Seria de volume “ Humanitas” marcând centenarul Monicăi Lovinescu nu este doar ocazia de a evoca exemplaritatea unui destin, ci şi prilejul de a omagia, prin recitire şi revenire, o întreagă operă. Căci în cazul Monicăi Lovinescu biografia croită prin curajul etic a hrănit energia unică cu care textele au fost scrise: microfonul exilului a devenit spaţiul în care această Românie de dincolo de graniţe se înfăţişa, eliberată de spaime, de compromis şi de abjecţie. Onoarea unei naţiuni a fost apărată, cu acea tenacitate ce nu ceda în faţa delaţiunilor, şantajului, violenţei.
Un paradox al istoriei a făcut ca, în exil fiind, fiica să îndeplinească rolul pe care îl îndeplinise, cândva, în ţară şi libertate, tatăl ei. Asemeni lui E. Lovinescu, Monica Lovinescu a fost dominată de un sentiment al datoriei: al datoriei faţă de adevăr şi de demnitate, în răspăr cu mistificarea şi cu barbaria. Est-etica Monicăi Lovinescu, atentă la relaţia delicată dintre autor şi vremurile sale, se situează în continuitatea ideilor lovinesciene. Rareori evocată, silueta tatălui veghează asupra fiicei, spre a–i acorda acesteia puterea de a spune ceea ce o naţiunea încătuşată nu putea rosti.
Parte din această promoţie post-maioresciană pe care o reconstituia, spre finalul vieţii sale E. Lovinescu, Monica Lovinescu a ales, în anii exilului, să îşi asume acest timbru al preciziei polemice ce evocă marile pagini ale secolului XIX românesc. Critica de idei a Monicăi Lovinescu creionează un memorabil portret al patologiilor ce locuiesc România intelectuală şi politică sub comunism. Beţia de cuvinte, delirul patriotard, minciuna sfruntată, complicitatea sunt semnele ratăcirii pe care textele Monicăi Lovinescu le încadrează în rama polemicii. Eseurile radiofonice ale Monicăi Lovinescu, adunate în paginile scrise, devin capodoperele care stabilesc un standard al polemicii culturale: dincolo de vocea ce răsună în memoria noastră se află limpezimea casantă a verdictelor ei.
Seria de volume “ Humanitas “ luminează complexitatea polifonică a unei opere construite cu trudă şi devoţiune. Şi poate că doar Pompiliu Constantinescu a înfăţişat, în aceeaşi linie maioresciană , o energie comparabilă în consemnarea faptelor şi mişcărilor de idei. Undele scurte ale “ Europei Libere” au fost mediul în care un întreg canon s-a constituit, în priză directă. Lectura de cronicar a Monicăi Lovinescu a urmărit cultura română cu ochiul unui comparatist. Temele occidentale şi cele est-europene au intrat în dialog, alcătuind o tapiserie comceptuală atentă la nuanţe şi la destine.
În anii de magistratură intelectuală Monica Lovinescu a dus la perfecţiune proza de idei: eseurile sale posedă substanţa memorabilă a portretelor lui Tacit, deţinând, în spaţiul limbii noastre, poziţia unică a paginilor critice ale lui Sainte- Beuve. Istoria literaturii şi a culturii în anii de comunism nu se poate scrie fără a recurge la acest vast material de sensibilitate: România şi-a găsit vocea care să fie martorul angajat al unui timp teribil.
Monica Lovinescu a fost fidelă, în termeni intelectuali şi politici, unui liberalism clasic al curajului şi al memoriei, sub semnul opoziţiei ireductibile faţă de totalitarism. Lecturile din Raymond Aron sau din Hannah Arendt au modelat o perspectivă asupra istoriei şi umanităţii. Libertatea şi demnitatea au fost valorile pe care filosofia politică a Monicăi Lovinescu le-a reafirmat, în clipele în care utopia comunistă seducea pe intelectuali. Elogiul lui Soljeniţîn este elogiul acestei memorii care nu se pleacă în faţa tiraniei: minciuna poate fi înfruntată doar prin îmbrătişarea adevărului, ca o formă de salvare morală, individuală şi colectivă.
Volumele de la centenar dezvăluie sobrietatea melancolică şi neliniştea autoarei de proză memorialistică şi de jurnal. Geniul tatălui a trecut în paginile fiicei: asemeni lui E. Lovinescu, Monica Lovinescu a consemnat, în literatura ei diaristică, nu accidentele unei biografii, ci profilul unui întreg secol. Însemnările Monicăi Lovinescu sunt, ca şi agendele lui E. Lovinescu, un monument de minuţiozitate şi de precizie: semnificaţia lor pentru reconstituirea vieţii intelectuale postbelicele le acordă o poziţie privilegiată în canonul românesc.
Cât despre memorialistica ce creşte din jurnale, ea atinge polifonia unui roman al formării şi al curajului intelectual. Timpul este interogat, istoria personală şi colectivă este convocată în această frescă ce uneşte nostalgia şi pătrunderea politică. Drumul din România Lovineştilor spre exil este substanţa unui roman monumental: proza devine un domeniu al melancoliei şi al îndepărtării.
Denunţată de cei care aveau să fie, după 1989, predicatorii fesenismului şi ai neoceauşismului, atacată şi stigmatizată, Monica Lovinescu a însemnat vocea unei alte Românii. Opera ei ajunge până la cei de azi întreagă şi limpede, ca un îndrumar pe calea descoperirii libertăţii. La centenar, Monica Lovinescu nu are nimic din încremenirea unei statui: vitalitatea vocii şi a inimii sale curajoase este intactă, ca un semn al continuităţii pe care moartea nu o poate întrerupe,niciodată.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Respect și iubire pentru Monica Lovinescu și Virgil Ierunca !
Mulțumesc dle Stanomir . Minunat..
Pt. Monica Lovinescu anti-comunismul a fost o problema existentiala, vitala, a fost un ex. rar de eroism. De aceea, pot fi intelese unele idiosincrazii, precum apararea incapatanata a unor oameni de dreapta compromisi si care nu ar fi meritat, – dar si din motive strategice, jurnalele Monicai Lovinescu sunt si o panorama a ´scenei´ culturale pariziene, aproape suprarealiste. Era epoca ´realismului´ Razboiului rece, a ´deciziei´, cand nu prea era ragaz pt. meditatii si nuante. Daca exista unele limite si ambivalente, acestea sunt in primul rand ale epocii si ale climatului cultural, retrospectiv, mai limpezi, despre acest ´context´ vreau sa spun cateva cuvinte, putin alaturi de subiect.
Ceea ce se poate spune si despre R. Aron ( v. o critica pertinenta : Iain Stewart – Raymond Aron and Liberal Thought in the Twentieth Century ) si, mai mult inca, despre H. Arendt, ca ganditoare ´evreica-germana´ (sau invers). Era epoca ´realismului international´, a recuperarii lui C. Schmitt si ´recrutarii´ multor intelectuali anti-comunisti europeni, Aron si Arendt erau mari admiratori ai lui Machiavelli ( Aron nu doar ca i-a luat apararea lui Schmitt, la a carui normalizare in Franta a contribuit, dar il elogia pe un intelectual conservator fanatic, ex-comunist si admirator al Fascismului italian – James Burnham, etc., acestea erau riscurile unui cinism ´realist´ necesar … ). Despre Arendt, icoana a Razboiului rece, s-a scris mult, parerile fiind impartite intre ´prieteni si dusmani´, avea insa ambivalente tulburatoare. Arendtianismul e, fara indoiala, o varietate de ´existentialism politic´ – ´decizionalism´ – , in traditia criticii culturale germane, adica a nietzscheanismului Rev.-conservatoare, desi mai soft, democratizat ( oarecum de stanga ) si americanizat , foarte intortocheat, cum insusi M. Jay, istoricul ´Scolii de la Frankfurt´, a recunoscut. Sigur, ea si-a schimbat contiunuu ideile si s-a schimbat, desi nu e foarte clar in ce sens, data fiind re-intalnirea cu maestrul ei ( si ´impacarea´ cu fanatica lui sotie antisemita). Interpretarile H. Arendt au ramas, in esenta, heideggeriene, vazand in ´totalitarism´ un produs al Iluminismului si rationalismului, al ´tehnologiei´ ( ´fabrica de cadavre´ ), ba chiar al ´platonismului´ ( ! ), deci o naratiune genealogica clar ´contra-iluminista´ si chiar antimoderna ( modernismul ´reluctant´ al lui Arendt ). Vita activa aduce periculos cu primatul politicii schmittiene si chiar maurrasiene ( redescoperire sau revalorizare a ´sferei politicii´, comuna totusi in epoca, in intreg spectrul ideologic ), o absolutizare a politicii, s-a vorbit chiar, mai general, de mistica nihilista a politicii, autoedificatoare ( homo totus politicus, viata ca opera de arta, vivere pericolosamente, autoexpermentalism sau, ceea ce e exact acelasi lucru, ´trairism´), ca ´vointa de putere´ ( glorie, Virtu ). Uitarii heideggeriene a ´fiintei´ ii corespunde la Arendt o uitare a ´politicii´ : s-a spus, o ´mistica´ mondena, decizionalista (´sacralizare´, spune E. Gentile ) a ´politicii´, dramaturgie a politicii – a carei scena e ´Lumea´ – amor mundi, imanentista ( revolta impotriva ´transcendentei´, in sibilinica exprimare a lui Nolte) – , conceputa eroic, elitist – o democratie participativa si revolutionara totusi elitista, dupa modelul grecesc – nostalgii estetico-utopice tipic germane. Gandurile ei despre revolutie ca ´spontaneism´, un fel de revolutie ´existentialista´ permanenta, de tendinte anarhiste, o bizara si contradictorie actiune nedeliberata – foarte criticata ( cum o prietena a ei remarca, daca politica nu se ocupa de ´social´, ceea ce ii ramane sunt doar discursurile si razboiul, din nou, o aroma foarte schmittiana , de altfel politica arendtiana isi pastra caracterul foarte polemic, ´agonistic´ ), sunt si ele tulburatoare. S-a vorbit chiar de un anti-semitism ´ocult´ sau ´inconstient´ sau transpus al lui Arendt, probabil ca se exagereaza cu aceste suspiciuni psihanalitice, cert e totusi ca s-a folosit, pozitiv, de surse anti-semite si nu a ezitat sa-i invinovateasca pe evrei pt. antisemitismul german, preluand stereotipuri antisemite. O chestiune foarte sensibila. Existentialismul politic a fost criticat foarte incisiv de Judith Shklar – ganditoare foarte onesta, pe nedrept in umbra stelei lui Arendt, careia i-a fost probabil superioara in materie de filozofie politica – , care are un scurt eseu devastator despre Arendt. Mai nou, E. Faye a scris o critica monumentala despre relatia intelectuala a lui Arendt cu Heidegger, foarte sever primita ( fapt de inteles, orice critica, mai ales din afara, trecand drept infamie ), cum s-a intamplat si cu lucrarea fundamentala a Shadiei Drury despre L. Strauss ( acuzata de antisemitism, hartuita de influentele cercuri culturale si de putere neoconservatoare ) – desigur, situatiile sunt foarte diferite ( tanarul Strauss vedea pur si simplu sionismul politic ca pe o forma de fascism). Faye exagereaza mult cu ´nazismul´, o evaluare mult mai echilibrata si filozofic mai pertinenta e aceea a lui Richard Wolin ( ´Heidegger children´ ) – problemele ar fi deci cu acest ´decizionalism´ sau existentialism politic, un fel de libertarianism sau elitism trans-ideologic ce se poate adapta la orice decor ideologic, mai specific insa intelectualilor-´teologilor´ politici si radicali, de dreapta si de stanga – dupa interpretarile lui Wolin, si care poate compromite, fie si inconstient, cele mai nobile cauze. Esenta Fascismului era tocmai decizionalismul ´prometeic´, voluntarismul anti-intelectualist si irationalist ( nicidecum un exces de ratiune iluminista ! ), ´nihilismul activ´ si revolutionar, ´estetismul´ sau ´decadentismul´ politic iresponsabil, dar acesta era ceva mult mai larg in epoca, adevarat spirit al timpului, comun tuturor ideologiilor politice ( inclusiv Liberalismului, mai ales neo-liberalismul sau libertarianismul randian, de altfel Arendt se aseamana in multe privinte cu Ayn Rand ) si modernismului cultural ( fascinat de utopii eugeniste, supraomiste si postumaniste ). Pt. ca decizionalismul e un ´estetism´ amoralist, ´realist´ machiavellic, dar un amoralism cu atat mai moralist si mai intransigent, adesea fundamentalist ( cum spunea Arendt insasi despre L. Strauss : un ´ortodox ateu´, ea nu il suferea pt. ca era ´platonician´ – Drury demonstreaza convingator ca era de fapt nietzscheean). Acestea deci, despre complexitatea unei epoci si a unor personalitati, ce nu ar trebui acoperita, pudic, sec. 20 nu a fost doar un film alb-negru cu ´baieti ( ma rog … ) buni´ si ´baieti rai´, luminile si-au avut si ele umbrele lor.