I
M-am întrebat, o viață întreagă, la ce sunt bun pe lumea asta. Sau, mai rău, dacă sunt bun la ceva. Și, până nu cu mult timp în urmă, de câte ori m-am întrebat la ce sunt eu bun, n-am știu să răspund. Ce știam să fac? Un medic, de pildă, nu are să-și pună întrebarea asta. El știe foarte bine, chiar înainte de a lua drumul facultății, care e răspunsul. Nu-l întrebi nici pe arhitect, nici pe inginer ce știu să facă și la ce sunt ei buni. De fapt, pe nimeni care, pe lumea asta, are o meserie al cărei nume e înscris într-un nomenclator.
În schimb, numele „filozof” sau „gânditor” nu apare în nici un nomenclator din lume.[1] În ce mă privește, am terminat două facultăți: filozofia și facultatea de limbi clasice. Dar limbile clasice, trebuie s-o spun de la început, au fost pentru mine doar un acompaniament la filozofie. N-aș putea spune: „Sunt filolog clasic”. Nu știu epigrafie, nu pot dezlega un paragraf din Tucidide. Nici măcar un vers din Eneida nu mai știu să scandez corect. Nu acestea reprezintă punctele de interes ale preocupărilor mele.
Așa încât, rămâne filozofia. Și, vrând-nevrând, sunt condamnat să mă întorc la întrebarea inițială: la ce bun filozofii pe lume? Și ce înseamnă „a filozofa”? Întreaga viață, până de curând, am fost urmărit de complexul că nu sunt bun la nimic. Că sunt inutil. Spectaculos în cazul cuiva „care se ocupă cu filozofia” este că el însuși, întrebat fiind, sau întrebându-se ce știe să facă, nu știe să răspundă. Dacă ar fi întrebat cu ce se ocupă, medicului i-ar fi suficient să-ți arate cu degetul bolnavul. Dar care e „bolnavul” la capul căruia stă filozoful?
Așa se face că, spre deosebire de orice alt profesionist, cel ce vrea să se apuce de filozofie nu știe să spună dinainte cum anume se va califica și ce va deveni. De filozofie te apuci, cum să spun, pe bâjbâite, ca-n vis, ca un animal care amușină în zările vieții fără să știe exact încotro s-o apuce. Și care află târziu – dacă află și-atunci – cu ce anume s-a ocupat.
***
Spre deosebire de trupul uman, care poate fi studiat în prelungirea celui animal și prin analogie cu el, gândirea nu poate fi cunoscută analogic de vreme ce, ca animale raționale, suntem o premieră în evoluția vieții. În plus, conceptul de gândire, asemenea celui de filozofie, nu poate fi dedus empiric. Dacă suntem de acord că el reprezintă preocuparea filozofiei, ar trebui să acceptăm că noi nu avem acces la un mod de a defini gândirea așa cum avem unul pentru definirea corporalității. Neuroștiințele nu o pot cerceta, ca funcție a creierului, cu acribia cu care este cercetată funcția oricărui alt organ al corpului. De asemenea, logica nu poate regla gândirea propunând o dietă mintală așa cum reglează un cardiolog funcția inimii. Oamenii vor continua să gândească alandala sau să ia decizii greșite câtă vreme vor exista. Logicienii înșiși nu sunt scutiți să gândească și să spună enormități odată ce au ieșit de pe terenul calculului logic.
Norocul meu a fost că am început prin a face filozofia în comunism. În comunism, ceea ce se numea „filozofie” era ideologie. Spre deosebire de filozofia la modă – cea care se făcea, de pildă, în Franța sub numele de structuralism, textualism, telquelism, deconstructivism, și care semăna cu muzica serială (ininteligibilă) – ideologia era direct cacofonică. Nu era nimic de neînțeles în ea, dar totul era nespus de urât. Era un discurs al urii, violenței, agresivității, vulgarității. Nu-l puteai evita decât refugiindu-te în logică matematică (așa a făcut prietenul meu de pe vremuri Sorin Vieru) sau – asta a părut să fie rezolvarea mea – în estetică. În primul an după terminarea facultății citeam de zor la Biblioteca Centrală Universitară revista americană de estetică, Journal of Aesthetic and Art Criticism, și, în inocența mea, mă simțeam mântuit.
***
Apoi, la doi ani după terminarea facultății, l-am întâlnit pe Noica. De aici a început totul. Ce divin a sunat dintr-odată, pe fundalul canavalei sonore cacofonice din cei cinci ani ai facultății, sunetul înalt și autentic din Rostirea filozofică românească! (Noica începuse s-o publice în foileton în Gazeta literară.) Ce splendid era felul în care știa să-ți vorbească! Ce învăluitoare erau volutele comportamentului de aristocrat get-beget, ce caldă și bună era aplecarea lui de „antrenor” peste destinul tău cultural! Ce sunet divin avea muzica gândului lui, proiectat pe zgomotul de fond de până atunci al vieții mele! Exista, așadar, o „muzică a gândirii”, mi-am spus, care putea la o adică să devină muzica unei vieți.
Noica, așadar, m-a făcut să aud prima oară muzica gândirii. Apoi, ca la o audiție, mi-a cerut „să-i cânt” ceva. Să-i dau ceva scris de mine, nepublicat, scris pur și simplu între patru pereți. Aveam oare așa ceva? Aveam. Aveam nu mai mult de zece pagini de „gânduri” care punctau un soi de program de viață și care pledau pentru „o filozofie a adolescenței” traversată de romantismul vârstei. După ce i le-am dat, m-a podidit spaima de ridicol și m-am gândit că lui Noica i se vor părea atât de penibile încât va evita să mă mai vadă.
Dar n-a fost așa. Pentru el, întocmai ca la Platon, „toți tinerii erau frumoși”, pentru că aveau vârsta când mintea le putea fi modelată și când puteau deveni ceea ce erau fără să știe. A simțit că în mine se chinuia să se nască „un cântec încăpător cât lumea” și a început prin a-mi deschide ochii către ceva, spunea el, care reprezenta „singura bucurie adevărată”, altceva, și mult mai mult, decât o simplă desfătare a vieții, o bucurie care „trebuia cucerită zilnic”, prin trudă, suferință și îndoială. Această bucurie era bucuria culturii, singura prin care te puteai dărui întregii lumi. Însă, ca să te poți dărui, trebuiau pregătite uneltele cu care‑ţi vei confecționa darul, mijloacele prin care glasul ce se pregătea să cânte urma să fie modulat pentru a deveni în cele din urmă melodie. Și mi-a spus:
„Dacă vrei, te voi însoți – cu condiția să accepți «o blândă constrângere» – până în punctul în care ai să înveți «să‑ţi dai sufletul». Iar dacă istoria culturii este povestea felului în care oamenii şi‑au dat unii altora sufletul, numai trecând prin istoria asta ai să poți învăța modul în care se ec‑spiră, în care se moare în beneficiul celuilalt, modul în care «se dă» sufletul cu adevărat“.
De aici a început totul. În vara lui 1965, terminasem facultatea de filozofie și alesesem, convins de pledoaria lui Henri Wald, care-mi fusese profesor de „logică dialectică”, să vin la Institutul de Filozofie al Academiei în departamentul condus de el, unde – îmi garanta – urma să mă bucur de deplină libertate. Apoi, pentru ca totul să se lege într-o frumoasă poveste destinală, la doi ani după încheierea facultății, l-am cunoscut pe Noica în vestibul acasă la Wald (el tocmai pleca, eu veneam), în timp ce-și încălța faimoșii galoși. La scurtă vreme după această „scenă istorică”, Noica mă înfia cultural și mă trimitea la facultatea de clasice unde urma să deprind, în paralel cu germana, „uneltele filozofiei”, greaca și latina. În scrisoarea din 27 iulie 1967, în care îmi spunea tot ce am povestit înainte, mi se adresa numindu‑mă ca pe fiul său, călugărul Rafail, și termina cu propoziția „Dăruiește-te, Rafail, dăruiește-te!”. Detectase în mine, după cum îmi va spune mai târziu, o anumită „animalitate a spiritului“ (acesta e titlul unui capitol din Fenomenologia spiritului a lui Hegel) şi cred că a încercat de la bun început să‑mi deturneze prisosul de afectivitate către punctul în care ea putea începe (odată trecută prin baia culturii) să iradieze cu adevărat.
***
Dacă mă uit acum în urmă, reproșul pe care am să i-l fac omului grație căruia am un destin este că a vrut să mă „civilizeze“ prea tare. Celor câțiva pe care ne-a luat sub aripa lui paideică la Păltiniș, ne-a explicat în repetate rânduri, pe urmele temei „suflet–spirit” din cultura germană, că filozofia operează cu spiritul, cu spiritul „obiectiv” (cu rațiunea, în fond), nu cu sufletul, care până la urmă este simplu „suflețel”, conștiință subiectivă, instanța inferioară a minții, cea care se vaietă, plânge, are regrete și remușcări, pe scurt bietul „eu”, producătorul tulburărilor și chinurilor noastre, împiedicător de seninătatea cea prielnică gândirii. Adevăratul înțelept, spunea Noica, ajunge să viseze în cele din urmă visele spiritului, nu pe cele pătimașe, din care, trezindu-te, trebuie să-ți recompui ținuta mintală.
Frunzărind într-o bună zi Jurnalul de la Păltiniș, am constatat că spre sfârșitul lui – era 19 ianuarie 1981 (câteva luni mai târziu aveam să plec la Heidelberg cu bursa Humboldt și ceasul despărțirii dintre maestru și discipol se apropiase) – îl înfruntasem pe Noica pieptiș: „Nu înțeleg, îi spuneam, de ce „spiritul”, Geist, nu poate încorpora „sufletul”, Seele. Şi de ce die schöne Seele, „sufletul frumos”, trebuie decretat a fi simplu „sufleţel“ şi expediat în zona nefiinţei. După Tratatul de ontologie aveaţi de scris nu o Logică, ci o Etică.” Căci altminteri, filozofia, continuam eu necruțător, „poate sfârși monstruos în ignorarea obligației de a te deschide către altul şi de a-ţi asuma analogic întreaga sferă a umanului.”
II
Pe acest fond, și pe această despărțire în spirit, s-a petrecut apoi, într-un salt pe care-l făcusem la Paris, întâlnirea cu Cioran. Lui îi datorez, ca fiind a doua figură tutelară a vieții mele în filozofie, un lucru esențial: de la el am învățat, cunoscându-l în carne și oase, cum se pune eul în scenă. Și cum îl faci să vibreze precum coarda unui arc bine întins. Și asta în filozofie, acolo unde, ne învățase Noica, umorile n-aveau ce căuta. Cum „se dă sufletul”, cum „se moare”, asta era, într-adevăr, problema; dar cum „se dă” nu ca spirit abstract, ci deopotrivă ca suflet și gând la persoana I. Culmea e că Noica însuși practicase același stil, chiar dacă teoretizase altul. Nu doar în sensul că scrisese un Jurnal care, deși era intitulat „filozofic” (Noica avea atunci, în 1944, 35 de ani), era deopotrivă scris cu tot sufletul lui, la fel cum avea să fie scris, zeci de ani mai târziu, în anii ’80, Jurnalul de idei. Dar toată filozofia lui, oricât de mult îi plăcea lui să se plimbe printre concepte, printre schemele abstracte ale gândirii (vezi modelul saturat al ființei „individual-determinații-general”, I–D–G) și să aspire la „sistem”, era filozofie caldă, care torcea gândul până când acesta devenea poveste (Noica povestea, de pildă, Fenomenologia lui Hegel sub titlul Povestiri despre om) și îl făcea pe cititor părtaș la ea, adresându-i-se la tot pasul: „vine vremea când îți spui”, „când te întrebi”, „când într-un ceas al vieții cazi pe gânduri” etc.
Ce vreau să spun cu toate astea? Că, încet-încet, am început să înțeleg pe pielea mea că natura filozofului era – ca să folosesc un cuvânt-cheie din cartea Regele și cadavrul a lui Heinrich Zimmer – centaurină, adică dublă. Nu exista nici doar spirit, nici doar suflet, ci spirit infinit altoit pe o ființare finită. Nu suntem „spirit pur”, cum credea Platon, căzuți în accidentul cărnii (al „lutului”), ci suntem spiritualizați. Grație rațiunii apărute odată cu noi, ajunseserăm să ne înrudim cu mințile de zei, dar nu încetaserăm să fim cai năzdrăvani care nimeresc ținta cu ochii închiși, cu „animalitatea” din ei. Iar spiritul din noi, spre deosebire de cel „pur”, zeiesc (noūs, phrónesis), spiritul acesta care trăia și murea odată cu trupul, era obligat să filozofeze cu toată ființa lui. Gândim, desigur, dar gândim omenește, trecând lama de oțel a minții prin tăciunii calzi ai cărnii.
De fapt, Noica însuși, de cum ne luase în primire, ne spusese că ceea ce așteaptă de la noi este „să mâncăm jăratec”, ca mârțoagele acelea obosite din grajdurile împărătești care se înzdrăveneau și deveneau armăsari de soi, apți de cele mai grozave aventuri, după ce-și primeau porțiile de tăciuni. Numai că prin „jăratec”, Noica înțelegea că așteaptă de la noi o performanță culturală, marea „ispravă”, Leistung, cum îi plăcea să spună, „ideea” proprie, o „operă” și un „sistem”, și nu ceea ce la Zimmer era doar condiția prealabilă a oricărei isprăvi iar nu isprava însăși. Hrănit cu marile mituri ale lumii, Zimmer înțelesese că „mâncatul jăratecului” (care era și dieta pentru discipoli a lui Noica) provoca de fapt o transmutare alchimică, nu doar un screamăt al minții și o încordare a voinței. Jăratecul e urma focului care nu mistuie, și care ridică temperatura gândului până în punctul în care acesta capătă densitatea ideală pentru a putea să despice și să tălmăcească lumea. Pe scurt, dacă voiam să ajung „să-mi asum analogic întreaga sferă a umanului”, trebuia să învăț să împletesc literatura și științele omului cu filozofia, afectul cu rațiunea, concretul cu abstracția, intuiția cu conceptul.
***
Și asta s-a petrecut cu mine, la început instinctiv, apoi, pas cu pas, prin ridicarea a ce era doar instinct, la conștiință. Și-atunci am înțeles. Ce-am înțeles, de fapt? Iată:
Trăiești cu cineva lângă tine. De ani de zile. Ți se pare că-l cunoști, că-l știi de-acum atât de bine, că-l înțelegi. Și totul intră în rutină, în inerție, în viața aceea firească a lui zi-de-zi. Anii trec în felul acesta, în curgerea egală și lentă cu care se scurg anotimpurile. Până când, într-o bună zi, celălalt îți spune că se simte lângă tine ca și cum ar fi căzut într-un gol de ființă: neînțeles, neîntrebat, nelăsat să vorbească și să-ți spună ce simte, nebăgat cu-adevărat în seamă.
Ei bine, gânditorul e cel care face pasul de la particularul unei situații, precum aceasta, la întregul existenței. De la viața trăită inerțial și la firul ierbii la acea înțelegere a vieții care-ți cere să descoperi viața cu uimirea fiecărei zile. Oare ceea ce trăim, fără să ne dăm seama, în rutina unei relații cotidiene nu e valabil pentru toate relațiile noastre cu lumea? Nu cumva la fel facem cu ființa lucrurilor toate și cu toate pe care le trăim? Dacă, bazându-ne pe o familiaritate prost înțeleasă și crezând că le știm pe toate din jurul nostru, de la cele mărunte la cele mari, ne imaginăm doar că le cunoaștem și știm? Și dacă, într-o bună zi, toate lucrurile care ne-au fost date în grijă – nouă, singurii care, având rațiune, putând să le numim și să le cunoaștem esența, le putem și însufleți – ar prinde glas și ne-ar spune, amărâte și însingurate, că, deși trăim cu ele și în mijlocul lor, ele se simt, spre rușinea noastră, neînțelese și ignorate? Dacă am realiza pe neașteptate că nouă ni se părea doar că le știm și că aparenta noastră familiaritate cu ele, ascundea de fapt o mare ignoranță și o suficiență stupidă?
Filozofia spală această rușine: ea face un pas înapoi ca să vadă mai bine, bagă în seamă lucrurile și le însuflețește, le face să vorbească, le dă ființa pe față, făcându-le, prin noi – prin gândul nostru din care le împărtășim, prin cuvântul care ajunge cu adevărat să le exprime – să simtă că sunt și că n-au trecut prin lume neînțelese. Că cineva le-a gândit. Că noi, aplecându-ne asupra lor, le scoatem din golul de ființă în care le-a împins lenea noastră de gândire și laxitatea noastră verbală. „Când treci prin pădure, spune Heidegger, treci prin cuvântul pădure.” Dar și pădurea, la rândul ei, când treci prin ea, trece prin cuvântul tău potrivit și, de-abia de-acum, ea-ncepe să existe cu adevărat. Prin noi și numai prin noi ca ființe gânditoare și cuvântătoare, lumea poate fi înțeleasă și iubită. Căci dacă, potrivit Facerii, Dumnezeu, creându-l pe om, l-a împroprietărit cu tot Pământul („și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!”), stăpânirea acestuia de către el este o luare în posesie înțelegătoare și care, dacă rămânem la termenii biblici, presupune și o dare de seamă față de cel ce l-a împroprietărit.
Eu asta am pățit cu toate lucrurile de care m-am ocupat. M-am aplecat treptat asupra lor căutându-le sensul, m-am împrietenit cu ele și am văzut că sufereau pentru că păreau înțelese fără să fie. M-am împrietenit cu conceptul de tragic chiar la început de drum, acum vreo cinci decenii, și am văzut cât de abuzat și de neînțeles era, săracul. Am sfârșit prin a mă împrieteni, treptat, cu fiecare dintre nodurile existenței: cu frica, cu speranța, cu libertatea, cu nehotărârea, cu puterea, cu vanitatea, cu lașitatea, cu seducția, cu păcatul, cu binele și răul, cu minciuna, cu extazul, cu ticăloșia, cu prostia, cu ura și iubirea, cu ipocrizia, cu moartea, cu Isus și cu Dumnezeu, cu destinul, pe scurt – cu omul însuși. Și, mai presus de orice, am căutat în cele din urmă să mă împrietenesc cu mine însumi, cu lucrul cel mai greu de înțeles, pentru că este cel mai aproape de noi. Toată viața ne ținem eul în brațe, fără să putem, o clipă măcar, să-l punem jos și să ne uităm la el ca și cum n-ar fi al nostru. Și tocmai totala lui neseparare de noi nu ne permite să întindem mâna spre el, să-l atingem și să-i pipăim conturul. Și, cu toate astea, m-am încăpățânat să întind o mână necunoscutului din mine, să bâjbâi după el, să mă cert și să mă împac cu el, sperând că până la urmă se va da pe față, că vom cădea la o înțelegere și că mă va ajuta, într-o bună zi, să aflu cine e și cine sunt.
***
Și așa se face că, după o întreagă viață în care m-am întrebat la ce sunt bun fără să știu care e răspunsul potrivit, acum sunt fericit. Am aflat că, în măsura în care se ocupă cu gânditul și gândirea, filozofia e de fapt ceva fără pereche pe lume. Îmi spun că, făcând o viață întreagă exercițiul de a nu lăsa neînțelese lucrurile cu care te întâlnești, respectându-le în felul acesta, dându-le atenție, întrebându-le ce fac, care e sensul lor de-a fi, aplecându-te asupra subînțelesurilor lor, dând la o parte „cuvintele uzurpatoare” de pe drumul gândirii, am reușit poate, când și când, să-i trag după mine și pe alții, cu viața lor, cu cețurile ei, cu întrebările ei și cu toate neînțelesurile care o însoțesc. Mi-am căutat în felul acesta prieteni neștiuți, cu care mi-a plăcut să stau de vorbă imaginându-mi-i doar. Mi-am zis că nu există altă formă de a respecta viața aceasta în care am căzut (neîntrebați fiind dacă vrem!) – decât înțelegând-o. Și poate că așa – atât eu, cât și cei care se vor fi descoperit prin mine găsind motive să mă citească – vom ajunge să fim cu toții mai fericiți la gândul că ne-am onorat mintea.
*Acest text a fost publicat în 2022 când împlineam 80 de ani ca prefață la un volum omagial (germanii îl numesc Festschrift), cu titlul Muzica gândirii, care a fost alcătuit de foști studenți și doctoranzi și difuzat pe un circuit închis. Simt nevoia să-l reiau pe o platformă publică pentru că sunt convins că marea criză prin care trece în clipa de față țara noastră (și poate întreaga planetă) este o criză a gândirii.
[1] Scurtă vreme după ce am scris această propoziție, am fost înștiințat că, între timp, prin ordinul nr. 38 din 11 ianuarie 2022 al Ministerului Muncii, în Clasificarea ocupațiilor din România a fost introdusă meseria de „consilier filozofic”. Alături de „barman preparator de cafea (barista)”, „degustător de cafea”, „operator măcinare cafea”, „operator prelucrare cafea”, „expert în prăjirea cafelei” (toate meserii de sine stătătoare), „dirijor ansamblu vocal bisericesc”, „stilist extensii păr” și „stilist extensii gene”.
Îmi place cum autorul transformă întrebarea aparent simplă – la ce folosesc filozofii – într-o meditație asupra destinului personal și asupra rolului gândirii în lume. Pasajele despre întâlnirea cu Noica și Cioran arată cât de mult contează maeștrii în formarea unui spirit și cât de greu este să găsești echilibrul între suflet și rațiune. Cred că articolul reușește să transmită cititorului ideea că filozofia nu este un lux inutil, ci un mod de a respecta și înțelege viața.
Filozofii au schimbat Lumea. Ei au sintetizat stările evoluției omenești și au gândit soluții pentru viitor. În antichitate Platon, Aristotel și alții, apoi raționaliștii Descartes, Spinoza, Kant și alții, apoi Hegel care a enunțat legile Dialecticii (cred că cea mai importantă contribuție la dezvoltarea Lumii), apoi, ne place sau nu, Marx.
Cred că Omenirea este într-un punct de inflexiune și ar avea nevoie de o nouă Filozofie și de noi filozofi cu o gândire revoluționară. Fiindcă, vai, în curând toate vechile sisteme filozofice vor deveni inutile.
Pentru Om, filozofia actuală trebuie să răspundă la întrebarea: va mai exista Omenirea în varianta de până acum?
Marea criza prin care trecem este a credintei si nu a gindirii . Omul autonom nu e capabil să creeze o ordine morală. ,,Transmutarea alchimica” numai prin smerenie e posibila . Smerenie continua .
Când Howard Carter întinde o torță prin gaura pe care o făcuse în zidul care-l despărțea de camera mortuară a lui Tutankhamon, cineva din spate îl întreabă „ – Vedeți ceva?”, el răspunde: „– Da! Lucruri minunate!” Pentru mine, filozofia este făclia aceea care te ajută să vezi dincolo de imediata ta apropiere. La asta sunt buni filozofii, anume că ei îți pot face rost de o torță cu care să înaintezi în întuneric, nu pe întuneric.
Va multumesc foarte mult domule Liiceanu ca ati ales sa impartasiti acest text, „la liber”, pe aceasta platforma! Fiind de profesie inginer, trebuie sa recunosc ca voi reciti acest text de mai multe ori pentru o mai profunda intelegere. De la prima citire mi-au ramas in cap urmatoarele fraze, citez: „Și, mai presus de orice, am căutat în cele din urmă să mă împrietenesc cu mine însumi, cu lucrul cel mai greu de înțeles, pentru că [b]e?[/b] cel mai aproape de noi. Toată viața ne ținem eul în brațe, fără să putem, o clipă măcar, să-l punem jos și să ne uităm la el ca și cum n-ar fi al nostru. Și tocmai totala lui neseparare de noi nu ne permite să întindem mâna spre el, să-l atingem și să-i pipăim conturul.” Incheiat citatul.
Ca sa revin la o concluzie, dvs considerati ca avem o „criza a gandirii” referindu-va la criza prin care trece tara noastra (ca sa ramanem la noi in ograda). Aici, daca imi permiteti, sunt putin in dezacord cu dvs. Argumentul meu este urmatorul: daca esti prost si nu gandesti, nu poti fura miliarde fara sa patesti nimic! Sistematic si continuu, timp de 35 de ani! E clar ca a noastra clasa politica nu este alcatuita din filozofi (la general vorbind), dar nu sunt nici prosti!!
Cu respect,
Octavian Giuroescu
Multumim pentru republicare! Articolul ne face sa ne mai luam aténtia de la evenimentele politice zilnice, in géneral mizerabile, imbicsite de securismo-sereisme imputite, care nu ne aduc prea multe bucurii, si sa intram intr-un univers paralel, inaltator si eliberator prin curatenia lui…
În lumea de azi (pragmatică, tehnică, înnoitoare cu programă, epidermică în bucurii și digitală în spontaneități etc.), filozofia rămîne cu două meniri esențiale: insistă atemporal pe declicul metafizic al loisir-ului și evacuează inesențialul din chenarul singurătății…
Minunat!
Nu este criza de gandire este ura de clasa.
https://www.telegraph.co.uk/news/2025/12/03/activists-dump-manure-ritz-christmas-tree/
Ma inclin in fata acelui filozof care poate gindi un sistem compatibil cu libertatea umana care sa aibe criterii de selectiune a valorilor . In democratie , din nefericire , numarul doboara calitatea . Altfel nu vad rostul filozofilor.
Spectaculos în cazul cuiva „care se ocupă cu filozofia” este că el însuși, întrebat fiind, sau întrebându-se ce știe să facă, nu știe să răspundă.
„Intelectualii au fabricat oricând religia și politica. Ei au făcut budismul, creștinismul, socialismul — ei și numai ei.” (Paul Zarifopol)
Îndeletnicirea predilectă a filozofilor (lucrătorii în domeniul filozofiei nu intră aici) e inventarea unor idei, apoi răsucirea și contorsionarea, de multe ori până la absurd, a acestora. Asta fac filozofii. Iar după ce și-au construit sistemul se comportă totalitar – conform legii numită „Maslow’s Hammer”, sau „Law of the instrument”: “if all you have is a hammer, then everything looks like a nail” – și încearcă – megalomaniac și salvaționist – să înghesuie, ca într-un pat al lui Procust, întreaga omenire în sistemul lui (filozofic) de referință. Apare totdeauna o tendință cognitivă caracterizată prin dependența excesivă de o metodă sau de instrumente derivate din sistemul lui filozofic în rezolvarea problemelor, chiar și atunci când acestea nu sunt cele mai potrivite soluții.
Paul Zarifopol știa răspunsul la întrebarea din titlu și l-a făcut public, dar au trecut o sută de ani de atunci și lumea l-a uitat. Și răspunsul și pe înțeleptul Zarifopol. Citez câte ceva din eseul „În procesul intelectualilor”:
«Fără exagerare, intelectualii sunt singuri vinovați de tot ce se întâmplă în viața societăților, dacă luăm vinovăția în înțelesul cel mai strict; maximum de luciditate în momentul faptei, prin urmare maximum de răspundere.
Singuri intelectualii au fost în stare să prepare filosofic discreditul inteligenței, să dea prestigiu de argumentare disprețului și urii altor clase și meserii față de intelectuali.
Evident, intelectualii fac totul, deoarece ei creează tehnica, și tot ei creează și ideile.
Intelectualii au fabricat oricând religia și politica. Ei au făcut budismul, creștinismul, socialismul — ei și numai ei. Cine dracul avea să le facă dacă nu ei? Nimic nu poate fi fapt istoric, dacă nu trecea prin capul intelectualului, și fără această lămurire intelectuală, viața societății n-ar avea alt nivel și altă semnificație decât o bătaie între doi țărani de la o piatră de hotar.
Toată lumea are aerul să știe acestea. Oricare prostănac zâmbește de asemenea lucruri — de la sine înțelese, fiindcă dobitocul nu-i în stare să-și clarifice că nimic din ce crede el că știe nu i-ar fi dat în gând lui singur, nici milioanelor de semeni stereotipi ai săi.
Ei așa: intelectualii poartă vina întreagă a vieții istorice, pentru că ei reprezintă luciditatea societății.
Dacă are dreptate Barbusse, că lichelismul este calitatea constitutivă a intelectualului, atunci cei mai rău situați în meseria asta sunt acei cari nu vor sau nu pot să fie lichele, nici la dreapta, dar nici la stânga. Asemenea indivizi se pun, va să zică, împotriva naturii.»
Confundați filozofii cu intelectualii. Da, cineva poate fi și una și alta, dar nu este același lucru. Un filozof este un iubitor al înțelepciunii, iar intelectul este considerat în filozofia indiană ca o pasăre care nu poate fi controlată. Filozofia este esența îmblânzirii șoimului-rațiune.
Intelectualii își pot folosi cu egoism intelectul – care este ca și o unealtă. Dar asta nu înseamnă condamnarea filozofiei – iubirea de înțelepciune, doar pentru că unii intelectuali au schimbat direcția filozofiei.
Cred ca va inselati.
Sau avem punte de vedere diferite, dezvaluind -fiecare- un alt colt de adevar.
Eu am facut folozofia fortat, fara nici o atractie pentru subiect. Istoria si filozofia s-au unit artificial, administrativ, in iarna ’76-’77 si am devenit peste noapte filozof. Se pare ca erau multi absolventi de la filozofie care nu aveau catedre. Si atunci erau pregatiti si ca istorici, pentru a putea ocupa catedrele liberte ce se iveau. Obligindu-ne si pe noi, sa invatam filozofie. Asa era zvonul. Nu stiu cat de adevarat.
Desi nu eram fan filozofie (era altceva daca am fi facut economie, in locul ei) totusi, mi se pare ca filozofia comunista era formata din frinturi stralucitoare. Fara legatura intre ele, dar atractive. Faptul ca astazi, multi ginditori din Occident mai cred in filozofia comunista, o dovedeste. Pitigoii nostri care cred in comunism nu sunt atrasi de filozofia comunista. Doar de „maretele realizari” pe care le contrapun prezentului. Cam arbitrar, comparind merele cu perele, dar ma rog…
Pe de alta parte, intelectualii au o problema comuna si perena. Ei nu se pot lauda cu realizarile lor fizice. Un constructor iti arata locuintele, podurile etc. Si se lauda. Un medic iti arata pacientii salvati. Si e mandru. Etc. Un intelectual nu-ti poate arata o carte sau o conferinta. Si atunci intervine criza.
„Ce am facut eu?” Mai ales ca poti descoperi sau corecta n lucruri in domeniul tau, nu se vede in societate. Politica se misca pe alte coordonate, economia la fel . Situatia tarii, omenirii ramine aceeasi. Si atunci, la ce bun sa continui?
Nici nu are rost sa vorbim de extremistii (si de stinga si de dreapta) care calca in picioare intelectualii si opera lor. Nici de politrucii care nu apreciaza teoreticienii, desi se lauda ca partidul lor se bazeaza pe stiinta si cultura si citeaza nume de intelectuali contemporani sau decedati, interni sau externi. Practicienii sunt mai importanti decat toti teoreticienii, in toate partidele.
Si atunci?
Situatia se complica in clipa avem de-a face cu recuoasterea oficiala a rezultatelor muncii. Pentru ca doar cativa sunt recunoscuti de intelectuali de forta, citati de toti si ocupind functii sau pozitii importante. Ceilalti?
Merita sa se dedice filozofiei si efortului intelectual ?
Eu cred ca da. Dar sa nu se astepte la recunostinta si sa se bazeze doar pe fortele (economice) proprii. Chiar daca nu va fi citat, ideile furate si colegii il vor sapa necontenit -simpla invidie sau dorinta de a-l indeparta de un traseu administrativ pentru ei sau prietenii lor- , efortul filozofului este necesar in societate. Asta ne diferentiaza de animale sau de „barbari”. Si -mai ales- de extremistii politic
In rest, numai de bine!
@mongolul Voi răspunde doar la începutul comentariului dvs, referitor la comasarea facultăților, așa, pentru memorie: în iulie 1977 au fost emise o serie de decrete referitoare la organizarea învățământului de toate gradele. În anexele la Decretul 209/1977, erau enumerate facultăţile şi profilele/specializările universitare, și acolo apare menționată doar „Facultate de Istorie și Filozofie”, începând cu anul universitar 1977-1978. Așadar „unirea” s-a produs într-o anexă la un decret. Scopul, așa cum a ajuns la noi, era desființarea secțiilor de sociologie și psihologie, considerate prea subversive și periculoase. Ne-am trezit cu scurtarea cursurilor de specialitate (în general, de la 2 semestre la un semestru) și introducerea cursurilor de istorie (tot așa, de câte un semestru, că trebuiau să încapă multe). Așa am ajuns să-l avem profesor pe Emil Condurache.
În rest, toate bune!
Posibil sa fie asa cum spuneti.
Numai ca eu, si colegii, eram in armata (TR), impreuna cu cei de la filozofie, litere, IATC. Leat ’76. In ianuarie-februarie ’77, toti stiam ca ne-am unit in aceeasi facultate. Ce bucurie pe noi! (Dai examen la o facultate si te trezesti la alta). Ei nu suportau istoria, noi nu suportam filozofia. (Vorbesti 3 ore sa dai o simpla definitie.)
Ati avut noroc ca nu ati avut-o si pe fata lui Emil Condurachi……
Si noi am avut cursuri de logica, filozofie etc.
Nu stiu explicatia acestei diferente in ce priveste datarea vestilor. Posibil sa fie ceva subiectiv (aveam printre noi fii, nepoti, gineri de generali -si armata si secu-, membrii in CC etc.; au aflat mai devreme de intentie, probabil; dar era vorba si de repartitiile post facultate) .
In rest, numai de bine!
Da ! Mimi aduc aminte de o “frantura stralucitoare” a filozofiei socialist-marxiste-Staliniste ce m-a revoltat prin imbecilitatea absoluta : “Mai bine sa fiu gresit cu Partidul (evident cel comunist!!) – decat sa gandesc corect in afara particular” ! Si cate alte “stralucitoare” imbecilitati ale unei false filozofii …..
nu e singura;
aveti dreptate… dar, totusi, unii intelectuali Occidentali inca sunt vrajiti de filozofia comunista; certati-va cu ei, nu cu mine!
Nu mai vorbesc de cei care preiau teze comuniste in alte miscari politice, zise democrate.
În liceu am avut profesori de istorie pe domnul Ionescu. învățând istoria antică domnul Ionescu a prezentat mai pe larg cum a apărut drama, literatura și filozofia în Grecia. Nu putea să apară în Mongolia sau la pieile roșii din America. Trebuia să existe o anumită bunăstare socială și o libertate de gândire suficientă ca oamenii să gândească la relațiile mai omenești ale societății. Cultura grecească a influențat în evul mediu toată Europa și putem spune că filozofia este ancorată bine în Europa. Există filozofie în aproape toate culturile lumii, chiar dacă nu întotdeauna a fost numită exact „filozofie” și nu a urmat aceeași structură ca în tradiția europeană , Termenul poate diferi, dar activitatea filozofică — reflecție asupra lumii, omului, moralei, cunoașterii — există peste tot. Este adevărat la ei a apărut mai târziu. Oamenii au căutat să își îmbunătățească relațiile în societate să atingă dimensiuni spirituale care ne diferențiază mult de structura animalică. În scurta perioadă care se numește viața , șansele sunt foarte mici și norocul ți se poate înfățișa de poate două trei ori în viață. Numai cei pregătiți să și înțeleagă rolul reformator pot să prindă ocazia și să-și fructifice posibilitățile intelectuale sau sociale. Uneori trebuie să fii suficient de vizibil, destul de clar în opinii, destul de curajos să ți câștigi locul. Când facem asemenea rememorări ne gândim și la eventualele ocazii pe care le am ratat. Face parte din bilanț în care trecem succesele la pozitiv și ratările la negativ. Majoritatea dintre noi am învățat filozofia pentru in cadru superficial și așa suntem aruncati în viață să înțelegem filozofia vieții pe cont propriu. La chinezi filozofia este veche și se numește Confucianism – adică se ocupă de etică, politică, rolul individului în societate. Daoism – natura, echilibrul, non-acțiunea (wu wei). Indienii au mai multe variante: Vedanta, Samkhya, Yoga, Nyaya, Budism, Jainism. Abordează logică, metafizică, percepție, natura minții — teme profund filozofice. Căderea comunismului a lăsat locul unui nou început care a fost speculat de partea aia mai întunecată a societății românești și așa au apărut manelele. Nu știu cum se regăsesc alții în această exprimare populară dar eu nu mă regăsesc. Privind spre viitor pentru că ăsta este și rolul unei retrospective , ce va fi în viitor, ce influență am avut? Rămânem în dezbatere.
Vedeti Gilbert si Kuhn „Istoria esteticii”.
Va explica mai pe larg si mai clar cum s-au format istoria, filozofia, literatura.
Asa se spunea(de catre stingisti): artele nu pot sa apara decat in societati bogate. Prostii. Erau si societati bogate fara filozofi sau artisti. Vezi Roma la inceputuri. Abia dupa razboaiele punice a inceput sa copieze societatea greaca. Sau SUA in sec. XIX…
Rolul filosofiei si filosofilor, dpmdv, este sa raspunda la intrebarea:
cum (ajungem) sa traim/vietuim zilnic conform „phronesis” FARA „homo homini lupus est” si „minciuni nobile”?
Ca sa raspund la-ntrebare:
„filosofia” este aceea care contrabalanseaza pornirile/instictele animalice
doar ca… s-a auto-depasit… pana la a-ncerca sa „explice” „filosofic”
cum ca albul este de fapt o perceptie gresita/eronata a negrului… si vitzavercea
cum natura este selectiva…
majoritatea pune botu’ la „chestii” pe care nu (si) le poate iesplica
intr-o logica normala si fireasca
astfel ca se aseaza la cuada la pupat de muaste
sau se inhama cu centuri explosive…
ca sa fie, ulterior, inconjurat-i/e de zeci/sute de „fecioare”/madulare-erecte
…
in cazul „romaniei”…
filosofii au dominat gubernarea si legiferarea
(chiar n-are rost sa reamintesc inlocuirea mos-cracila cu mos gerila)
dar… cele mai stupide/anormale decizii economice/administrative/p*litice
au fost rezultatul „filosofi(i)lor” (indeosebi dupa ’89)
cior’bea/manca, nascase, umil-poc, micky-ponta…
(toti „specialisti-in-„drept”… aka „filosofie”)
cu oarecare imixtiuni ale unor „ingineri” „soft”
de departe cel mai bun exemplu este umerasu’-de-sutana sarbu ilie
licențiat în teologie și științe economice
(macar andrusca era sincer cand vorbea de a’r’metica)
…
parafrazand: „filosofia” „ie-buna” daca se (mai) gasesc bani de imprumutat
Stimate,
Mongolul,
1.Eu am făcut filosofia din pasiune, pregătindu-mă (involuntar) cu mult înainte de a fi admis!După filosofi rămîne mereu ceva inestimabil dar peren, chiar dacă nu este la fel de ,,material” ca după ingineri sau proiectanți de clădiri sau mașini”!
Nu se vede nimic în economie de pe urma lor, deoarece toți s-au îndreptat spre filosofia politică, în special liberală, lăsînd ,,liberalismul economic” pe seama altora, din păcate inexistenți.
A unor amatori în filosofie, deoarece doar ei au urmat ideile ,,filosofice” cu ,,incărcătură” economică, ce nu duceau la scriituri strălucitoare și succes profesional și politic!
Filosofii lumii au elaborat curentele instituționalismului, structuralismului, determinismului economic, etc. a căror cunoaștere și structurare în instrumente de dezvoltare economică, răspund cerințelor schimbării în teoria și practica dezvoltării economice, produsă de globalizarea economică postbelică!
Ele au constituit indiciile și calea de a concretiza condițiile și resursele economice străine în instrumente, metode și tehnici actuale de dezvoltare economică rapidă pentru țările lipsite de resurse naționale (de dezvoltare), in vreme ce teoria și practica economică clasică, bazată pe măsurile și tehnicile fiscale și financiare (micro și macroeconomice) nu funcționează (azi) pentru ieșirea din crizele acestor țări!
Crize determinate de alinierea la nivelul de viață occidental, în condițiile în care tranziția economică la sistemul capitalist performant, funcțional a eșuat.
2.Criza Romaniei este determinată de criza instituțională, ca de altfel și a întregii Europe.Criza dezindustrializării, la Colectiv, sărăcia națională, subdezvoltarea industrială, criza apei din două județe, etc este în mod absolut CRIZĂ INSTITUȚIONALĂ – fiindcă în Romania nu funcționează nici o instituție.Din această cauză economia a sucombat, proces care continuă zi de zi!Reforma care poate scoate țara din toate crizele este a ,,reformei instituționale”, pentru care există proiectul național, de aducere a instituțiilor la funcționalitate și performanță vestică.(Economiștii lumii sînt unanimi în a considera că instituțiile sînt fundamentale pentru dezvoltarea economică, insă cercetarile făcute de economiști n-au depășit un caracter afirmativ!)
Costurile sînt imense însă acceptabile/sustenabile de UE, care nu știe ce să mai facă să ne scoată din eșecul general, deoarece șoselele sau spitalele (absolut necesare) din PNNR nu produc mărfuri pentru export!!
3.Din păcate oferta acestui proiect către PM Bolojan a rămas fără răspuns, el neînțelegînd că o țară NU poate fi tratată ca o PRIMĂRIE, CA OAMENII DAȚI AFARĂ SĂ SE ANGAJEZE ÎN ALTĂ PARTE : IN Vest!Soluția este doar cea de dezvoltare economică!Mentalitatea contabilă a politicienilor (și UE), lipsa de cultură economică, constituită de FILOSOFIA ECONOMICĂ care este indicatorul și suportul IDEATIC și ,,tehnic” al dezvoltării economice, este cauza eșecului economic național și al decăderii economice a UE!
Unica soluție rămasă este să-l anunț de acest refuz pe Președinte, înainte de a sesiza PARCHETUL GENERAL pentru distrugerea Romaniei prin refuzul unicului proiect de țară existent, posibil și viabil.
Rîndurile de față pot denota a fi scrise de cineva cu o ,,doagă sărită” (la cap)!
Dar ce altceva ar fi de făcut, dacă proiectul în discuție (pe care-l propun PM-lor și Președinților de peste 10 ani) este corect științific și fezabil economic și ei refuză să-l evalueze și promoveze nejustificat?
4.Așa cum scrie Liiceanu, de filosofie te apuci ,,pe bîjbîite”, iar ca ,,marginal” în domeniu (fără carieră profesorală sau instituțională în domeniu), ceeace faci pentru pîinea de toate zilele, imprimă direcția unor preocupări filosofice, în cazul de față de ,,filosofie economică”, dusă pînă la construcții programatice economice, ca proiect de țară.
Marii filosofi din care face parte autorul, constituie o avere culturală națională, articolele sale rare fiind hrană spirituală (din păcate) ocazională, deoarece prea puțină lume are chemarea și dispoziția de lectură înaltă, într-o țară în care trebuie să gîndești mai ales ce faci pentru supraviețuire și dacă pînă la urmă nu trebuie să devenim cu toții emigranți economici…
nu ma refeream doar la filozofi, ci la „intelectuali”, in general;
nu este vorba de filozofia economica, ci de satisfactia muncii; un experiment al celebrilor cercetatori englezi a stabilit -fara drept de apel- ca satisfactia generata de vopsirea corecta a unei usi este mai mare decat satisfactia unei conferinte geniale, sustinute in fata unui public select; cred ca nu m-am facut inteles; sau sunteti pe alta lungime de unda; asta e o problema generala a intelectualilor; roadele muncii lor nu au aceeasi satisfactie ca o munca cu rezultate vizibile; percepute imediat;
in plus, limitati discutia la filozofi celebri, in timp ce tagma filozofilor (repet, eu vorbeam de intelectuali, in general; deci mult peste nr. de filozofi) are o multime de mici filozofi; oricum, a face filozofie e diferit de a preda filozofie sau a face istoria filozofiei; ori, noi, nu prea avem filozofi, din acest punct de vedere; chiar daca iubesc filozofia;
evident, nu ma refer la dl. Liiceanu;
si apoi…. cred ca filozofia momentului cere o reforma a statului nostru, care traieste din imprumuturi consumate de favorizati; urmasii favorizatilor din comunism….; de ce ii implicati pe Presedinte si Premier intr-o discutie despre filozofi? nu cumva vulgarizati filozofia? intreb si eu….
În tradiția chineză există o noțiune care mi-a plăcut foarte mult: „san bao” adică „cele 3 comori”.
Cele trei comori sunt (în traducerea mea): spiritul, sufletul și voința.
Spiritul nu e mintea. Mintea e o mulțime de valuri (gânduri) iar spirtul e apa din care sunt compuse.
Sufletul e „energia” din care se compun emoțiile (frică, iubire, entuziasm, furie…).
Iar voința e legată de foame și dorința sexuală. E animalică și… ne-sufletistă :)
Mi-ar plăcea să am cu cine purta astfel de discuții…
@Mircea Lutic Arată, scrie mai mult și vei găsi interlocutori
Tatăl nostru
Fiecare dintre noi poate avea necazuri, dezamăgiri, supărări, eșecuri, pierderea unor persoane dragi și atunci suntem copleșiți de teamă sau de revoltă, vinovăție, tristețe, sau disperare. Și atunci căutăm sprijin și alinare, răspuns și ajutor sufletesc. Și cu inima străpunsă de durere sufletească găsim alinare în rugăciunea „Tatăl nostru”, rostind verset după verset, descoperim cinci simțiri creștine, cinci valori morale.
SMERENIA este atitudinea din momentul rugăciunii, să o păstrez și în fiecare zi a vieții mele în relație cu semenii mei.
UNIUNEA înseamnă că implor uniunea Sfântei Treimi să vină în sufletul și inima mea, gândul meu să fie în unire cu vorba și cu fapta mea cea bună și bine făcută. Să fie unire în familia mea, în comunitatea mea, să fie respect, armonie și pace în țara mea, cu toți oamenii din lume.
IUBIREA este „pâinea noastră cea de toate zilele”, din principiul fundamental al creștinismului: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți.”
IERTAREA înseamnă toleranță și invitație la dialog și armonie, la respect reciproc și iubire de aproape.
STĂPÂNIREA DE SINE pentru cele șapte păcate: mândrie, arghirofilie, desfrău, mânie, invidie, lăcomie, lene.
Iisus Hristos ne-a dăruit în „Predica de pe Munte” interpretarea celor 10 porunci, cele 8 fericiri-bucurii evanghelice și rugăciunea „Tatăl nostru”, cea mai puternică rugăciune, răspândită în 1817 limbi și dialecte, o învățătură spirituală care conține cele cinci simțiri creștine.
Iisus Hristos s-a jertfit pe sine pentru noi toți, pe dealul Golgota și ne-a dăruit simbolul crucii: Iubirea vine de la Tatăl, Iertarea vine de la Fiul – Iisus, Smerenia vine de la Sfântul Duh, avem același suflet și totuși suntem diferiți, Uniunea ne unește, iar darul Stăpânirii de sine este responsabilitatea mea.
STĂPÂNIREA DE SINE este liberul arbitru dăruit nouă de Iisus Hristos pentru a discerne binele de rău, de a alege cele cinci principii morale, care au o conexiune minunată și puternică între ele. Smerenia, modestia potolesc mândria, egolatria, iubirea de putere. Ne unim ca să ne ajutăm între noi, ca să păstrăm pacea. Iubirea pentru aproapele nostru, Iertarea și Unirea pentru obiective și sens valoric comun ne eliberează de mânie, ură, invidie, ranchiună, conflicte, dușmănie, agresivitate, violențe, război.
„Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți.” Iubirea de sine înseamnă să respect corpul care mi s-a dat și să am grijă de el. Este responsabilitatea mea să-mi instruiesc mintea, să învăț, să mă străduiesc continuu, să-mi dezvolt inteligența, gândirea critică, să cunosc cultura, arta, istoria, să înțeleg lumea, pe mine însumi și rostul meu în lume, să nu-mi las mintea să rămână vulnerabilă, nevolnică, ignorantă sau neputincioasă.
RECUNOȘTINȚA noastră față de Iisus Hristos o împlinim prin folosirea acestor cinci reguli de conduită morală în viața de zi cu zi, cu perseverență și responsabilitate și prin transmiterea lor copiilor și urmașilor noștri.
Pâinea vieții noastre este iubirea pentru aproapele nostru și ne este dată nouă tuturor de jertfa lui Iisus Hristos.
Vă mulţumesc pentru introspecţia pe care ne-aţi împărtăşit-o!
E cam tristă filosofia care se dezmaţă prin eterul gândirii priponită de utilitarism.
Mi se pare foarte interesant ca intr-una dintre şcolile indiene de filosofie Vedanta, se consideră că omul poate ajunge la iluminare şi doar pe cale filosofică (cealaltă e calea devoţională), pentru că gândirea clară despre natura compusă şi deci distructibilă a tot ceea cunoaştem prin simţuri duce la descoperirea Vidului, la acceptare şi la ce-o însemna iluminarea. Mi-ar plăcea tare mult să știu ce gândiți despre posibilitatea aceasta, pentru că aveți gândirea mai antrenată decât cel mai mulți dintre noi.
*decât cei mai mulți dintre noi
Formalismul ui Noica ascundea totusi o pasiune, o flacara ‘vie’, erosul, el era, in felul sau, un ‘eclectic’, un sincretist. Incerca o conciliere a spiritului antic cu spiritul modern, a ‘anticilor’ cu ‘modernii’. Era un ‘apolinic dionisiac’. Un Platonism interpretat dialectic, dinamic ( reprosurile sale impotriva gandirii hieratice ) si un Hegelianism interpretat ‘existentialist’ si heideggerian. Formalismul lui arhaizant avea deci un ‘spirit’ modern(ist). ‘Formele’ platonice fiind interpretate – printr-un fel de Neo-Platonism anti-platonic deloc singular in epoca – in sensul unor ‘forme’ – Bild – imanente, adica in sens holist si ‘vitalist’ : ‘dionisiac’. Similar oarecum cu acel ‘platonism arhaic’ eliadian, preplatonic si presocratic, ‘heraclitean’ – a se citi nietzschean. ‘Viata’ (‘existenta’) luand locul ‘fiintei’.
Conceptul central al lui Noica , ‘holomerul’, corespunde exact lui Gestalt din ‘filosofiile vietii’, termen la origine Goethean ( Urphanomen ) si analog Daseinului Heideggerian. ‘Parte’ anterioara ‘intregului’ ( exact definitia ‘holismului’ ) dar care ‘integreaza’ si ‘rascumpara’ intregul, colectivitatea, aceasta ‘parte’ – o super-individualitate sau individualitate colectiva – reprezinta atat o ‘elita’, varful, cat si ‘capul’ sau liderul, carismatic, evident, ‘Regele-filosof’. Tanarul Hegel vazuse ‘Sufletul Lumii’ in Napoleon, acest Geist imanent, motor al Istoriei, a fost interpretat apoi, de ex., de ‘tinerii hegelieni’, de pozitivisti si misticii socialisti ( dar si de L. Bloy ), ca ‘Spiritul umanitatii’ emancipate ( ‘teantropismul’ feuerbachian ce-l ingrozise pe Dostoievski, care a inventat conceptul opus – dar nu chiar atat de diferit ! , de bogocelovek ) – , intruchipat de Prometeu, dar si de Lucifer, in mitologia romantica, era ‘Paracletul’ din apocaliptica joachimita, ‘Spiritul celei de-a treia epoci’, de la ‘sfarsitul istoriei’, ce punea capat ‘domniei Fiului’ si Crestinismului traditional , doniei clericilor – de aici anticlericalismul ‘mistic’. Hegel, ca si Kant si ca mai toata lumea cultivata in epoca, era si el, bineinteles, francmason – culmea culturii , autorevelatia Spiritului, se infaptuia in saloanele printilor luminati, la Weimar sau Viena, pe Beethoven, Mozart si Strauss – care se asculta si la Tokyo ! S-a speculat nesfarsit, printre si pe sub randuri, ‘parabola’ hegeliana a ‘stapanului si sclavului’, considerata ca o ‘cheie’ a filosofiei-teozofiei hegeliene. Cine o fi fost ‘stapanul’, cine era ‘sclavul’ sau cui corespundeau ei in mitologia sau teologia – ontoteologia – traditionale ?
Gestalt poate insemna si ‘ritm’, ‘stil’, concept central, ordonator, si in existentialism, autenticitatea semnificand o auto-stilizare ‘ontologica’ …
Etc.
Pt. acuratete, totusi.
Nu exista dovezi certe, nici pt. Kant, nici pt. Hegel, ca ar fi fost francmasoni. Oricum, faptul nu are nimic de-a face cu deviatiile conspirationiste despre ‘iluminati’. Despre Kant se considera ca nu a fost, dar ca a avut legaturi ‘informale’ cu francmasoneria, ceea ce e cam acelasi lucru. Oricum, aceste legaturi aproape ca nu pot fi documentate. Sunt multe fragm. kantiene ce par dedicatii sau adresate ‘fratilor’, sunt, asa, asemanari de familie, ‘pacea eterna’, etc. Legaturile lui Hegel cu cercurile masonice sunt mult mai evidente, au scris despre subiect B. McGee si J. D’Hondt (‘Hegel secret’), filosofia lui fiind o ‘gnoza’ panteista iluminista si ‘moderna’, intr-un spirit incontestabil optimist si ‘progresist’, acela era spiritul epocii. Aceste cercuri erau de altfel f. diverse, fiecare cu ‘filosofia’ sa, filosofia hegeliana, o sistematizare , mai degraba decat o ‘teozofie’ era o ‘deozofie’, adica un deism iluminist. Chiar si ‘antihegelienii’, de la Schopenhauer, Kierkegaard, pana la Nietzsche, erau intr-un fel heterodocsi sau eretici hegelieni. Prin colegul sau, Schelling ( care l-a influentat pe Kierkegaard, dar si pe slavofili ) a avut loc o reactie ‘conservatoare’ fata de Hegelianism. Ceea ce e important, in aceste laboratoare de idei ale modernitatii timpurii filosofia era ‘totala’, metafizica, sociala si politica, un proiect de ‘renastere’ si renovare ‘universala’, revolutie, nu doar politica, ci si ‘spirituala’, ‘luminare’ si emancipare, de obicei contrapuse conceptiilor religioase si implicit politice dominante, chiar si atunci cand aparent coabitau cu aceasta. Era, de asemenea, o opera colectiva, chiar daca, de obicei, cu semnatura unui autor de geniu si tocmai de aceea acesta ramanea cumva in afara cercurilor ‘formale’. Interpr. popperiana a lui Hegel ‘totalitar’ e absurda iar cea a lui Platon ‘totalitar’ e pur si simplu ridicola, Popper, un filosof la moda foarte supraevaluat.
Incercand un pic de clarificare de idei a acestor fragmente totusi lapidare …
Popper si alti intelectuali emigrati deveniti f. influenti dupa razboi, I. Berlin, H. Arendt, Hayek, Voegelin, Aron insusi, etc. – au facut o adevarata pasiune pt. lumea anglo-saxona, ca insula de normalitate fata de excesele continentale, aceasta a devenit noul ‘model’ cultural, social, politic, ‘civilizational’, pana azi sau de curand. Cand filosofia continentala si ‘metafizica’ , chiar ‘platonismul’, sunt vazute drept cauze ale deviatiilor lumii moderne, ale ‘uitarii fiintei’ , declinului sau ‘degenerarii’ – logica e exact aceeasi, dincolo de termeni. Era moda ‘existentialista’, cu ‘pesimismul’-nihilismul ‘tragic’, antinomianismul ( ‘gnosticismul’) si anti-intelectualismul ei. ‘Genealogiile’ interbelice s-au perpetuat, aceeasi reactie impotriva rationalismului ‘reificant’, ‘osificat’, ‘arid’ si ‘steril’ etc. Vedem astfel cum cauzele sau ‘originile’ totalitarismului – concept prea generic si literar-distopic – sunt depistate in ‘gandirea analitica’ sau apodictica ! ( in aceasta optica Aristotel a fost parintele totalitarismului ! ), chiar in ‘logica formala’, principiul identitatii etc., ceva ce prefigura, clar, tendintele deconstructiviste post-moderniste. Si nu, cum ar fi fost tocmai de bun simt si vede oricine, in irationalism. Dar filosofii, se stie, nu se pot multumi cu cauzele obisnuite si evidente, cauta ceva exact pe dos, fie si din dorinta de originalitate, cu suspiciunea lor, fac adesea din victime vinovati , din valoare cauza devalorizarii si din bine cauza raului ! Daca medicina mai da uneori gres inseamna ca ea e cauza bolii si a mortii ! Toti acesti ganditori, in definitiv, extravaganti si radicali, au gasit refugiul in traditia empirista britanica, senzualista si sceptica, in ‘bunul simt’ scotian, tocmai pt. ca le vedeau contrapuse ‘rationalismului dogmatic’ – ‘constructivismului’, la Hayek, unei ‘gnoze’ ubicue, care e orice si nimic, la Voegelin, etc. La fel, contra-iluminismul idiosincratic la I. Berlin, cu eschivele lui nemaipomenite, ca nu se poate intelege daca ceea ce critica e tocmai ceea ce lauda si invers. Dar acesti intelectuali, maj. proveniti din ‘creuzetul’ Europei centrale, aveau f. multe in comun, chiar istoric sau personal, cu intelectualii Rev.-conservatoare si reactionari, autoritari, de la inc. sec. 20, de aceea si simpatiile lor firesti pt. Heidegger sau C. Schmitt, ai caror elevi si erau, de multe ori. Nu e cazul lui Popper, dar acesta a impartasit si el aversiunea fata de platonism, Hegelianism si rationalism, totusi destul de ambivalent si ingaduitor in privinta Marxismului ! – cu anacronismele lui nemaipomenite. Numai cine nu l-a citit pe Platon, care are, pana azi, cele mai ascutite replici impotriva sofistilor, demagogilor, poetilor sicofanti si tiranilor, ar fi putut emite asa ceva, pe baza unor fragmente desprinse care oricum , dupa chiar autorul lor, erau ‘alegorice’ ! Cum poti pretinde ca sustii si aperi ‘civilizatia occidentala’ cand ii demolezi pe Platon si Aristotel ?!
Apoi, societatea deschisa sau marea societate de la ‘sfarsitul istoriei’ nici nu e prea diferita de paradisul utopic al societatii comuniste fara clase, are exact aceeasi logica milenarista si revolutionara, ‘dialectica’. Un fel de Marxism capitalist, al ‘pietei libere’, soft. Despre aceste afinitati si complicitati ale unor intelectuali liberali, conservatori sau-si de stanga cu nebuloasa rev.-conservatoare germana sau chiar Fascismul, a scris R. Wolin. Lucrurile erau in realitate mult mai amestecate decat au fost prezentate si desenate dupa razboi, in tuse groase si in alb-negru, cand multi s-au reinventat, era un amalgam si un vartej.
Un filosof m-ar putea lamuri, cel putin daca ar simti ceva asemanator. E mai degraba o impresie vaga.
Filosofia germana, de la Leibniz, prin Goethe, cel putin pana la colapsul ei in dionisismul irationalist Nietzschean, avea o idee foarte inalta si ‘eroica’ despre om, in traditie neoplatonica. Omul era vazut ca fiinta divina sau semidivina, filosofia fiind o ‘cale’ de intoarcere la natura sa reala, ca pt. antici. Filozofii germani, Leibniz , Goethe, Kant, Hegel insusi, mereu au polemizat cu aceia britanici, cu scepticismul, empirismul si scientismul lor pozitivist, opunandu-le o Naturphilosophie romantica, fantezista, desigur, dar foarte indrazneata si generoasa, ‘magica’, vrajita, ‘plina de daimoni’.
Traditia fiosofica anglo-saxona – nu in intregime totusi, au existat destule exceptii, idealisti, ‘platonicienii’ de la Cambridge, ca si transcendentalistii – poate si prin prisma puritanismului, dar inca de la nominalismul medieval, – si a contribuit cel mai mult la nasterea stiintei moderne pozitive, apoi, pana la ‘filosofia analitica’ – ai senzatia ca face totul pt. a cobori omul, pt. a-l reduce la ‘elemente’, la praful atomic, a-l injosi, efectiv, e aici un fel de antiumanism – intr-adevar, o lipsa de suflet – foarte insidios, spectral. O imagine plebeiana si resentimentara, omul redus la ‘masa’ si la ‘materie’, omul fara chip si ‘fara insusiri’.
Toate aceste tendinte de injosire sau autoinjosire a omului – o falsa umilinta, o umilinta pervertita, fara orizont – se manifesta, mai ales in lumea anglo-americana, devenita ‘model’ universal, imitata pretutindeni – multi au abdicat si s-au conformat, poate nu deplin constient – , in arte, literatura, practic in aproape orice ‘discurs’ deja post-modern si post-uman. Omul e ceva insignifiant, afirmarea lui exterioara datorandu-se tocmai absentei interioritatii, o eclipsa, ca o ‘obiectivare’, evadare si contopire galagioasa cu socialul, cu ‘alteritatea’. Omul redus la pulsiuni inconstiente, la instinct, descompus, fragmentat, dezintegrat, un ‘atom’ ce se misca haotic in vid, i-au ramas doar libertatile ‘negative’ pur exterioare, pe care le are si un caine in lant, pavloviene, asta e voie, asta nu, pana aici … O disperare, ennui, apoi scufundare in confortul zilnic, in lumea infinita a iluziilor. Filosofii nihilisti, ca filosofi ai lucrurilor pamantesti, sociologi, politologi, economisti, psihanalisti si alti specialisti de succes. De aceea, o adevarata ura fata de ‘metafizica’, inlocuita cu spiritualismele de taverna. Tot ceea ce e ‘profund’ si merita atentie e mereu ceea ce e mai jos, o gravitatie tenebroasa, in sex si tanathos, extaz masochist, spasmodic, autodisolutie, o mistica macabra.
A fost un mare razboi intre ‘lumi’, lumea veche si minunata lume noua si libera, si intre viziuni asupra lumii, una , orgolioasa si ‘faustiana’, in care omul era o acvila, in cealalta e ceva ce se taraste si scurma in pamant, parca pt. a se ascunde de lumina soarelui. E, parca, un razboi spiritual nu atat impotriva lui Dzeu, in care nu mai crede aproape nimeni – acel Mos Craciun pt. oameni batrani – cat impotriva omului, a chipului uman. Adevarata natura si intentie a unei ‘filosofii’ sau conceptii generale asupra lumii se vadeste din antropologia ei – iar Aristotel atrasese atentia ca in ‘politica’ e nevoie de cunoasterea sufletului – din ideea ei despre om, din orizonturile ei. Culianu trasase genealogia acestei ‘muste aptere’ – iata imaginea ! , taratoare – nu in Renasterea umanista ‘pagana’, cum pretind teologii reactionari, care vad peste tot ‘paganisme’ idolatre – ci tocmai in nominalismul si fundamentalismul religios, cu ‘cenzura’ sa iconoclasta – Reforma ca anti-renastere.
‘laboratoatre de idei’, ma rog, ‘temple’ …
tot pt. acuratete,
definitia holismului e ‘intregul anterior partilor’, dar e un fals ‘realism’ platonic, v. lucrarile lui Fr. Beiser despre subiect. Aceasta unitate-totalitate ( hen-kai-pan al Fruhromantik ) e , mai precis , o individualitate colectva, monada leibniziana reformulata. ‘Individualul universal’, dar acest ‘universal’ idealist era naturalist, v. din nou la Beiser. In termeni schellingieni Spiritul e ‘cealalta parte a Naturii’, ‘fenomenologia’ lui Hegel e intesata de obscuri termeni fizicalisti, de ‘forte’ newtoniene la moda, cam ceea ce e fizica cuantica azi. Un naturalism spiritualizat, asa era si ‘tezofia’ iluminista si hegeliana. ‘Partea’ anterioara ‘intregului’, adica intregului partilor, colectivului, aceasta parte, varful, ‘elita’, fiind chiar ‘intregul’ anterior, sintetic, etc. Nu e contradictie aici. Holismul-vitalismul e exact contrariul teoriei platoniciene a formelor transcendente, e – din nou la Beiser – un nominalism, specific Istoricismului german, un particularism , Beiser il asociaza cu spinozismul ( si ‘paganismul’-demonismul ) Goethean, al ‘Germaniei secrete’. De aceea, aceasta individualitate colectiva-‘universala’, generica, Gestalt, e un ‘suflet’ immanent, conceput panteist, un ‘daimon’, e ‘neamul’, Volk, exprimat in special prin limba, care are un ‘ritm’, ceva sensibil, imaginativ-‘intuitiv’, o forma -Bild- angajata in devenire, in ‘istorie’ ( ‘devenire intru fiinta’ ? ), cu o ‘logica’ alternativa ( ‘a lui Hermes’ ?) , adica dinamica, ‘dialectica’, ce sfideaza principiile logicii clasice si formale, – ‘suflet’ inradacinat in ambianta, in ‘sange’. ‘Fiinta romaneasca’, ‘rostire’, captata printr-un dispozitiv german, Geistul roman ! Care isi cauta (inca ?) epifania, incarnarea. Zeu sau titan ? …
Heidegger a mostenit terminologia si arhitectonica ontologica scolastica, din vremea cand era tanar si promitator ‘seminarist’, dar a reinterpretat-o apoi radical, a inversat-o, ‘fiinta’ lui, careia ii schimba numele, il arhaizeaza, e totusi ‘existenta’ , cu ambiguitatea si indeterminarea ei – ‘sublimul’ stihie al romanticilor germani , acel abis-dragon care il ingrozise pe Nietzsche ( iar hen-kai-pan chiar asa era reprez., ca dragon ce isi musca coada, Dragonul-haos, Mitul-Haos, acest vortex e Gestaltul, de aici deriva jargonul ‘organicismului’, v. in special la E. Junger, cel mai ‘goethean’ ) -, simultan fiinta si nefiinta, dezvaluire si invaluire, ‘dincolo de bine si de rau’, ambiguitate ‘heracliteana’ transmisa intregii filosofii heideggeriene, un ‘zen’ postmetafizic ce avea sa devina idiomul deconstructivist-anarhist al postmodernistilor …
Noica tr. vazut in tesatura de influente ale epocii sale.
Rasismul e vlastarul mai indepartat – dar in linie dreapta ! – al idealului iluminist si timpuriu-romantic – expresivist – al ‘omului integral’, ‘bun si frumos’, un elenism reinterpretat naturalist, progenitorul ‘autenticitatii’. Idealismul isi propunea o depasire sau rezolvare – ‘dialectica’ – a dualismului crestin, cu antiteza lui suflet-trup, cauta o impacare a eticii cu ‘instinctele’ naturale, a interiorului cu exteriorul, a ‘subiectului’ cu ‘obiectul’. Bildung e aceasta cultivare, in-formare armonioasa a omului complet, suflet si trup, ‘bun si frumos’. Bunatatea si armonia sufletului se reflecta si se manifesta prin frumusetea si simetria trupului. E si un ‘neo-paganism’ si estetism romantic. O ‘alchimie’ , palingenezie si ‘revolutie’ antropologica, altfel spus, crearea unui ‘om nou’. Toata aceasta ideologie isi gasea ecoul in Nietzscheanism, varianta ei radicala, cu supraomul, ca ‘rasa viitoare’. Psihologia ‘holista’, Gestalt, era legata de miscarile si comunele anarhiste si primitiviste, de voga gimnasticii – ‘ritmice’ – si a nudismului, Wandervogel, etc. Legaturile acestui ‘integralism’ utopic cu totalitarismul nu ar trebui sa scape, Gestaltul coboara si se incarneaza in mitingurile de pe marile stadioane, ca o bestie colectiva, mugind, sufletul maselor, acela pe care calaresc demagogii. Gestalt inseamna si forma corporala, ritm, ‘gest’, o unitate suflet-trup, ‘rasa’, rasa e ‘stilul’ intrupat. Dupa cuvintele lui H. S. Chamberlain, daca ‘arianul’ nu a existat, el trebuie totusi ‘creat’, ca ‘om nou’, rasismul biologist si ‘stiintific’ e aceasta incercare prometeica de transformare a omului, pt. ca omul nou sa se nasca ‘omul vechi’ – ipostaziat in ‘burghez’, ‘evreu’, mai nou ‘progresist’ etc., – trebuie sa moara si sa putrezeazsca – revolutia inseamna ‘distrugere creatoare’, ce se poate traduce ca exterminare. E un proiect ‘trans-umanist’, omul nou nu mai e individul ‘atomic’ izolat si ‘alienat’, e o ‘comunitate’ organica, un unu-tot, individual si colectiv – asemenea Geistului lui Fichte dar si a Daseinului heideggerian – opus individului cartezian, ‘omului vechi’ -, ca intr-un stup sau furnicar – ex. de organizare si ‘comuna’ desavarsite ( Junger era fascinat de entomologie, de acei carabusi-soldatei cu carcasele lor impenetrabile ) -, cu o inteligenta unitara, de grup ( sau artificiala ?! ). Unitatea, ‘celula’ biologista a acestei comunitati nu mai e individul , ci ‘familia’, individul e doar parte din acest intreg colectiv, care poseda propria individualitate sau supra-individualitate, singura reala, de adevarata ‘zeitate’, indivizii isi predau autonomia, libertatea atat de problematica, chiar ‘fiinta’, acestui Zeu mundan, Leviathanului, ‘Statului total’. Lumea e o lupta – polemos – intre aceste super-puteri, natiuni, neamuri, rase, mai idealizat, ‘culturi’ si ‘civilizatii’, ce se proiecteaza pe pamant si in ‘istorie’, asemenea unor titani sau, poate, bestiile din Apocalipsa. Mai mult decat atat, in futurismul lui Junger, e o simbioza om-masina, un cyborg, tehnologia ‘insufletita’, vitalizata, de aceea acest modernism sau futurism reactionar a revenit in voga in tehnofascismul tehnolibertarian in stilul unui Thiel. Elitismul ‘culturalist’-idealist nu exclude nicidecum – ci presupune – naturalismul sau biologismul rasist, rasismul isi are originile in naturalismul si ‘prometeismul’ illuminist si romantic, unde omul era un revoltat fata de vechea lume si ordine, cu zeii, dzeii si ‘valorile’ ei … ‘Omul faustian’ …
La ce mai sunt buni filosofii ? Ce mai poate insemna azi ‘filosoful’ ?
Cam orice.
Cam de la Nietzsche incoace a aparut insa o ‘specie’ noua, filosoful-anti-filosof sau, mai simplu, antifilosoful si antifilosofia. Antifilosofia e autodestructia sau auto-‘deconstructia’ filosofiei sau a ceva careia-i place sa-si zica asa. Tipul intelectualului anti-intellectualist, ce se reneaga pe sine si ratiunea. Intelectualul ‘dezvrajit’ , dezamagit, ‘ars’, consumat, care isi cauta refugiul in noi crezuri, religioase, revolutionare, estetice… Acesta devine cel mai mare inamic al ratiunii si al filosofiei, in care depisteaza cauzele tuturor relelor. Cel care are ratiunea pervertita – din diferite motive , ‘faustiene’ – vede in ratiunea insasi cauza pervertirii. Acesta e ‘pacatul impotriva spiritului’, acela care nu are leac, tocmai pt. ca respinge leacul. Filosofia a ajuns sinonima cu transgresiunea, ceva contra firii, dizolvant. Aceste mode au diferite nume, relativism, ‘nihilism’. Acest tip de ratiune pervertita, nocturna, subjugata patimii si vanitatii, e ca un acid dizolvant. Pusa in slujba ‘vietii’, adica a instinctului orb. Cine incearca sa ajunga ‘supraom’ devine bestie, blonda sau bruna, nu conteaza.
Intelectualul dezvrajit a gustat din toate si s-a saturat de toate, nu-l mai poate satisfice nimic, dar nu a aprofundat nimic, inconsecvent, nelinistit, a ajuns la ‘concluzia’ ca nu e buna cunoasterea, nu duce nicaieri, e o inselaciune, pt. ca pe el nu l-a dus nicaieri, l-a inselat, dupa atatea promisiuni ! Se arunca in ‘religie’ , urata, mai de la tara, dar fidela !, se converteste spectaculos, il gaseste pe Dzeu, adica pe ‘Dzeul viu’ si ‘personal’ – nu acela ‘al filosofilor’, absoluturi si mai stiu ce – , cu care se poate discuta la un pahar, doua, ‘Dzeul cu barba’ al copilariei, care face minuni, numai acesta mai poate salva un suflet pierdut, cuprins de remuscari tardive. Evident ca nu crede nici in acest Dezu, e o credinta disperata, un salt in gol, un ‘pariu’, se forteaza sa creada. Isi schimba tinuta, vocea, felul de a fi, incepe sa vorbeasca precum oamenii religiosi, simpli, eventual, sa prooceasca, apocalipse, ca un profet minor. Rapid religia insasi, aceea ‘instittionalizata’ , intra sub raza lui nemiloasa si a Dzeului sau personal si aspru, e decazuta iremediabil. Clericii caldicei nu il asculta sau sunt reticenti. Nu-si gaseste linistea, nu e ceea ce cauta, religia ‘autentica’, primitiva, inocenta, asa cum nici taranul real nu corespunde cu acela idilic si ideal. Are Dostoievski o nuvela cu acel boier, Ivan, dar intamplarea e valabila – si cu atat mai mult – pt. populismul religios, adica exact al lui Dostoievski insusi, nu chiar atat de diferit de acel Ivan liberal. Satov, habotnicul din ‘Demonii’, era la randu-i unul dintre demoni, poate cu rangul cel mai mare, sacerdotal.
Intelectualuil pocait naufragiaza intr-un sfarsit intr-o revelatie personala, gaseste un Dzeu ‘necunoscut’, enigmatic sau secret, probabil, propriul Ego care il consuma de viu. Poate ajunge si el sa semneze ‘Crucificatul’.
Exista un anumit agnosticism ‘existentialist’ ce decreteaza ca nu poate exista un capat, un telos si un ‘obiect’ al cunoasterii, cunoasterea e un ‘proces’ infinit, de aici o falsa ‘smerenie’ si piosenie ‘sceptica’, abandonul ‘mistic’. Rolul cunoasterii, al filosofiei ‘mirene’ si evident desarte, e sa se contrazica tot timpul, sa se reduca la absurd, sa se neutralizeze, sa se umileasca, ca slujnica , ceea ce e pe placul teologilor. Cunoasterea, se stie, e ‘luciferica’, e pacatul. Si asa filosoful nostru ajunge teolog, un filosof-teolog. Un consilier, un filosof-teolog ‘pt. mireni’. Si, bineinteles, ‘conservator’, aparator al moravurilor.
Adesea am auzit vreun specialist al vreunei cunoasteri : ‘am practicat eu, va spun, nu duce nicaieri’, nicio ‘metoda’ nu e buna, doar credinta ‘simpla’, sola fide. Ce este adevarul?, cum zicea, batjocoritor, acel proto-‘realist’ si proto-nihilist, Pilat. Adevarul e Isus, evident ! Dar fiecare isi are propriul Isus, nu seamana unul cu altul cum nu seamana oamenii, are mereu fizionomiile acestora, istoria occidentala e un macel in numele Isusilor.
Dar daca nu exista o tinta, o destinatie, cunoasterea e inutila, munca de Sisif, un voyeurism ‘mistic’, e ca miscarea lui Zenon eleatul, imposibila, ca miscare in vid. Ca la Urmuz, se duce de zici ca vine. Acest ‘scepticism’ de fapt estetic – de dragul artei – poate fi numit, mai simplu, nihilism, fie si ‘religios’, se deghizeaza insa in ‘socratism’ si chiar in ‘apofatism’. Pt. Areopagitul ne-cunoasterea nu are nimic privativ, nu e neputinta – asa cum interpr. V. Loski – un intuitionist bergonian ‘la baza’ – ci e supra-cunoastere, asa cum ne-fiinta e suprafiinta transcendenta, supracunoasterea e conoasterea ‘consumata’ in obiectul ei, una cu obiectul ei, cu sursa ei, de aceea e numita si ‘unire’, henosis.
Acest comentariu e o aluzie la un anumit ‘tip’ de filosof-teolog existentialist ‘raspandit’ si pe la noi …
Am picat din intamplare din nou aici, cautam ceva …
Adaug un ex. frapant de ‘dialectica’ nicasiana : „contradictia unilaterala”, ceva, daca se poate spune, mai absurd sau contradictoriu decat contradictia pura si simpla, o semi-‘cvasi’-contradictie, asa-zis ‘asimetrica’. Uimitoare confuzie din partea cuiva care a studiat si comentat, totusi, comentariile la tratatele logice aristotelice – sau o provocare, o intentie subversiva ( ‘deconstructiva’) ? Dar confuzia e obisnuita de la dialectica heegeliana. Noica intentiona sa deschida cercul fiintei, sa introduca devenirea in fiinta, devenirea ‘intru’ fiinta. Ceea ce nu e foarte diferit de imperativul marxist, cum ca filozoful ar trebui nu doar sa gandeasca lumea, ci sa o schimbe, sa o transforme, trebuie, deci, sa fie revolutionar, dialectica insemnand revolutie, fie si ‘conservatoare’. Iar ‘filosofia’ devine astfel ‘metapolitica’, iar filozoful, homo totus politicus. Marea politica, din umbra.
Contradictia nu poate fi intre termeni ( simpli ), de ex., intre alb si negru sau bine si rau etc. Renumita opozitie ‘dialectica’ a subiectului si obiectului e de fapt o simpla opozitie de relatie, adica cea mai ‘slaba’ opozitie. Nu exista opozitie absoluta in real, nu pot exista ‘termeni’, oricat de departati, intre care sa nu fie ceva in comun, ‘analogia fiintei’, ce transcende categoriile si in acelasi timp le leaga. Este vorba deci fie de contrarietate, fie de opozitie de privatiune, adica de celelalte tipuri de opozitie. Contradictie este in gandire, intre propozitii, este intre adevar si eroare, intre ‘da’ si ‘nu’ ( da, sa fie da; nu, sa fie nu … ) si intre da si nu nu poate fi ‘termen comun’ sau … ‘interval’, acest nume ingenios pt. compromis sau pact. Orice contestare a principiului non-contradictiei – ‘cel mai sigur intre toate’ – fie aceasta si ‘unilaterala’ – se face tot prin principiul non-contradictiei si e astfel auto-contradictorie, afirmand indirect ceea ce neaga. Orice teorie ce neaga sau pune la indoiala principiilelogicii formale, care sunt principii ale gandirii si ale fiintei ( fiinta> gandire>rostire ), e in esenta ei irationalista. Fie si ca un hiper-specios irationalism rationalizat, in limba sunatoare, de tabla, a oricarei nomenclaturi dialectice, materialiste ori idealiste. E ca si cum ai contesta, din dorinta de originalitate sau ‘autenticitate’ , regulile gramaticale elementare sau pe cele ale geometriei, cea atat de detestata de esteti. Estetismul sau manierismul – ‘dandysmul’ – in filosofie, altfel spus, decadentismul. Degenerarea era obsesia decadentilor. Apropierea lui Noica de Marxism nu pare sa fi fost total conjuncturala. ‘Dialectica’ e un transformism si voluntarism, adica prometeism, motorul ‘revolutiei’, dialecticianul e alchimistul – faustian – al ‘omului nou’ si al ‘lumii noi’. Ori : „nihilism activ”. Cum s-a tot spus, negatia e ‘pivotul’ dialecticii, axul ei, in jurul careia se invarte, ca un vartej ce mesteca totul, Spiritul dialectic, care neaga mereu …
Si cateva note necesare.
In ‘traditia’ dialecticii hegeliene orice diferenta, cum s-a spus, pare ipostaziata sau absolutizata cu rang – inflationist – de ‘contradictie’ ori contradictia devine simpla metafora. Panlogicismul hegelian reflecta un model fizicalist comun in epoca, acela newtonian, al atomilor si al ‘fortelor’, lumea ‘Spiritului’ ca o lume invizibila si misterioasa a acestor ‘atomi’ sau corpuri invizibile, un fel de atomism logic. Termenii, conceptele, ar intra astfel in contact, s-ar atrage si s-ar respinge, intr-un proces numit ‘dialectica’, o ‘istorie a fiintei’ sau a ‘spiritului’. Asemenea corpurilor materiale, sunt distincte, separate si, deci, ‘contradictorii’, unificarea lor, totusi, fiind o misterioasa alchimie, ‘unire a contrariilor’ si/sau contradictoriilor, atat de draga tuturor romanticilor. Intr-o asemenea confuzie evident ca si reperele etice se … transforma, ceea ce azi e bine maine poate fi rau si invers, raul de azi poate fi binele de maine, dupa capriciile vicleniei Spiritului. Dialectica hegeliana are o anumita filiatie in teozofia alchimica, precum aceea a lui J. Boehme, obscurul cizmar teuton. Fenomenologia spiritului era si un Bildungsroman, o dramatizare. In aceasta traditie romantica respira si se misca si Noica, ‘romanizand-o’. In gandirea veche insa termenii, reprezentari intelectuale ale unor realitati sau ‘fiinte’, erau intrepatrunsi, se includeau, ordonat si nu la intamplare, intr-o arhitectonica ce trebuia deslusita, retele, noduri, porti sau deschideri, precum treptele unei sacri, de unde si sensul, anagogic, al ‘analiticii’, inaltare prin termeni medii, prin lanturi cauzale. Ar fi fost total absurd, de pilda, se sa spuna ca particularul ‘contrazice’ universalul, ca il neaga, dar reciproca nu, universalul fiind condescendent fata de un particular obtuz si recalcitrant, ca si cum acestea ar fi personaje, actori, aceasta e pura mitologie, in sensul rau, fabulatie, teratologie, obscurantism.