joi, aprilie 24, 2025

La centenar: Monica Lovinescu şi secolul ei

Seria de volume “ Humanitas” marcând centenarul Monicăi Lovinescu nu este doar  ocazia de a evoca  exemplaritatea unui destin, ci şi prilejul de a omagia, prin recitire  şi revenire, o întreagă operă. Căci în cazul Monicăi Lovinescu  biografia croită prin curajul etic a hrănit energia unică cu care  textele  au fost scrise: microfonul exilului a devenit spaţiul în care această Românie de dincolo de  graniţe se înfăţişa, eliberată de spaime, de compromis şi de abjecţie. Onoarea unei naţiuni a fost apărată, cu acea tenacitate  ce nu ceda în faţa delaţiunilor, şantajului, violenţei.

Un paradox al istoriei a făcut ca, în exil fiind, fiica să îndeplinească rolul pe care îl îndeplinise, cândva, în  ţară şi libertate, tatăl ei.   Asemeni lui E. Lovinescu, Monica Lovinescu a  fost dominată de un sentiment al datoriei: al datoriei faţă de adevăr şi de demnitate,  în răspăr cu mistificarea şi cu barbaria.  Est-etica Monicăi Lovinescu, atentă la relaţia delicată dintre  autor şi vremurile sale, se situează în continuitatea ideilor lovinesciene. Rareori  evocată, silueta tatălui veghează asupra fiicei, spre a–i acorda acesteia puterea de a spune ceea ce o naţiunea încătuşată nu putea rosti.

Parte din această  promoţie  post-maioresciană pe care o reconstituia,  spre finalul vieţii sale E. Lovinescu, Monica Lovinescu a  ales, în anii exilului, să îşi asume acest timbru al preciziei polemice ce evocă marile pagini ale secolului XIX românesc. Critica de idei a Monicăi Lovinescu creionează un memorabil portret al patologiilor ce locuiesc România intelectuală şi politică sub comunism. Beţia de cuvinte, delirul patriotard, minciuna sfruntată, complicitatea sunt  semnele ratăcirii pe care textele Monicăi Lovinescu  le încadrează în rama polemicii. Eseurile radiofonice ale Monicăi Lovinescu, adunate în paginile scrise, devin capodoperele care stabilesc un standard al polemicii culturale: dincolo de vocea ce răsună în memoria noastră se află limpezimea casantă a  verdictelor ei.

Seria de volume “ Humanitas “ luminează complexitatea polifonică a unei opere construite cu trudă şi devoţiune. Şi poate că doar Pompiliu Constantinescu  a înfăţişat, în aceeaşi linie maioresciană , o energie comparabilă în consemnarea faptelor şi mişcărilor de idei.  Undele scurte ale  “ Europei Libere” au fost   mediul în care un întreg canon  s-a constituit, în priză directă. Lectura de cronicar a Monicăi Lovinescu a urmărit cultura română  cu ochiul unui comparatist. Temele occidentale şi cele  est-europene au intrat în dialog, alcătuind o tapiserie  comceptuală  atentă la nuanţe şi la destine. 

În anii de magistratură intelectuală Monica Lovinescu a dus  la perfecţiune proza de idei:  eseurile  sale posedă substanţa  memorabilă a portretelor lui Tacit,  deţinând, în spaţiul  limbii noastre, poziţia unică a paginilor  critice ale lui Sainte- Beuve. Istoria literaturii şi a culturii în anii de comunism nu se poate scrie fără a  recurge la acest vast  material de sensibilitate: România şi-a găsit vocea care să fie martorul angajat al unui timp teribil.

Monica Lovinescu a fost fidelă, în termeni  intelectuali şi politici, unui liberalism clasic al curajului şi al memoriei,  sub semnul opoziţiei ireductibile faţă de totalitarism. Lecturile din Raymond Aron sau din  Hannah Arendt au modelat o perspectivă asupra istoriei şi umanităţii. Libertatea şi demnitatea au fost valorile pe care  filosofia politică a Monicăi Lovinescu le-a reafirmat, în clipele în care utopia comunistă  seducea pe intelectuali. Elogiul  lui Soljeniţîn este elogiul acestei memorii care nu se pleacă în faţa tiraniei: minciuna  poate fi înfruntată doar prin îmbrătişarea adevărului,  ca o formă de salvare morală, individuală şi colectivă.

Volumele de la centenar  dezvăluie sobrietatea melancolică şi neliniştea autoarei de proză memorialistică şi de jurnal. Geniul tatălui a trecut în paginile fiicei: asemeni lui E. Lovinescu, Monica Lovinescu a consemnat, în  literatura ei diaristică, nu accidentele unei biografii, ci profilul unui întreg secol.  Însemnările   Monicăi Lovinescu sunt, ca şi agendele lui E. Lovinescu, un monument de minuţiozitate şi de precizie:  semnificaţia  lor pentru reconstituirea vieţii intelectuale postbelicele le acordă  o poziţie privilegiată  în canonul românesc.

Cât despre memorialistica ce creşte din jurnale, ea atinge polifonia unui roman al formării şi al curajului intelectual.   Timpul este interogat, istoria personală şi colectivă este convocată în această frescă  ce uneşte nostalgia şi pătrunderea  politică. Drumul din România Lovineştilor spre exil este substanţa unui roman monumental: proza  devine un  domeniu al  melancoliei şi al îndepărtării.

Denunţată de cei care aveau să fie, după 1989,  predicatorii fesenismului şi ai neoceauşismului, atacată şi stigmatizată, Monica Lovinescu a însemnat vocea unei alte Românii. Opera ei  ajunge până la cei de azi întreagă şi limpede, ca un îndrumar pe calea descoperirii libertăţii. La centenar, Monica Lovinescu nu are nimic din încremenirea unei statui:  vitalitatea vocii şi a inimii sale curajoase este intactă, ca un semn al continuităţii pe care moartea nu o poate întrerupe,niciodată.                    

Distribuie acest articol

2 COMENTARII

  1. Pt. Monica Lovinescu anti-comunismul a fost o problema existentiala, vitala, a fost un ex. rar de eroism. De aceea, pot fi intelese unele idiosincrazii, precum apararea incapatanata a unor oameni de dreapta compromisi si care nu ar fi meritat, – dar si din motive strategice, jurnalele Monicai Lovinescu sunt si o panorama a ´scenei´ culturale pariziene, aproape suprarealiste. Era epoca ´realismului´ Razboiului rece, a ´deciziei´, cand nu prea era ragaz pt. meditatii si nuante. Daca exista unele limite si ambivalente, acestea sunt in primul rand ale epocii si ale climatului cultural, retrospectiv, mai limpezi, despre acest ´context´ vreau sa spun cateva cuvinte, putin alaturi de subiect.
    Ceea ce se poate spune si despre R. Aron ( v. o critica pertinenta : Iain Stewart – Raymond Aron and Liberal Thought in the Twentieth Century ) si, mai mult inca, despre H. Arendt, ca ganditoare ´evreica-germana´ (sau invers). Era epoca ´realismului international´, a recuperarii lui C. Schmitt si ´recrutarii´ multor intelectuali anti-comunisti europeni, Aron si Arendt erau mari admiratori ai lui Machiavelli ( Aron nu doar ca i-a luat apararea lui Schmitt, la a carui normalizare in Franta a contribuit, dar il elogia pe un intelectual conservator fanatic, ex-comunist si admirator al Fascismului italian – James Burnham, etc., acestea erau riscurile unui cinism ´realist´ necesar … ). Despre Arendt, icoana a Razboiului rece, s-a scris mult, parerile fiind impartite intre ´prieteni si dusmani´, avea insa ambivalente tulburatoare. Arendtianismul e, fara indoiala, o varietate de ´existentialism politic´ – ´decizionalism´ – , in traditia criticii culturale germane, adica a nietzscheanismului Rev.-conservatoare, desi mai soft, democratizat ( oarecum de stanga ) si americanizat , foarte intortocheat, cum insusi M. Jay, istoricul ´Scolii de la Frankfurt´, a recunoscut. Sigur, ea si-a schimbat contiunuu ideile si s-a schimbat, desi nu e foarte clar in ce sens, data fiind re-intalnirea cu maestrul ei ( si ´impacarea´ cu fanatica lui sotie antisemita). Interpretarile H. Arendt au ramas, in esenta, heideggeriene, vazand in ´totalitarism´ un produs al Iluminismului si rationalismului, al ´tehnologiei´ ( ´fabrica de cadavre´ ), ba chiar al ´platonismului´ ( ! ), deci o naratiune genealogica clar ´contra-iluminista´ si chiar antimoderna ( modernismul ´reluctant´ al lui Arendt ). Vita activa aduce periculos cu primatul politicii schmittiene si chiar maurrasiene ( redescoperire sau revalorizare a ´sferei politicii´, comuna totusi in epoca, in intreg spectrul ideologic ), o absolutizare a politicii, s-a vorbit chiar, mai general, de mistica nihilista a politicii, autoedificatoare ( homo totus politicus, viata ca opera de arta, vivere pericolosamente, autoexpermentalism sau, ceea ce e exact acelasi lucru, ´trairism´), ca ´vointa de putere´ ( glorie, Virtu ). Uitarii heideggeriene a ´fiintei´ ii corespunde la Arendt o uitare a ´politicii´ : s-a spus, o ´mistica´ mondena, decizionalista (´sacralizare´, spune E. Gentile ) a ´politicii´, dramaturgie a politicii – a carei scena e ´Lumea´ – amor mundi, imanentista ( revolta impotriva ´transcendentei´, in sibilinica exprimare a lui Nolte) – , conceputa eroic, elitist – o democratie participativa si revolutionara totusi elitista, dupa modelul grecesc – nostalgii estetico-utopice tipic germane. Gandurile ei despre revolutie ca ´spontaneism´, un fel de revolutie ´existentialista´ permanenta, de tendinte anarhiste, o bizara si contradictorie actiune nedeliberata – foarte criticata ( cum o prietena a ei remarca, daca politica nu se ocupa de ´social´, ceea ce ii ramane sunt doar discursurile si razboiul, din nou, o aroma foarte schmittiana , de altfel politica arendtiana isi pastra caracterul foarte polemic, ´agonistic´ ), sunt si ele tulburatoare. S-a vorbit chiar de un anti-semitism ´ocult´ sau ´inconstient´ sau transpus al lui Arendt, probabil ca se exagereaza cu aceste suspiciuni psihanalitice, cert e totusi ca s-a folosit, pozitiv, de surse anti-semite si nu a ezitat sa-i invinovateasca pe evrei pt. antisemitismul german, preluand stereotipuri antisemite. O chestiune foarte sensibila. Existentialismul politic a fost criticat foarte incisiv de Judith Shklar – ganditoare foarte onesta, pe nedrept in umbra stelei lui Arendt, careia i-a fost probabil superioara in materie de filozofie politica – , care are un scurt eseu devastator despre Arendt. Mai nou, E. Faye a scris o critica monumentala despre relatia intelectuala a lui Arendt cu Heidegger, foarte sever primita ( fapt de inteles, orice critica, mai ales din afara, trecand drept infamie ), cum s-a intamplat si cu lucrarea fundamentala a Shadiei Drury despre L. Strauss ( acuzata de antisemitism, hartuita de influentele cercuri culturale si de putere neoconservatoare ) – desigur, situatiile sunt foarte diferite ( tanarul Strauss vedea pur si simplu sionismul politic ca pe o forma de fascism). Faye exagereaza mult cu ´nazismul´, o evaluare mult mai echilibrata si filozofic mai pertinenta e aceea a lui Richard Wolin ( ´Heidegger children´ ) – problemele ar fi deci cu acest ´decizionalism´ sau existentialism politic, un fel de libertarianism sau elitism trans-ideologic ce se poate adapta la orice decor ideologic, mai specific insa intelectualilor-´teologilor´ politici si radicali, de dreapta si de stanga – dupa interpretarile lui Wolin, si care poate compromite, fie si inconstient, cele mai nobile cauze. Esenta Fascismului era tocmai decizionalismul ´prometeic´, voluntarismul anti-intelectualist si irationalist ( nicidecum un exces de ratiune iluminista ! ), ´nihilismul activ´ si revolutionar, ´estetismul´ sau ´decadentismul´ politic iresponsabil, dar acesta era ceva mult mai larg in epoca, adevarat spirit al timpului, comun tuturor ideologiilor politice ( inclusiv Liberalismului, mai ales neo-liberalismul sau libertarianismul randian, de altfel Arendt se aseamana in multe privinte cu Ayn Rand ) si modernismului cultural ( fascinat de utopii eugeniste, supraomiste si postumaniste ). Pt. ca decizionalismul e un ´estetism´ amoralist, ´realist´ machiavellic, dar un amoralism cu atat mai moralist si mai intransigent, adesea fundamentalist ( cum spunea Arendt insasi despre L. Strauss : un ´ortodox ateu´, ea nu il suferea pt. ca era ´platonician´ – Drury demonstreaza convingator ca era de fapt nietzscheean). Acestea deci, despre complexitatea unei epoci si a unor personalitati, ce nu ar trebui acoperita, pudic, sec. 20 nu a fost doar un film alb-negru cu ´baieti ( ma rog … ) buni´ si ´baieti rai´, luminile si-au avut si ele umbrele lor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Ioan Stanomir
Ioan Stanomir
Profesor de drept constituţional la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, specializat în domeniul dreptului constituţional.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

Foarte rar mi-a fost dat sa citesc o carte atat de neinduratoare cu realitatea imediata, in acelasi timp atat de logica si de riguroasa in demonstratii. Da, Mihai Maci n-are solutii pentru impostura generalizata din sistemul universitar romanesc sau din cercetare; dar o vaneaza splendid si necrutator in toate cotloanele unde se ascunde si o fotografiaza impecabil, aratandu-i originile si semnificatia sociala. Da, recunoaste ca nu stie cum ar trebui recuplata cultura de invatamant, nu mai spera ca s-ar putea ingradi dezastrele produse limbii romane de utilizarea device-urilor digitale, nu poate decat consemna declinul ireversibil al culturii inalte, dar si al satului traditional si al „familiei traditionale”: dar cat de magistral si, mai ales, lipsit de complezenta sentimentala completeaza fisele sociologice ale principalelor mutatii sociale si culturale din ultimele decenii! Ce-i de facut, totusi? Atata (si e deja mult), crede el: sa privim drept in ochi dezastrul si sa-i punem interogatiile esentiale: „Inainte de-a da raspunsuri, se cuvine sa punem intrebarile”. – Andrei Cornea

Un nou volum semnat de Mihai Maci. Îl puteți achiziționa de aici

Carti

Cărți noi

Noțiunea de cumpănă, care dă titlul acestui volum, nu doar că surprinde natura momentului geopolitic internațional, dar sugerează și o posibilă soluție pentru România. Cumpăna nu este doar o etapă de tranziție, ci un punct critic în care direcțiile asumate astăzi vor determina ireversibil poziția țării în arhitectura globală a puterii. După trei decenii de integrare euro-atlantică, în care viitorul părea stabil și previzibil, realitățile internaționale s-au schimbat rapid, iar ordinea liberală care a definit ultimele decenii este acum contestată. Această contestare vine atât din exterior, prin ascensiunea regimurilor autoritare, cât și din interior, prin revizionism politic și radicalizarea discursului public.” Prof. Corneliu Bjola, Universitatea Oxford

Volumul poate fi cumpărat de aici

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

Carte recomandata

Ediția a II-a adăugită.

„Miza războiului purtat de Putin împotriva vecinului său de la vest este mai mare decât destinul Ucrainei, echilibrul regional sau chiar cel european. De felul în care se va sfârși acest conflict depinde menținerea actualei ordini internaționale sau abandonarea ei, cu consecințe imprevizibile asupra întregii lumi pe termen mediu și lung. E o bătălie între democrație și dictatură, între regimurile liberale și cele autoritare... Cumpara volumul de aici

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro