marți, martie 19, 2024

L-a folosit Iosif al II-lea pe Horea ca pe un pion împotriva conservatorismului nobiliar maghiar din Transilvania?

Nu din neștiință s-a răsculat poporul valah, ci, din contră, neștiința a fost cauza că atât timp acest popor a îndurat cu răbdare toate asupririle. Poporul valah credea că Dumnezeu însuși i-a impus această soartă. Dacă un popor stăpânit de atare prejudecăți, ajunge totuși să se răscoale ca să-și rupă lanțurile, a trebuit, evident, să aibă motivele cele mai legitime pentru asemenea acțiune.

Jacques Pierre Brissot[1] – A doua scrisoare către Iosif al II-lea

În anul 1784, începând cu 24 octombrie, odată cu chemarea de la Brad a lui Crișan, în numele lui Horea, și până în 7 decembrie, când oastea țărănimii a fost învinsă la Mihăileni de trupele imperiale, o răscoală pornită din mediul românesc a cuprins iobăgimea din Munții Apuseni și până în Maramureș, Sălaj și Sătmar, fără deosebire de naționalitate. Se împlinesc în acest an 238 de ani de la răscoala moților condusă de Horea, Cloșca și Crișan.

Tensiunile care au condus la izbucnirea acestui adevărat război țărănesc împotriva conservatorismului feudal din Transilvania s-au acumulat treptat, întreg procesul fiind favorizat de Curtea Imperială de la Viena, în special în timpul mandatului de împărat al lui Iosif al II-lea, care în încercarea de a impune reforme politice și sociale în această parte de imperiu s-a lovit de rezistența încăpățânată a nobilimii maghiare, respectiv a colonilor de origine germană, categorii deloc dispuse să renunțe la privilegii.

Autoritarismul centralist imperial vedea în atitudinea conservatoare a privilegiaților din Transilvania o piedică în calea construcției unui imperiu al bunăstării – așa cum era el imaginat în teoriile „iosefiniste” – pentru că opoziția lor era îndreptată inclusiv împotriva emancipării țărănești (care ar fi ridicat implicit românii majoritari pe un plan social din care puteau spera la construcția unui viitor prosper), ce ar fi avut ca rezultat lărgirea bazei de venituri pentru imperiu.

MARILE REFORME IMPERIALE

Încă din secolul XVI, habsburgii au manifestat interes politic deosebit pentru moștenirea regatului medieval al Ungariei și pentru Transilvania, dar abia în secolul al XVII-lea, pe măsură ce Imperiul Otoman s-a adâncit în criză, s-au creat condițiile pentru ca Imperiul Habsburgic să preia controlul în regiune, în urma tratativelor duse cu Mihail Apafi.

În 1688, Ungaria a denunțat suzeranitatea otomană și a acceptat protectoratul habsburgic, iar prin Tratatul de la Karlowitz (1699) Transilvania a fost integrată în Imperiul Habsburgic. În decembrie 1691, Leopold I de Habsburg a emis „Diploma Leopoldină”, care pentru un secol și jumătate a servit drept constituție pentru această nou integrată provincie.

Prin Diploma Leopoldină, Transilvania a devenit o provincie autonomă integrată în imperiu, iar titlul de principe i-a revenit împăratului. Pentru administrarea Transilvaniei a fost înființat în anul 1692 „Guberniul”, care din 1694 a avut la Viena o reprezentanță – „Cancelaria Aulică a Transilvaniei”. Chiar dacă Dieta Transilvaniei a fost menținută, i s-au retras treptat atribuțiile.

Împărăteasa Maria Tereza a fost adepta centralizării imperiului, politică continuată atât în perioada în care a coabitat la putere cu fiul său, Iosif al II-lea, cât și în perioada de domnie a lui Iosif, care a fost un autocrat convins. Rezultatul centralizării a fost acela că Dieta Transilvaniei, care până în anul 1740 era convocată anual, a început să se întrunească tot mai rar, iar între anii 1762 și 1791 nu a mai fost convocată deloc.

Cele mai semnificative mutații politice în privința Transilvaniei au avut loc în deceniul al nouălea al secolului XVIII, sub domnia lui Iosif al II-lea. Particularitățile autocrației sale au primit și o denumire – iosefinism. Iosefinismul este înțeles ca un curent de gândire politico-filozofică și, totodată, ca un mod de administrare a statului, în scopul constituirii în imperiu a unui stat puternic centralizat.

După ce Dieta a fost practic scoasă din jocul politic, iosefinismul a reorganizat administrativ Transilvania, pe care a împărțit-o în 11 comitate, prin decrete succesive emise între anii 1783 – 1784. Consecința a fost aceea că aceste reforme au eliminat sistemul celor trei națiuni privilegiate: ungurii, sașii (saxonii) și secuii, românilor majoritari deschizându-li-se pentru prima dată o perspectivă atât în plan politic, cât și social și religios.

În timpul domniei împărătesei Maria Tereza s-au introdus Codurile Penal și Civil Tereziene și s-a desființat tortura ca practică de anchetă (mai târziu și pedeapsa cu moartea a fost abolită). S-au încurajat, prin reforme economice, activități industriale manufacturiere și mineritul și, foarte important pentru români, prin reorganizarea granițelor imperiului în Transilvania, s-au creat și detașamente grănicerești românești.

Înrolarea într-un detașament grăniceresc îi oferea unui iobag român posibilitatea de a deveni liber, de a obține un lot de pământ și un minim nivel de educație.  

Dar cel mai important pentru români, în special pentru noile pături în formare care reușeau să se desprindă – prin înrolarea ca grăniceri sau prin dobândirea unei meserii – de statutul de iobag, au fost reformele tereziene și iosefine ale educației.

Prin Ratio Educationis (1777) și Norma Regia (1781) s-a creat sistemul de educație elementară gratuită și obligatorie. Românii care au început să beneficieze de educație aveau să alimenteze în curând pătura intelectuală care a contribuit la formarea conștiinței naționale.

ILUMINISMUL ROMÂNESC ÎN TRANSILVANIA

Unirea unei părți importante a bisericilor ortodoxe române din Transilvania cu Roma, la începutul secolului al XVIII-lea, a fost inițial considerată calea – singura vizibilă la acel moment – prin care românii să se elibereze de constrângerile de a fi considerați națiune tolerată. Principalul beneficiu ar fi trebuit să fie acela că românii pot lua parte ca egali la treburile politice, dar și că li se deschide astfel perspectiva de a prospera economic, chiar dacă proporția celor care puteau spera la acest lucru era încă mult redusă comparativ cu națiunile privilegiate.

Angajamentele imperiale față de românii uniți nu au fost respectate datorită opoziției acerbe a nobilimii maghiare și a celorlalte stări privilegiate. Totuși, o breșă în sistemul de castă al națiunilor privilegiate fusese creată. Așa a devenit posibil militantismul național a episcopului ortodox unit Ioan Micu – Inochentie Klein, care a asaltat cu petiții Dieta, Guberniul și corespondentul său vienez Cancelaria Aulică și, bineînțeles, curtea imperială.

Așa cum arată Lucian Blaga[2], Inochentie Klein a devenit episcop al bisericii ortodoxe unită cu Roma în 1732 și a obținut astfel un loc în Dieta Transilvană. Din această poziție, el a cerut  foarte ferm (1744) ca românii de origine ortodoxă ce s-au unit cu Biserica Catolică să fie recunoscuți ca a patra națiune politică a Transilvaniei. Cererea sa a provocat uimire și automat respingere[3]:

„Episcopul unit cere niște lucruri pe care nimeni nu le-a cerut vreodată de la străbunii noștri și nu le va putea cere nici de la urmașii lor. (…) Cere ceva ce răstoarnă din temelie drepturile și libertățile avute până acum în pace de națiunile patriei. Cere ce de fapt clatină și tulbură întreg sistemul acestei țări păstrat până acum în ordine bună atât în cele religioase cât și în cele politice și economice. (…) Cere ceea ce clerului și plebei valahe nu i se cuvine niciodată.”

După acțiunea din Dietă, Inochentie Klein este convocat la Curte. Înainte de a lua calea Vienei, convoacă la Blaj un sinod fără aprobarea autorităților imperiale și a delegatului iezuit al Bisericii Catolice (care supraveghea activitatea liturgică a episcopului unit). La sinod sunt convocați preoți, dar și mireni: de la nobili la iobagi români. În cursul lucrărilor sinodale Inochentie Klein insistă pe formularea unui program coerent de luptă pentru obținerea drepturilor ca a patra națiune, cu gândul de a-l prezenta la audiența imperială.

Ajuns în Viena, află însă că nu i se va oferi prilejul unei audiențe la Curte, ci va face obiectul unei anchete a unei comisii a Cancelariei Aulice, pentru a da explicații privind acțiunile sale, de la interpelarea din Dietă la sinodul convocat iregular. Inochentie Klein nu se supune convocării și părăsește pe ascuns Viena, refugiindu-se la Roma.

Chiar dacă a fost nevoit să se auto-exileze, Inochentie Micu a lăsat moștenire generațiilor care au urmat o moștenire politică ce a putut fi re-potențată în anii de deschidere ai reformelor iosefine. Continuatorii ideilor sale, în special Samuil Micu, dar și Gheorghe Șincai sau Petru Maior, au contribuit în cele din urmă la conturarea programului politic care avea să facă obiectul petiției Supplex Libellus Valachorum din 1791.

Ceea ce este important, atât la Inochentie Micu, cât și la urmașii săi ideologici, a fost concepția că atingerea dezideratului obținerii egalității în drepturi trebuie obținută în cadrul sistemului politic existent, prin petiții adresate împăratului; în special Iosef al II-lea și elanul său reformist trezeau speranțe românilor că aceste drepturi pot fi obținute pe căi legale, printr-o decizie a curții de la Viena și în ciuda opoziției fostelor națiuni privilegiate.

Așa se explică de ce Samuil Micu, Gheorghe Șincai sau Ioan Molnar-Piuariu nu au fost susținători ai răscoalei țărănești condusă de Horea și asociații săi, Cloșca și Crișan. Dimpotrivă, au condamnat acțiunile violente ale răsculaților, iar Ioan Molnar-Piuariu a însoțit preoți și episcopi uniți prin Munții Apuseni, în încercarea de a opri acțiunile țăranilor răsculați.

PRIMELE MIȘCĂRI ȚĂRĂNEȘTI DIN TRANSILVANIA SECOLULUI XVIII

Unirea cu Biserica Catolică a unui număr mare de parohii ortodoxe din Transilvania, mijlocită de administrația imperială, s-a constituit fără îndoială în catalizatoarea tuturor schimbărilor ce au urmat în conștiința românilor din Transilvania, pentru că, potrivit documentului de unire, ar fi trebuit ca cel puțin unei părți a națiunii române să i se recunoască drepturi egale cu ale națiunilor privilegiate.

Așa cum arată Lucian Blaga[4], în schimbul celor patru puncte principale prin care episcopii Teofil și, ulterior, Atanasie recunosc renunțarea la diferențele de concepție teologică pentru „întoarcerea în sânul sfintei biserici romano-catolică mamă”, s-au cerut în schimb garantarea unor drepturi, și anume:

(i) Ca preoții și dregătorii bisericii de ritul grecesc să se bucure de toate acele privilegii și drepturi de care se bucură nu numai preoții romano-catolici, ci și arianii (reformații unitarieni – op. cit.), luteranii și calvinii;
(ii) Ca în fiecare sat unde se află preoți să aibă biserică, casă parohială;
(iii) Ca preoții să depindă și să dispună de episcop, iar nu de laici ca până acum (în speță de calvinii unguri).

Actul unirii a născut o dublă rezistență, așa cum era de așteptat: (i) pe de-o parte venită dinspre națiunile privilegiate și a reprezentanților religiilor desemnate ca recepte, potrivit Edictelor de la Turda (1568) și de la Târgu Mureș (1571), iar pe de altă parte (ii) dinspre reprezentanții bisericilor ortodoxe de peste Carpați, care au insistat pe lângă semnatarii actului de unire să nu facă acest pas echivalent cu o trădare.

Opoziția venită dinspre autoritățile locale administrative și religioase a împiedicat materializarea promisiunilor inițiale pe care imperiul le făcuse liderilor bisericii ortodoxe care au acceptat unirea cu Roma și i-au dezamăgit pe mulți dintre semnatari, dar nu pe toți, mulți continuând să spere că, în cele din urmă, Curtea de la Viena va învinge rezistența locală și astfel preoții, negustorii și micii meseriași români, precum și puținii țărani liberi se vor bucura de aceleași drepturi cu națiunile privilegiate (iobagii nu puteau spera la privilegii, indiferent de naționalitatea lor).

Pe acest fond, după cum remarca și istoricul Keith Hitchins[5] în „Conștiință națională și acțiune politică la românii din Transilvania”[6], la mijlocul secolului al XVIII-lea agenții care îndemnau românii să renunțe la unire și să revină la vechea orânduială au avut tot mai mult succes în acțiunile lor, pentru că dezamăgirea față de nerespectarea promisiunilor era omniprezentă, în special pe fondul încercărilor de a-l pedepsi pe Inochentie Klein și a auto-exilului acestuia.

În misiunea de a îndemna românii să se revolte și să denunțe unirea cu biserica Romei s-au distins Visarion Sarai (1744) și Stan Popovici, cu numele călugăresc de Sofronie (1759). Principalul susținător al acțiunilor celor doi agenți ai revenirii la tradițiile și orânduirile Bisericii Răsăritene a fost Pavel Nenadović, mitropolitul sârb de la Karlowitz (Carloviț, în actuala Voivodina), interesat să includă românii ortodocși transilvani în mitropolia sa.

Pentru susținerea mișcării gândite de Nenadović s-au pus în mișcare și fonduri obținute din Țările Române, precum și finanțări oferite de Moscova; de altfel Imperiul Țarist a intervenit și direct, pe căi diplomatice, pentru a proteja „drepturile credincioșilor români ortodocși” supuși persecuției din partea administrației în cazul în care acceptau să renunțe la actul de unire.

Mișcarea lui Sofronie a fost amplă și a pus atât Curtea de la Viena, cât și autoritățile administrative din Guberniu într-o situație delicată, pe măsură ce cuprindea tot mai multe parohii unite. Această mișcare a avut în principal revendicări în plan religios și mai puțin social, dar a stârnit o emulație extraordinară printre români, care s-au revoltat și l-au apărat pe Sofronie în misiunea sa.

În noiembrie 1759, Sofronie fusese arestat și închis, dar a fost eliberat după o lună de o mulțime condusă de protopopul ortodox Ioan de Săliște și condus în Zarand, unde putea fi mai bine protejat. Comitele Zarandului a informat Guberniului că nu îl poate aresta din nou: „Sofronie amăgește poporul, dar nimeni nu se poate apropia de el, fiindcă românii îl apără în tot chipul”.

În aprilie 1760, la Zlatna, Sofronie a vorbit mulțimii și, potrivit raportului autorităților transmis către Alba Iulia, vorbitorul ar fi încredințat audiența că la Curtea de la Viena s-a decis numirea unui episcop ortodox sârb care să păstorească credincioșii români ortodocși, iar acesta se va preocupa să obțină pentru ei aceleași drepturi ca și pentru celelalte națiuni. Ori, în aceste condiții, rătăcirea unirii trebuie să înceteze.

Sofronie nu a promovat în timpul misiunii sale itinerante decât idei ce țineau de revolta împotriva actului unirii și întoarcerea la rânduiala deplină a ortodoxiei, lăsând să se înțeleagă că există acordul Curții de la Viena în acest sens. El nu a îndemnat țăranii să se revolte împotriva autorităților sau a nobililor, ori să nu mai plătească taxe. Cu toate acestea, autoritățile au decis să intervină cu trupe și să-l aresteze din nou. Sofronie s-a refugiat dincolo de Carpați, în Țara Românească.

Odată ajuns sub protecția românilor, Sofronie a continuat să influențeze gândirea românilor ortodocși din Transilvania cu care – scrie Lucian Blaga – a purtat o intensă corespondență. În această corespondență Sofronie a extins treptat conceptul de revoltă de la tema apărării drepturilor religioase la aceea a revendicării de drepturi în plan social și politic[7]:

„Să nu ziceți că nu vom putea birui pe păgâni, deoarece ei ar fi mai tari în țară. Căci nu sunt mai tari. Cel mai tare e Dumnezeu. De aceea acum fiți uniți și vă pregătiți de război, ca să alungăm uniția și iobăgia din țară. Ci să vă luați puști și pistoale, căci va veni timpul când ați da și plug cu doi boi pentru un mic pistol dar nu-l veți găsi. Și să nu credeți că aceasta e glumă sau poveste, ci grăbiți-vă căci nu știți ceasul când vine porunca.”

Îndemnurile lui Sofronie au rămas înscrise în conștiința românilor. Așa se explică de ce răsculații lui Horea le cereau nobililor să se convertească la ortodoxie și să renunțe la averi pentru a-și salva viața lor și a familiilor lor. Și nu puțini au acceptat.

IOBAGUL NICOLA URSU, ZIS HOREA, PETIȚIONAR LA CURTEA ÎMPĂRATULUI

Iobagul Nicola Vasile Ursu de pe moșia lui Igantius Born, de ocupație lemnar și miner, este unul dintre cei mai cunoscuți petiționari pentru drepturile țăranilor români dependenți (iobagi și șerbi) din Transilvania, în buna tradiție lăsată de Inochentie Klein.

Principalele doleanțe din petițiile purtate de el și de Cloșca (în principal) către Curtea Imperială, scrise în numele țăranilor din Țara Moților, se refereau la cerințe cum ar fi: ușurarea obligațiilor de muncă, respectarea vechilor drepturi ale moților cu privire la pășunat, exploatarea pădurilor, crâșmăritul și libera circulație a produselor meșteșugărești prin țară, cu ajutorul cărora își puteau procura cele necesare traiului și așa mai departe.

Istoricul Gheorghe Anghel[8] vorbește despre patru vizite ale lui Horea și Cloșca la Viena, una dintre petiții fiind prezentată în fața împărătesei Maria Tereza, iar celelalte trei împăratului Iosif al II-lea. Petițiile au fost redactate în limba latină de nobilul Samuel Marti din Abrud și de Ștefan Francisc Enedy din Viena, acesta din urmă se pare însoțindu-i pe petiționari în unele din audiențele imperiale.

Conform lui Gheorghe Anghel, în baza celor consemnate la interogatoriul lui Cloșca de anchetatori, succesiunea deplasărilor la Viena și participanții au fost după cum urmează:

„Întâia dată (1779) Horea, Cloșca, Dumitru Todea Bută și un alt locuitor din comuna Râu Mare cu numele de Gavrilă. În călătoria a doua (1780) au fost Horea, Cloșca, Cristea Nicola și Gavrilă Onu din comuna Râu Mare. Iar în călătoria a treia (1782) au fost la Viena Horea, Cloșca, Simion, vărul lui Dumitru Todea din Râu Mare și Popa Dumitru din Certeju (sat în componenta orașului Câmpeni). Horea, adaugă Cloșca, a mai fost încă o dată, pentru a patra oara, la Viena, și anume în postul Crăciunului din 1783, și de astă dată s-a întors acasă numai târziu, pe la Paști (1784).”[9]

La ultima întrevedere – 1 aprilie 1784 -, Horea a depus o petiție în numele comunelor Râu Mare, Vidra, Câmpeni, Bistra, Musca, Baia de Arieș, Bucium, Abrud și Cărpiniș. În petiție se amintea că, deși s-au plâns în mai multe rânduri la Curtea imperială, n-au obținut nicio „ușurare a soartei lor”, ba mai mult, din cauza asupririi funcționarilor, oamenii abia mai pot rămâne pe la casele lor. Unii au fost bătuți și închiși, iar alții au murit în închisoare.

La scurt timp, împăratul Iosif al II-lea a adresat guvernului Transilvaniei o somație prin care se cerea apărarea satelor din munții Apuseni de abuzul funcționarilor fiscului. Nu este lipsit de importanță faptul că cei care l-au anchetat pe Horea la Alba Iulia în 1785 și l-au condamnat la moarte, nu l-au chestionat în legătură cu audientele pe care le-a avut la împăratul Iosif al II-lea; cel puțin în documentele procesuale, aceste aspecte nu au fost oficial consemnate.

Este îndreptățită întrebarea despre cum a fost posibil ca un iobag – fie el și inteligent și suficient de educat să facă față unor misiuni petiționare complexe, într-o atmosferă tensionată cum era aceea a conflictului mocnit dintre Curtea Imperială și reprezentanții națiunilor privilegiate din Transilvania – să ajungă să fie primit în audiență la curte, iar doleanțele prezentate să-i fie ascultate și să provoace cel puțin o luare de poziție din partea împăratului?

Una dintre ipoteze – care se vrea inedită și nu este lipsită de substanță – este aceea că Nicola Ursu – Horea a fost un instrument al lojii masonice transilvane „Kreuzbrudershaft” (Frăția de Cruce) înființată la Viena de Igantius Born, proprietarul minelor în care lucra iobagul Horea; de altminteri Igantius Born ar fi fost cel care l-ar fi inițiat în tainele francmasoneriei, într-una din călătoriile sale la Viena, după cum explică Stelian Tănase[10].

Masoneria putea juca un rol important (prin rețeaua de relații pe care i-a pus-o la dispoziție lui Horea) în apropierea sa de curtea lui Iosif al II-lea, mijlocind astfel, în același timp, împăratului să dispună de un instrument prin care să-și extindăinfluența printre românii din Apuseni, comunități situate într-o zonă dinamică din punct de vedere economic (mineritul era o industrie vedetă în imperiu la acel moment), la egală distanță de cetățile conservatorismului nobiliar din acel moment: Deva, Alba Iulia, Cluj, Oradea și Arad.

Această ipoteză ar presupune, implicit, că Iosif al II-lea era și el mason sau, cel puțin, un admirator al mișcărilor masonice. Un argument în acest sens ar fi că revoluționarul francez Jacques Pierre Brissot, mason (confirmat) la rândul său, i-ar fi reproșat în scrisorile sale (frățești) pe care i le-a adresat că nu s-a comportat loial și l-a abandonat pe Horea în timpul anchetei, deși mișcarea pe care a condus-o a fost absolut îndreptățită (v. Stelian Tănase).

Este adevărat, după cum menționează și Martin Rady[11] (în lucrarea sa privindu-i pe habsburgi[12]), că iosefinismul s-a clădit într-o perioadă de emulație masonică în capitala imperială; o perioadă în care Mozart însuși aderase la masonerie și impregnase discursul muzical și atmosfera operelor Flautul Fermecat și Nunta lui Figaro cu simboluri și credințe masonice, așa cum se vede din corespondența cu Joseph Haydn (și el mason).

Dar Iosif al II-lea, ne încredințează Martin Rady, „nu era mason și privea ritualurile francmasonice ca fiind lipsite de sens”. Preocuparea sa era ca lojile masonice să nu fie nuclee de răzmeriță și, prin urmare, a dispus ca liste cu toți membrii acestor cluburi să fie depuse la birourile poliției imperiale, care le urmărea activitatea. De asemenea, Iosef al II-lea a dispus centralizarea lojilor deschise în Viena, așa că din 13 au rămas doar trei (Boemia, Ungaria și Transilvania), care au subordonate Marii Loje a Vienei, pentru a fi mai ușor de monitorizat.

Bunăvoința excepțională a împăratului față de Horea nu poate fi negată și nici trecută cu vederea. Anchetatorii imperiali – Anton Iankovic, împuternicitul imperial în persoană – nu au explorat în execuția penală pista către care indicau mai multe informații obținute colateral anchetei, privind așa zis-a încurajare primită de capii răscoalei de la Iosif al II-lea însuși pentru a-și găsi singuri dreptatea. Lui Nicola Ursu – Horea i s-a respectat dreptul la tăcere, iar acesta la interogatorii a preferat cu cerbicie să tacă.

RĂSCOALA ȘI REVERBERAȚIILE SALE ÎN ISTORIE

Violențele au izbucnit după ce un număr de iobagi români au răspuns apelului lui Crișan, fost soldat imperial, și s-au adunat la Mesteacăn, în comitatul Zarandului, pentru a porni spre cetatea Alba Iulia, unde să se înscrie în detașamentele de grăniceri. Autoritățile locale au încercat să oprească coloana, sub motivația că rămân fără brațe de muncă, ceea ce i-a înfuriat pe țărani, care au atacat ulterior toate curțile nobiliare întâlnite.

Țăranii care porniseră ostilitățile își strigau revendicările – „Nobilime și iobăgie să nu mai fie!” – slogan care a atras automat în tulburări iobagi din alte comitate (Bihor, Cluj, Arad, Hunedoara, Turda, Sătmar, Sălaj, Maramureș etc.), fără deosebire sate românești sau ungurești, care au început să-și „facă dreptate” prin violență. În această fază țăranii se încurajau unii pe alții că Horea, conducătorul mișcării, a „obținut îngăduința împăratului” pentru aceste acțiuni de „dreptate”.

Programul răscoalei iobagilor transilvani, în măsura în care acesta a fost coerent exprimat în ultimatumul adresat la 11 noiembrie 1784 reprezentanților nobiliari care se refugiaseră în cetatea Devei, a fost următorul:

(i) „Ca nobilul comitat să pună jurământ pe cruce, cu toate odraslele lor.”;
(ii) „Ca nobilime mai mult să nu mai fie, ci fiecare unde poate primi o slujbă crăiască, din aceea să trăiască.”;
(iii) „Ca nobilii posesori să părăsească pentru totdeauna moșiile nobiliare”;
(iv) „Ca și ei să fie plătitori de dare tot așa ca și poporul contribuabil de rând.”;
(v) Ca pământurile nobiliare să se împartă între poporul de rând potrivit poruncii împăratului, ce va urma.”[13]

În primele faze ale răscoalei armata imperială nu a intervenit. Iosif al II-lea l-a trimis pe Anton Iankovic la Alba Iulia să observe situația și să-i ofere rapoarte. Apelurile nobilimii ca armata imperială să intervină și să oprească propagarea violențelor nu au fost luate în considerare la acel moment.

Ulterior, pe măsură ce situația s-a deteriorat, iar răsculații au împresurat cetatea Devei, s-a decis ca trupele imperiale, conduse de vicecolonelul Kray, să intervină și să disperseze răsculații cu forța. Oastea țărănească nu a făcut față trupelor imperiale, iar Horea a decis ca mulțimile să se disperseze și să ierneze fiecare unde va putea, urmând să se reunească din nou în primăvară.

Horea și asociații săi s-au ascuns în Munții Gilăului, în încercarea de a trece iarna, dar și pentru a planifica o nouă deplasare la Viena. Nobilii maghiari au anunțat însă o recompensă de 300 de galbeni pentru cel sau cei care îi va denunța pe capii răscoalei și va ajuta la arestarea lor. Cel care i-a denunțat a fost pădurarul Anton Melzer, din Abrud, iar cei trei au fost arestați imediat după Crăciun.

A urmat ancheta – după cum se știe, Crișan a reușit să se sinucidă în arest, pentru a evita tortura execuției – și execuția din 28 februarie 1785, la care au fost condamnați și supuși Horea și Cloșca.

Anton Iankovici nu a supervizat doar procesul și execuția, ci a întocmit un memoriu în care a consemnat că nobilii maghiari au contribuit din plin la crearea cadrului care a făcut posibile violențele, prin abuzurile repetate și generalizate asupra supușilor, cu încălcarea legilor în vigoare. Iankovic a propus pentru viitor introducerea unui regulament – urbariu – cu reguli precise privind relațiile dintre nobili și țărani, înființarea de școli pentru români și reforma teritorială din care să rezulte sate mai compacte și mai bine sistematizate.                                                                                                                                       

În 1785, Iosif al II-lea emite o patentă de desființare a iobăgiei, care nu avea să fie pusă în aplicare, datorită opoziției acerbe venită din partea nobilimii transilvane și pentru că Iosif al II-lea însuși, în ultimii săi ani de viață, nu a mai avut energia necesară pentru a lupta cu acest tip de opoziție la reforme, în condițiile în care imperiul său traversa și alte probleme interne, mai ales în Țările de Jos.

Patenta a beneficiat la acel moment și de o variantă tradusă în limba română, despre care Lucian Blaga spunea că „… suna desigur cam straniu prin propozițiile ei stângace și lungi alcătuite pe un calapod, care nu era tocmai acela al graiului românesc”:

„Soarta iobăgească, încât aceea pe coloni până acum sub veșnică supunere și de un loc legați îi ținea, de aici înainte de tot o stricăm și o ștergem, nici nu voim ca numirea: iobagiu întru această înțelegere mai mult să se pomenească, și pentru aceea pe toți și pe fiecare coloni, de orice neam sau religie vor fi, întrucât despre fețele sau capetele sale, de aici înainte oameni de umblare slobodă, și poruncim ca pretutindeni ca aceeași să se aibă și să se cunoască; mai ales că și legea firii și folosul bunului de obște la aceasta îndeamnă și poftește; de unde urmează că pentru aceasta trebuie să înceteze toate legiuirile despre răscumpărarea libertății sau a slobozeniei.”[14]

A fost nevoie de o răscoală pentru ca Iosif al II-lea să încerce din nou să impună în Transilvania măcar o parte din setul de reforme pe care reușise să-l impună în Moravia, de exemplu, unde desființarea iobăgiei eliberase energiile și începea să stimuleze tot mai mult economia, atât în zona meșteșugurilor, cât și în agricultură.

Nu și-a dus nici de această dată la bun sfârșit intențiile, nici în Transilvania, nici în Ungaria, iar după moartea sa Leopold al II-lea, care i-a succedat (dar a murit și el curând), respectiv Francisc al II-lea (sau Francisc I de Austria) au făcut concesii nobilimii pentru a stabiliza imperiul. Edictul iosefin de desființare a iobăgiei a fost transpus în fapt în Transilvania abia în iunie 1848.

L-a folosit Iosif al II-lea pe Nicola Vasile Ursu – Horea ca pe un pion împotriva conservatorismului nobiliar maghiar din Transilvania? Ce s-ar fi întâmplat dacă Iosif al II-lea reușea să se mențină pe tron cel puțin încă zece ani? Recunosc că-mi este greu, sunt prea subiectiv, pentru a imagina o istorie contrafactuală.

Dar nu poate fi negat un oarecare „parteneriat” între suveranul de Habsburg și iobagul din Apuseni, în care Horea și-a respectat exemplar partea sa de înțelegere. Probabil că și Iosif al II-lea, pe cât i-a îngăduit-o poziția, vremurile complicate și presiunea conservatorismului maghiar, și-a respectat la rândul său, în bună parte, partea sa de înțelegere. Iar ceea ce contează cel mai mult, este că odată cu răscoala ce a aprins Apusenii la sfârșit de secol XVIII, românii nu și-au mai acceptat resemnați soarta de națiune tolerată.


NOTE

[1] Membru al Clubului Girondinilor, membru al Convenției Naționale și al Adunării Legislative în timpul Revoluției Franceze, executat în noiembrie 1793 alături de alți 28 de membri ai Clubului Girondinilor.

[2] În Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea (1950)

[3] Citat extras de Lucian Blaga din conferința susținută de I. Moga la Cluj în 1946 – Despre semnificația luptelor religioase din secolul al XVIII-lea

[4] ibidem

[5] Keith Hitchins a fost un istoric american, profesor la Universitatea din Illinois, membru de onoare al Academiei Române și doctor honoris causa al mai multor universități din România

[6] Editura Dacia, 1987

[7] Ibidem

[8] arheolog, muzeograf, cercetător, profesor și istoric român, specializat în istoria feudalismului transilvan

[9] https://adevarul.ro/stiri-locale/alba-iulia/foto-in-numele-taranilor-oropsiti-din-muntii-1597309.html

[10] https://www.stelian-tanase.ro/rasculatul-horea-a-fost-mason/

[11] profesor emerit Masaryk de istorie a Europei Centrale la Școala de Studii Slavonice și Est-Europene, University College London. S-a retras de la UCL în decembrie 2020.

[12] Habsburgs. The rise and fall of a world power (2020)

[13] Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova – Editura Litera, 2018

[14] Ibdem; citatul a fost revăzut față de textul original, pentru a fi cât mai ușor de parcurs

Distribuie acest articol

22 COMENTARII

  1. Nu faceti nici o referire la monumentala lucrare a lui David Prodan , privind rascoala lui Horia, Closca si Crisan. Dece ?

    • Simplu, domnule Nicolescu, pentru că nu am folosit-o în documentare.
      În textul meu nu mi-am propus să fiu exhaustiv și nici nu am transmis Contributors o lucrare științifică. M-am limitat la un comentariu și câteva opinii ale mele, susținute de câteva trimiteri bibliografice.
      Atât.

  2. Unio Trium Nationum a funcționat în Transilvania între 1437( răscoala de la Bobâlna) și 1848, deci 400 de ani. Românii/vlahii majoritari erau considerați națiune tolerată, privată de drepturi sociale. De aici apariția Bisericii greco-catolice dar și răscoala lui Horea și apoi revoluția lui Avram Iancu. Numai că totul era insuficient, nu se puteau schimba lucrurile decât prin forță militară, ceea ce s-a întâmplat în 1918.

  3. Interesant acum ne dam seama de ce atitia ticaöosi de la Putin la altii pedaleaza pe nationalism, au posibilitatea sa dezbine populatia.

  4. Frumos articol! Imi place prezentarea cronologica elaborata, de la Inochentie Klein la Horea. Perspectiva istorica e bine conturata. E fain si stilul autorului si foarte important, lasa cititorul sa-si formeze propria opinie, nu impune tendentios si sententios un punct de vedere!
    Ma indoiesc de faptul ca Horea ar fi fost Mason, poate sa fi beneficiat de ajutorul lor pentru audiente, dar e evident ca Iosif al II -lea si Horea s-au folosit reciproc .

    • @ Adrian Se vede ca autorul are timp pentru asa ceva. Si mie mi-ar placea sa scriu din pacate nu prea resusesc sa-mi fac timp. Pana la urma o sa-mi fac , ce sa-i faci. Ideea e sa nu se traga concluzii gresite in articol. Stilul poate permite un punctt de vedere moderat.

  5. Trebuie să completez textul publicat cu o serie de considerații. În general istoriografia noastră subliniază rolul pe care episcopul unit Inochentie Klein l-a avut în deșteptarea conștiinței de neam a românilor din Transilvania, prin lupta sa aprigă cu Dieta transilvană. Totuși, ar fi extraordinar să ne aducem aminte că eforturile lui Klein au avut la bază prevederile Diplomei a II-a Leopoldine, în special punctele 1 – 3 și 5, după cum explică istoricul Tóth Zoltán. Iar această a doua diplomă leopoldină – negată aprig de reprezentanții stărilor favorizate și liderii religiilor recepte transilvane, ca fiind o „făcătură iezuită” – nu ar fi fost posibilă fără eforturile episcopului Athanasie Anghel, care a insistat nebătut în fața Curții de la Viena că nu poate fi unire fără ridicarea românilor la nivelul națiunilor privilegiate.

  6. Ciudat, ii spunem azi cu totii Rascoala lui Horea chiar daca el …nu a dorit-o. Totul a pornit de la impulsivitatea lui Crisan … Surprizele istoriei….
    Poate ca totusi mai trebuiau amintite, pentru o viziune mai completa asupra situatiei din Transilvania si alte evenimente ce au urmat anexarii la Imperiu. Opozitia nobilimii maghiare, rascoala lui Rakoczi,etc

  7. Cantemir, Horea si Tudor sunt romani tragici si naivi care n-au înțeles ca nu poți obține nimic favorabil pentru poporul tău de la marile puteri, in special când aceste puteri iți sunt vecine.
    De răscoala lui Horea s-a auzit pana in Fanta. In 1785 un nobil francez Jacques Pierre Brissot ii trimite o scrisoare deschisa lui Joseph al II-lea in care-l critica pentru politica perfida fata de Horea.
    La rându-i Brissot se va dovedi un naiv, el își va pierde capul (la propriu) fiind trimis la ghilotina de Robespierre după ce îmbrățișase sincer cauza revoluției franceze. Înainte de revoluția franceza Brissot călătorise in Anglia si USA, fiind un fel de precursor al lui Tocqueville. A fost printre primii europeni care a militat pentru desființarea sclaviei negrilor din USA, încercând sa-l convingă, fără succes, si pe Jefferson sa se ralieze acestei cauze.

    • Așa este, toți vecinii României au fost hrăpăreți (Hungaria, Polonia, Rusia, etc.) De aceea s-a ales suzeranitatea Turciei sau Franței… fiindcă nu erau vecini….

  8. Ma intreb cite din zbaterile nationaliste ale acelei aveau o baza ca sa merite rascoale si revolutii. Asta tocmai pentru ca la scoala mi s-au servit ca pastile de inghitit pe nemestecate. Cit era baza si cit era moda, fiecare sa aiba cite o natiune, ca intre ,,frati” se rezolva totul. In decursul timpului am avut parte de nationalism de nu l-am putut duce…

  9. Nu există denumirea de ”biserică ortodoxă unită cu Roma” pe care o folosiți în repetate rânduri, ci biserică greco-catolică (unită cu Roma)

  10. Păcat că nu i-a venit această idee, a Unirii românilor ortodocși cu alții, Sultanului de la Istanbul. Pe când Banatul era pașalâc sau… în general, pe când românii erau sub suzeranitate otomană. Pentru pământ, școli în limba română, pentru desființarea legării de Boier/ de Nobil… românii simpli să treacă la credința musulmană. S-ar fi găsit mulți episcopi, protopopi, preoți și credincioși care, pentru aceste beneficii, să se plece la picioarele lui Alah și să ia Coranul drept chezășie a libertății lor. (Întrebare: Anton Molnar era român?)

  11. Ceea ce prezentati despre „auto-exilul” lui Inochentie Klein la Roma nu se potriveste cu prezentarea de pe Wikipedia (versiune acceptata de istorici) : „În timpul Dietei din anul 1744 a început mișcarea călugărului bosniac Visarion Sarai, trimis în Transilvania de mitropolitul ortodox sârb de la Carloviț. Pe motiv că nu a intervenit împotriva acestuia, episcopul Micu a fost citat la Viena, de unde nu i s-a mai permis întoarcerea în Transilvania.[8] Împărăteasa Maria Terezia a fost de acord să-i plătească pensia episcopală lunară la Roma, unde episcopul Micu a trăit timp de 24 de ani, până la sfârșitul vieții.”. Va rog sa prezantati care sunt argumentele d-voastra? Ce surse / cercetari ati folosit pentru versiunea d-voastra? Altfel, ramane doar o poveste partizana inventata la fel ca altele (si care au facut atata rau istoriografiei romanesti). In plus ar putea naste ideia ca si alte prezentari din articol sunt discutabile. Sper sa prezentati publicului acest comentariu – este posibil sa existe diverse pareri. Multumesc

    • Am să încep cu ideea de poveste partizană care ar dăuna istoriografiei noastre: Sincer? Nu văd de ce opinia mea personală, formată după un număr de lecturi oarecare și în baza unor convingeri pe care educația și mediul le-au sădit în mine de peste cinci decenii ar afecta în vreun fel istoriografia românească. Ba mai mult, opinez că nici măcar wikipedia acceptată nu va putea afecta istoriografia românească! Pentru că specialiștii merg direct la documente, nu se bazează pe opinii și enciclopedii deschise.
      Asta pe de o parte. Pe de altă parte, vă invit, în măsura în care aveți timp, să cercetați și dvs. bibliografia pe care am menționat-o: Blaga, Hitchins, Toth… Acolo găsiți argumentele care m-au îndemnat să scriu că episcopul ortodox unit Inochentie Klein s-a auto-exilat.
      De ce a primit de la Curte și o rentă viageră? Nu e greu de înțeles. Când Klein a început să invoce apăsat Diploma II Leopoldină, articolul 3, Viena a fost pusă la mijloc, între posibilitatea de a vedea reversat actul unirii ortodocșilor români cu Biserica Catolică și opoziția acerbă a stărilor. Și atunci „dispariția” lui Klein, care a refuzat să se supună unei anchete oficiale cu perspectiva de a fi pedepsit – pentru că la Cancelaria Aulică influența stărilor era dominantă -, prin auto-exilul său sub protecția Romei a convenit de minune Curții.
      Mai mult, Curtea a înțeles că va trebui să-și și asume ;i costul temporar al rămânerii episcopului în Cetatea Etenă și să nu-l lase în seama Papalității, din motive lesne de înțeles și ele.
      Mulțumesc de comentariu și interes și să auzim de bine!

  12. Totodată, Iobagul Nicola Vasile Ursu i-a folosit pe proprietarul de mine Igantius Born, pe nobilul Samuel Marti din Abrud, pe Ștefan Francisc Enedy din Viena și pe toți ceilalți pentru propria evoluție și devenire. Cu nimic mai prejos decât ei, iobagul s-a auto-educat încât să fie acolo. A ajuns până în fața împăratului Iosif al-II-lea și a dovedit prin comportamentul sau că un „iobag” este semnificativ. I-a întărit împăratului Iosif că „patenta de desființare a iobăgiei” merita.

    Mmm, daca împăratul Iosif s-a folosit, sau nu, de un iobag oarecare, puțin gălăgios in Transilvania, este irelevant. Împăratul avea putere, avea pârghii, avea susținere, avea armata, avea totul. Avea titlul împărătesc primit prin moștenire, școală by default, acces la „iluminism” și idei progresiste samd. Dar un iobag muncitor, miner și agricultor, a reușit, prin propria voință sa devină. Și Cloșca, și Crișan, desigur. Aceste deveniri sunt importante. Ele au fost exemple și au dus la evoluția de mai apoi a iobăgimii, la ridicarea conștiinței ei. Oamenii au evoluat nu „pentru că împăratul”, ci pentru că „uite maica, se poate!”. „A lui Ursu a învățat si a ajuns până la împărat, la Viena. Hai că poți și tu!”

    Per total, cred că a fost o relație win-win. Și Horia, și Closca, și Crișan știau in ce se baga in momentul in care au îndemnat la revolte și la schimbări. Dar și-au asumat cu demnitate. Chiar gestul sinuciderii în închisoare arată că evoluția personala a fost dincolo de frica. „Hai frate, mai lasă-mă cu închisoarea și tortura ta, că viața nu este numai despre supunere!”. O evoluție a conștiinței.

    Mi-ar place un studiu al dezvoltării psihologice și sociale a poporului român. A omului de rând. Cum s-a dezvoltat neocortexul de-a lungul istoriei noastre și cand /cum a însușit schimbări. Nevoia de libertate, curajul, ambiția, devenirea către ceva mai mult decât a fi iobag, ascultător, sclav, rob.
    Oricând putem reveni la starea de baza de „Elefant”, de supraviețuire primara (acceptarea iobăgiei este o stare primara, de supraviețuire). Dar saltul către nevoia de mai mult deja implica neocortexul – Călărețul.

    Mulțumesc domnule Felea pentru că aduceti astfel de teme in discuție. Nu mai știam nimic de Horia, Closca și Crișan din liceu.
    Când am fost la Schonbrunn Viena am înțeles impactul pe care o vizita la Împăratul Iosif al-II-lea o poate avea asupra unui miner. E „life changing”. Cei 3 nu au mai fost niciodată la fel după acea/acele vizita/e. Asta a fost tot ce a contat pentru ei. A fost devenirea peronala a lor.

  13. As adauga o carte interesanta: Suferintele din Ardealul – Vasile Stoica. Trateaza pe larg cele continute in articol cu trimiteri la sursele istorice.
    In plus este un detaliu mereu sarit cand vorbim de Imperiul cu capitala de la Viena: imparatul era Holy Roman Emperor!!! El isi asuma ca e imparatul romanilor si tuturor populatiilor fostul Imperiu Roman. Este un detaliu extrem de important. In rest, imparatii de la Viena au condus pe principiul Divide et Impera, asumandu-si dezbinariile dintre popoarele de aici, Balcani samd. Ce vedem azi aici, este rezultatul politicilor de secole ale acestor conducatori de la Viena. Bine ca nu e capitala UE la Viena.

  14. Foarte interesant, dar numele care de vreo doi ani face furori pe social media lipsește: Samuel von Brukenthal. Iosif al II-lea l-a trimis la pensionare pe guvernatorul Transilvaniei, pentru opunere la reforme, abia 1787. Împaratul nu s-a obosit prea mult cu soarta românilor, decedând 1790.

  15. Inochentie M K, Episcop ortodox unit cu Roma?
    Ce e aia?
    Folositi niste denominatii f confuzante, echivoce, cu dublu inteles. Eu va inteleg șmechereala insa nu e corecta.
    Pt mine e amuzant cum insistati pe demonstratia aparitiei bis greco catolice ca manevra politica.
    Ni se tot repeta asta de decenii.
    Toate aceste „demonstratii” sunt repetate cu obstinatie de istoriografia ortodoxistă sau filoortodoxă pt a ascunde o realitate istorica greu de digerat: bis ortodoxă a fost in epoca o institutie abuziva, primitivă, complet straina de români, complet straina de interesele romanesti, o institutie corupta, de exploatare financiara si sociala, sârbească, grecească, rusească, o agentură a unei ierarhii de dincolo de orice granițe. Bis ortodoxă a funcționat timp de secole exclusiv ca un jug al ignoranței, al bolboroselilor pseudoliturgice, al bodogănelii.
    Toate „istoriile” uita sa descrie peisajul grav, analfabetic, primitiv, pseudocatehetic al comunitatilor romanesti „conduse” de episcopii ortodocși.
    Au fost 2 enitati care au dorit sa extraga comunitatile romanesti din paradigma mincinoasa a ortodoxiei.
    Prima: Bis unita, gr catolica.
    Biserica unita cu Roma și Roma insasi au fost cele care au recuperat perspectiva, posibilitatea unei civilizatii romanesti.
    Aceasta perspectiva si posibilitate au dospit si crescut din jurul si din interiorul lumii greco-catolice ardelene.
    Deci, Bis Gr cat nu a fost DOAR un efect politic al manevrelor Vienei catolice ci a fost un efect al asupririi culturale ortodoxe (slavonești).
    Greu de digerat asta, dar noh, e f clara povestea.
    A doua: masoneria, diversele loje.
    De la Horea, Vladimirescu, pașoptiști, la Cuza, iata numele celor care au pus punct acestei asupriri culturale și sociale.
    Dar Istoria merge inainte și:
    Mai apoi, perspectiva fertilă, creativă, exuberantă a unei civilizații românești europene și in consecinta universale (și nu sobornicești) a scazut si aproape s a stins sub tunurile dramatice date de comunism, national-ceaușiamului si a BOR.
    Gurile acestor tunuri fumegă si astăzi.
    Cu tot regretul dar aceste tunuri sunt active si astazi, iar starea Rom este consecinta directa a acestor „bombardamente”.
    Din fericire, genetica culturală a Rom este atat de europeana si de universalista incat, daca va fi Pace, in cateva decenii toate aceste mitologii naționalist-ortodoxiste vor functiona exclusiv in manualele BOR si partidele naționaliste
    PS. Cine l-a vandut pe Horea?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Cristian Felea
Cristian Felea
Doctor în ştiinţe inginereşti, domeniul: „Mine, Petrol şi Gaze” - Universitatea din Petroşani. Ofițer SRI în rezervă Colaborator al publicaţiei „Revista Minelor”

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro