt, senzația mea este că diplomația românească era pregătită să își păstreze poziția indiferent de verdictul CIJ, afirmând că respingerea existenței Kosovo, stat cu proveniență secesionistă, corespunde interesului național. Iar Serbia, desi negociază cu Kosovo, de mulți ani, un acord de normalizare a relațiilor, care i-ar netezi drumul către aderarea la UE, periodic amenință cu represalii și declară că nu va recunoaște vreodată situația actuală. Belgradul se bazează și pe cele cinci state UE care îi susțin poziția, desi acestea o fac mai ales spre a își susține propria viziune asupra ordinii teritoriale de după Războiul rece. La rândul lor, statele UE anti-Kosovo par să aibă o înțelegere între ele, spre a păstra unitatea de grup și a nu renunța unilateral la poziția adoptată în acest dosar. Nu le pasă că au aceeași poziția ca Rusia și China. Așadar, deși 22 de state membre UE recunosc Kosovo iar instituțiile europene pun presiune pe cele cinci care se opun să renunțe, deocamdată situația este nemodificată. La nivel mondial, peste 110 state din 193 membre ale ONU recunoșteau deja Kosovo în anul 2022, ceea ce sugerează că Belgradul nu va încerca să își reface granițele folosind forța militară. Altfel va risca sancțiuni, embargo și marginalizare politică, chiar dacă nu Consiliul de Securitate ONU le va adopta ci organizații regionale gen UE și NATO. Desigur, soarta războiului Rusiei contra Ucrainei va influența procesul decizional de la Belgrad, într-o anumită măsură, date fiind relațiile destul de apropiate dintre Serbia și Rusia. Să nu uităm că Putin invocă precedentul Kosovo spre a explica propriul său comportament revizionist față de granițele existente între Rusia și vecinii săi. Soluționarea situației Kosovo se va realiza odată ce Belgrad și Priștina ajung la un acord si se recunosc reciproc în granițele existente. Atunci sperăm că România nu va rămâne chiar ultimul stat din UE care se cramponează de poziția sa inflexibilă.
Anxietăți istorice și obsesia precedentului politico-juridic
Cam toți oficialii români care s-au aflat la conducerea țării au militat pentru nerecunoașterea Kosovo. Unii, precum Traian Băsescu, se temeau să nu se creeze un precedent pentru separarea Transnistriei de R. Moldova. Alții au invocat riscul ca Ținutul Secuiesc să urmeze o politică de separare față de România, folosind precedentul Kosovo. Discutând cu angajați ai MAE, inclusiv foști miniștri, mereu am primit ca argumente, Transnistria și Ținutul Secuiesc. Personal cred că nu ar fi greșit să ne gândim să pregătim treptat pașii necesari spre a recunoaște Kosovo și a fi la unison cu marea majoritate a țărilor UE. Nu respectarea strictă a unor poziții legate de precedente juridice va salva unitatea țării pe termen lung. Trebuie să gestionăm situația etno-religioasă a Ardealului de așa manieră încât populația locală, în marea ei majoritate să nu dorească separarea de țară. Cât despre scenariul unei Ungarii agresive, susținută de Rusia, care să își trimită armata să ocupe Transilvania, mi se pare că riscul este foarte mic și azi nu se mai pune problema în acest fel, ambele țări fiind membre UE si NATO. Adică aparținem unei mari comunități de securitate, nu ne mai temem unii de alții în modul în care ne temeam în epoca interbelică. În plus, beneficiind de solidaritatea aliaților din NATO, avem capacitatea de a rezista în fața unei agresiuni din partea unui stat vecin, fie și Rusia. Acestea fiind spuse, poate ar trebui să ne canalizăm anxietățile legate de teritoriu și suveranitate într-un mod care să nu se lege mecanic si simplist de obsesia unor precedente politico-juridice. Nu pretind că am neapărat dreptate, doar vreau să ridic mingea la fileu pentru o dezbatere mai largă, în societatea civilă, pe tema aceasta sensibilă. E mai bine astfel decât să ne înjurăm pe stadioane și să propagăm sloganuri bazate pe ură și intoleranță.
Un alt caz interesant pentru România este al Taiwanului (Republica China). E drept ca niciun stat UE nu l-a recunoscut ca țară independentă dar unele au deschis reprezentanțe economice și au stabilit relații profitabile cu firme de acolo. Ca să fie considerat stat, acesta ar trebui să aibă nu doar populația stabilă, teritoriu clar delimitat și guvern efectiv ci și relații diplomatice cu alte țări. Doar 12 state, toate mici, la nivel mondial mai recunosc Taipeiul, după ce multe altele au renunțat la recunoaștere, primind avantaje economice din partea Beijingului. Din păcate, guvernul român nici acest lucru nu îl acceptă, din teama că vom supăra Republica Populară Chineză și va protesta, ne va sancționa economic etc. Ocazional, unele partide politice parlamentare au trimis delegații la Taipei și imediat guvernul chinez a protestat.
În realitate, sunt cel puțin cinci ani de când în mod discret România s-a îndepărtat de China. Mai precis, de când președintele Iohannis l-a vizitat pe Donald Trump, la Casa Albă în august 2019, și s-au semnat acele acorduri de cooperare prin care Bucureștiul a acceptat și să limiteze investițiile chineze în sectoarele strategice, relația noastră cu RPC nu merge bine. Bucureștiul a refuzat în 2019 ca Huawei să participa la rețeaua 5G din România, iar în 2020 a fost detonată „bomba”… s-a sistat încheierea negocierilor cu compania chineză CGN privind proiectul construcției reactoarelor 3 și 4 de la Cernavodă.[iii] Au beneficiat americanii care construiesc micro-reactoarele nucleare de la Doicești. Am obținut la schimb sprijin pentru a dezvolta poate cea mai mare bază NATO din Europa, la Kogălniceanu, plus mii de soldați americani desfășurați pe teritoriul românesc, spre a descuraja Rusia. Dacă rămâneam amicii Chinei să fim siguri că nu primeam așa ceva de la partenerul strategic american. A trebuit să facem o alegere. Să ne asumăm deci costurile. Pentru decidenții români a contat desigur și relația tot mai profundă între Xi Jinping si Putin, parteneriatul fără limite între Moscova și Beijing, văzut ca un pericol pe termen lung pentru întreg NATO.
Evident, Beijingul a privit cu extremă iritare aceste evoluții. În plus, Bucureștiul a tratat cu interes clar diminuat ex-formatul de dialog 16 plus unu, prin care RPC coopera intens cu statele Europei centrale si de est. În plus, suntem în UE și nici Uniunea nu a vrut să ratifice Acordul economic comprehensiv privind investițiile (CAI) cu Beijingul, atât de dorit de Germania în epoca Angelei Merkel dar și de China lui Xi. Astfel încât elitele comuniste ce conduc China au retrogradat de facto, pe tăcutelea, România la un statut inferior celui acordat de exemplu Ungariei, stat cu care cooperarea economică merge mult mai bine.
Prin urmare, și dacă deschidem o reprezentanță comercială la Taipei, nu vor exista efecte mai grave decât cele deja existente. Da, China va proteste, iar noi vom merge liniștiți înainte, urmărindu-ne interesele. Poate vom accepta cândva să ne construiască firme chinezești o autostradă, în cel mai bun caz, putem negocia. Desigur, vom continua să recunoaștem China ca un singur stat, de altfel România fiind al treilea stat din lume care a recunoscut Republica populară a lui Mao în 1949. De ce să nu imităm statele baltice, Polonia și Cehia, care vor să profite de interesul firmelor taiwaneze de semiconductori (TSMC mai ales) de a investi in Germania (Dresda) și în alte țări din Europa centrală? Nu putem fi și noi parte a unui viitor triunghi sau quadrilater al siliconului? De ce nu am da dovadă de pragmatism și inteligență?
Dacă cu China continentală momentan nu reușim să dezvoltăm mari afaceri, nu acceptăm decât unele investiții aferente proiectului Belt and Road, spre a nu irita SUA și a ajuta UE să aplice strategia de de-riscare față de RPC, putem compensa prin afaceri bănoase cu Taipeiul. În acest fel, fără să rupem relațiile cu RPC, în așteptarea unor vremuri mai bune, când poate vom reface parțial relațiile bune din epoca comunismului și din anii 2000-2016, dovedim pragmatism și curaj.
Dosarele Kosovo și Taiwan ar putea reprezenta niște borne importante pe calea introducerii unui nou mod de a gândi în politica externă a țării noastre, eliberat de stereotipii, anxietăți istorice, bazat mai ales pe pragmatism și curaj.
Note:
[i] Albanians from Albania are more interested in „national unification” than Albanians from Kosovo, www.kosovo-online.com/en/news/politics/albanians-albania-are-more-interested-national-unification-albanians-kosovo-6-4-2024, 6 aprilie 2024.
[ii] Conformitatea declaraţiei de independenţă a instituţiilor de autoguvernare din Kosovo
[iii] Sidonia Bogdan, România nu vrea să riște un conflict deschis cu China și evită orice fel de contact cu Taiwan, www.presshub.ro/romania-nu-vrea-sa-riste-un-conflict-deschis-cu-china-si-evita-orice-fel-de-contact-cu-taiwan-264995/, 23.03.2023.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Da ! Să fim pragmatici în așteptarea unor vremuri mai bune !
De fapt, dulăii ca Germania și Rusia AU VOIE să se unească cu cine vor( Germania cu RDG, Rusia cu părți din Ucraina, Georgia,etc), dar cățeii nu au voie, ei nu trebuie să se unească ci numai să se fărâmițeze. Că dacă se unesc și devin puternici încep să emită pretenții, ba chiar să facă concurență dulăilor….
În legătură cu foarte mulții naționaliști din România și de aiurea, zic și eu: dacă ne-ar ataca Rusia, Hungaria,etc, câți dintre naționaliști ar sari să-și apere patria/națiunea?
Cu respect : Asa zisul ,, tinut secuiesc ,, .
Nu tine paralela intre asa zisul tinut escuiesc si entitatea / statul Kosovo .
Kosovo , actualul stat , fosta republica autonoma iugoslava – capitala – universitate – politie – majoritate etnica covarsitoare – identitate religioasa profund diferita de populatia sarbeasca ( Islam , Asia ) – populatie tanara gigantica , am impresia , 25% din total . Frontiere administrative .
Asa zisul tinut secuiesc este mai mult o idee culturala , imprastiata administrativ intre alte entitati administrative , cu o populatie rasfirata , imbatranita si minoritara in uriasul teritoriu care este Transilvania . Religie crestina , chiar daca de rit diferit . PIB redus .
Chiar nu inteleg de ce Diplomatia romana nu recunoaste Kosovo !
De frica precedentului creat ? Pisica trebuie rupta odata si odata – Versailles trebuie re -afirmat si re-aparat , chiar si in secolul 21 ! Probabil ca asa va fi pana la urma , probabil cu arma in mana ( O , de-as fi Cassandra mincinoasa ! ) – Istoria catre intr-acolo ne indreapta …
Taiwan si China ? – Austria si Germania , Romania si R Moldova , cele 2 Corei – state / popoare / entitati initial unite , etc , astazi , realitati politice , economice , sociale , profund , poate fundamental diferite .
Harkov este o zonă care își cere autonomia administrativă și politică față de statul român, împinși de la spate de Hungaria. Să nu bagatelizăm situația că ne trezim ca în 1940 când Transilvania de Nord a fost dată Hungariei.
Harkov este un oras din nord-estul Ucrainei, iar Harcov (acronim pentru judetele Harghita si Covasna) este o zona locuita de secui, in centrul Romaniei.
Taiwan-ul și Kosovo nu sunt în aceeași situație.
In timp ce Kosovo s-a declarat că țară independenta (de Serbia), Taiwan-ul nu se declară țara independenta Taiwan ci …. China! Nu ai cum să te gândești să recunoști așa ceva, nici măcar SUA, dușmanii Chinei, nu recunosc asta.
Taiwan este doar insula principala din arhipelagul in care se afla China nationalista (Republica China), nerecunoscuta de ONU, adversar al Republicii Populare Chineze si teoretic parte a acesteia. Situatie pe care, cu particularitati specifice fiecarei natiuni, o intalnim inca la romani, irlandezi, spanioli, coreeni, sudanezi, macedoneni etc. Cei care au vrut sa se uneasca s-au unit (germanii, vietnamezii etc.) Toate la timpul lor.
E de stiut si ca Taiwanul are o reprezentanta la Bucuresti:
https://bucharest.taiwantrade.com/home
dar si ca Ungaria are una la Taipei:
https://tajpej.mfa.gov.hu/eng
In concluzie nu cred ca ar fi vreo problema deschiderea unei reprezentante comerciale romanesti la Taipei, doar ca diplomatia romaneasca e asa cum o stim …
„Un alt caz interesant pentru România este al Taiwanului (Republica China). E drept ca niciun stat UE nu l-a recunoscut ca țară independentă dar unele au deschis reprezentanțe economice și au stabilit relații profitabile cu firme de acolo. Ca să fie considerat stat, acesta ar trebui să aibă nu doar populația stabilă, teritoriu clar delimitat și guvern efectiv ci și relații diplomatice cu alte țări. Doar 12 state, toate mici, la nivel mondial mai recunosc Taipeiul, după ce multe altele au renunțat la recunoaștere, primind avantaje economice din partea Beijingului. Din păcate, guvernul român nici acest lucru nu îl acceptă, din teama că vom supăra Republica Populară Chineză și va protesta, ne va sancționa economic etc.”
Ultima fraza se leaga de prima dar din pacate paranteza dintre ele, privind statalitatea si recunoasterea, da o nota de neclaritate pasajului (care poate fi interpretat ca referitor la recunoastere).
Vrăjeli. Nici nu știu cu care să încep. În plus, nu amintiți de Nagorno Karabach, parte din Azerbaidjan de jure, reintegrat cu forța de către această țară. Pentru că a putut. UE? Mucles, pentru că ipocrizie (gazele sunt mai bune).
PS. Taiwan va fi integrat în China (în timpul vieții noastre).
Nu reiese din articol vreun beneficiu pentru Romania eventuala recunoastere a acestor state, ci doar crearea unor precedente periculoase pe care deja le-ati enumerat. Eu personal nu doresc nici unirea cu Moldova, nici ruperea Transilvaniei, si nu sunt de acord nici cu mizeria facuta Serbiei de catre occident, constient fiind ca mutarea granitelor stabilite dupa ww2 va fi insotita de un nou mare razboi, cu consecinte negative infinit mai mari decat asa zisele beneficii pe care le-am avea prin aceste schimbari.
Câștigul României din recunoașterea „statului” Kosovo fiind…?
„Concordanța cu celelalte state UE”?
Cele care ne țin la coadă la Nădlac? Seriously? Dacă celelalte state UE se aruncă la unison de pe lod (figurativ vorbind o fac din 2015…) înseamnă că trebuie să ne aruncăm și noi?
România trebuie să-și urmeze întotdeauna interesul propriu. Acum câteva decenii UE nu exista, posibil să nu mai existe peste câteva decenii. Serbia nu pleacă nicăieri, e strict în interesul nostru să ne înțelegem bine cu ei, măcar! Cu cine altcineva? Ungaria?? Ucraina care ne muta balizele de pe brațul Chilia și Golful Musura? Bulgaria? Să fim serioși, România TREBUIE să sprijine Serbia, nu teroriștii musulmani!
Momentan a sprijini Serbia inseamna a sprijini o clasa politica sarba foarte apropiata ca mentalitate si comportament de comunism si foarte apropiata de Rusia lui Putin, la randul ei cu multiple reminiscente din perioada comunista sovietica. Inseamna a sprijini un nationalism caracteristic unor epoci trecute, care nu-si are locul intr-o lume civilizata care doreste bunastare. Daca prin a sprijini Serbia s-ar intelege a sprijini fortele autentic democratice din Serbia, care doresc desprindere totala de comunism, de nationalism si de Rusia, atunci da, de acord, ar fi in interesul Romaniei.
„Concordanța cu celelalte state UE” – Da, pentru ca astazi, daca nu am fi in UE, ar fi vai de noi, am fi intr-o situatie economica si financiara apropiata de cea a Chisinaului ! Si da, pentru ca sansa noastra e sa fim alaturi de cei care ne pot apara, in primul rand din punct de vedere economic.
La coada la Nadlac ne tinem singuri, pentru ca nu suntem in stare sa depasim ca natie anume metehne si reminiscente, marea majoritate provenind din epoca comunista ! Din nefericire, deseori am dovedit in ultimii 34 de ani ca suntem chiar noi ( unii dintre noi) dusmani ai interesului propriu ! Din ignoranta si lipsa de educatie, din imbatarea cu teorii tembele mostenite din epoca comunista !
Ok, ați reușit să bifați toate lozincile! :D
Când ajungeți la ARGUMENTE, discutăm!
Comunismul din fosta Iugoslavie, condus de Josip Broz Tito, a fost unul diferit de cel din alte țări comuniste din Europa de Est, precum România sau Bulgaria. Acesta se încadrează mai degrabă în ceea ce se numește „socialism de tip iugoslav”, fiind mai flexibil și mai deschis în comparație cu modelul sovietic strict.
Cetățenii iugoslavi aveau pașapoarte și puteau călători relativ liber în Occident, inclusiv pentru muncă temporară. Mulți iugoslavi au lucrat în țări precum Germania, Austria sau Elveția și au trimis bani acasă.
Deși majoritatea economiei era de stat, existau ferme private mici și anumite afaceri private, mai ales în agricultură, turism și artizanat. Oamenii puteau deține pământ și mijloace de producție în anumite limite, ceea ce contrasta puternic cu colectivizarea din România .
Eu pot sa spun ca am fost norocos ca in acele vremuri puteam sa urmaresc posturile TV Iugoslave .
Eram la zi cu tot ce se intampla in lume . Inclusiv ce se intampla la Timisoara in 89. Ei erau pe strazi in Belgrad cu steagul Romaniei . Este singurul vecin cu care nu am avut conflicte !!
Pentru Romania tinutul secuiesc este o problema potential serioasa. Demografia si limba.
Kosovo este teritoriu istoric sarbesc luat cu forta de interventia NATO. Doar circumstantele istorice fac diferenta intre kosovo si harcov. Se intampla ca nu eram prieteni cu rusii si doream NATO. Plus conflictele interetnice la noi nu au scapat de sub control degenerand in razboi civil.
Taiwanul (ROC) este de fapt China. PRC este o strutocamila acaparata de o sleahta de oportunisti in frunte cu the big kahoona care pensioneaza cu forta demnitari chiar in timpul reuniunilor oficiale.
Romania ar trebui sa fie prudenta si foarte atenta sa starpeasca coruptia. Sau la urmatoarele cutremure mondial s-ar putea sa aiba mari probleme.
Dreptul popoarelor afirma ca fiecare natiune trebuie sa aibe statul sau distinct. Problema grava apare cand vatra de formare a natiunii isi schimba componenta etnica si/sau modelul de civilizatie: Kosovo/Serbia, Ukraina/Rusia etc. Iar Comunitatea internationala are tot interesul sa aplice politica externa a Romei: „Divide et impera”.
Problema este mult mai complexă. Doar ca exemplu, amândouă teritoriile au fost cucerite violent în Evul Mediu, dar în Kosovo încă există descendenții populației originale, căci albanezii de azil sunt descendenții ilirilor. Iar Taiwanul a fost cucerit de o familie de feudali din sudul Chinei, nu de statul chinez. Administrația chineză oficială s-a impus târziu și a rezistat doar până la primul război cu Japonia. În 1945 a fost înapoiat guvernului chinez oficial, care îl conduce și azi. RPC sunt niște rebeli care au avut succes.
Asa este Claudiu! Ar trebui sa privim originile, sa reflectam asupra originilor, asupra structurarii de-a lungul timpurilor a zonelor si populatiilor respective si nu asupra regimurilor actuale, comuniste sau provenite din national-comunism unele dintre ele!
” RPC sunt niște rebeli care au avut succes.” – Corect ! Ar trebui sa ne intrebam si de ce au succes PC-urile rosii mai peste tot in lume ! Pentru ca prostii, cei cu educatie precara si credulii sunt majoritari in orice tara ! Acolo unde „majoritatea asta” depaseste un „procent limita” exista „riscul de comunism” , daca nu cumva comunismul este instalat deja si e perpetuu sub diferitele sale forme, unele ascunse sub o masca democratica, practicandu-se o pseudodemocratie care pacaleste nu numai prostii proprii, ci si prostii din anume guverne si structuri externe !!!
Deși sunt de acord că politica, în mod ideal, nu ar trebui să interfereze cu sportul, realitatea este adesea mai complicată, mai ales în regiuni precum Europa de Est. Fotbalul aici nu este doar un joc – este profund legat de identitate, istorie și conflicte nerezolvate. Ceea ce ar putea părea simple scandări sau gesturi poartă adesea o greutate politică și emoțională semnificativă, deoarece ating probleme precum suveranitatea, opresiunea și supraviețuirea culturală.
Europa de Est are un caracter unic, modelat de reziliență, mândrie și o istorie complexă, care adesea se revarsă și în fotbal. În loc să privim acest lucru ca pe o problemă, ar putea fi o oportunitate de a înțelege dinamica profundă a regiunii și de a aprecia pasiunea pe care fotbalul o aduce în această parte a lumii.
Dacă nu știi cum să echilibrezi principii precum autodeterminarea și integritatea teritorială, asta obții. Și din cauza acestei MARI greșeli, acțiunile Rusiei în Abhazia și Osetia de Sud sunt cazuri care urmează precedentul Kosovo. Mi-e teamă că acestea nu vor fi singurele cazuri, din păcate. Întotdeauna va exista o justificare pentru alte puteri să exploateze aceste precedente pentru propriile lor interese.