miercuri, februarie 8, 2023

La despărțirea de George Banu

În urmă cu puțină vreme am primit cumplita veste a trecerii la cele veșnice a teatrologului francez de origine română George Banu. În anul 2016 am publicat la Editura Fundației Culturale Camil Petrescu volumul George Banu în dialog cu Mircea Morariu VIAȚĂ SECUNDĂ. Comentarii și mărturii despre teatru. Plănuiam o reeditare cu actualizările necesare. Nu se mai poate. Republic acum la despărțire eseul pe care l-am scris pentru partea teoretică a volumului,

“Memoria este o sugativă, uitarea o radieră”, scria George Banu în chiar paginile de început ale superbei sale cărți de aforisme Uitarea, apărută pentru prima oară în limba română, grație traducerii Ancăi Măniuțiu, în anul 2002. (Biblioteca Apostrof, Cluj).

Asta după ce, câteva rânduri mai sus, eseistul mărturisise că, la un moment dat, brusc, decisese să înceapă să uite. Conștient însă că, între memorie și uitare se joacă o permanentă partidă de șah, George Banu nu a vrut niciodată să uite tot și nici definitiv, nici măcar acele episoade din viața lui mai puțin plăcute, legate de anii petrecuți în România comunistă. Țară din care izbutise să “evadeze” la sfârșitul anului 1973, la relativ puțină vreme după ce căderea cortinei nopții totalitare, survenită după o amăgitoare perioadă de respiro, devenise o amară certitudine. În teatru, căderea fusese certificată de două interziceri, ambele având în vedere spectacole ale Bulandrei, marele teatru de artă al țării. În iunie 1971, pe neașteptate, a fost interzis Gluga pe ochi, spectacol regizat de Valeriu Moisescu, aflat pe afiș încă din anul 1970, iar la finele lui septembrie 1972, după doar trei reprezentații, a fost ucis pur și simplu Revizorul  lui Lucian Pintilie, cenzorii comuniști crezând prostește că, odată cu interdicția, ar putea interveni și uitarea. Nu aveau cum să știe, nu puteau pricepe că, așa după cum notează George Banu în cartea numită mai sus, “există urme de neșters, împotriva cărora nici o soluție nu e eficientă. Sângele de pe mâinile Lady-ei Macbeth … crima devine astfel de neuitat.” Câțiva zeci de ani mai târziu, George Banu însuși întocmea pentru o prestigioasă publicație franceză, Actes Sud, un dosar al acestui omor care, după mărturiile contemporanilor, avusese parcă ceva ritualic. Avusese semnificația unei răzbunări asupra anilor de cvasi-libertate. Dosarul poate fi consultat în cartea lui Lucian Pintilie Bricabrac, apărută în 2003 la Editura Humanitas.

Plecarea l-a costat mult pe George Banu. Pe factură, a figurat multă vreme cartea ce ar fi trebuit să însemne debutul criticului. E adevărat, prin cine știe ce capriciu ori neatenție din partea cenzorilor, tot mai speriați și ei pe măsură ce constatau că Tezele din iulie nu sunt deloc ceva întâmplător, apăruse totuși Arta teatrului, o antologie de texte teoretice, antologie întocmită în colaborare cu Mihaela Tonitza Iordache. Cartea a ajuns să fie un important adjuvant de studiu, de care au profitat din plin toți cei interesați de analiza dinamicii gândirii teatrale. Ea, cartea, a mai dobândit și o valoare simbolică, dincolo de cea practică. Arta teatrului, dar și colaborările la Radio Europa liberă i-au îngăduit lui George Banu să fie în continuare prezent, și până la începutul anului 1990, în cultura română. Iar aceleași colaborări nu au dat seama doar despre călătoriile criticului în lumea teatrului. În lumea teatrului și nu numai “Niciodată, n-am crezut într-un teatru doar național. Călătorind, l-am căutat mereu altundeva”, spunea George Banu într-un interviu publicat în nr. 163/2013 al revistei Yorick, interviu apărut cu ocazia publicării la Paris a cărții Les voyages du comédien. Prin acele colaborări de la Paris, ajunse în România via München, George Banu își exercita deopotrivă condiția de spectator al realității culturale românești. O condiție, fatalmente, fragmentată, imperfectă, dictată a fi astfel de condiția de refuznik. Însă îndată ce a fost posibil, criticul a revenit în România, a fost printre principalii organizatori ai Festivalului Le printemps de la liberté, a scris entuziast despre Hamlet-ul lui Tocilescu, cu Ion Caramitru. Într-una dintre edițiile emisiunii Teze și antiteze la Paris, George Banu a întocmit, la solicitarea Monicăi Lovinescu, un jurnal al întâlnirilor sale cu respectivul spectacol, al succesivelor lui experiențe de spectator prilejuite de această montare de excepție. (cf. Mircea Morariu- Cu Ion Caramitru, de la Hamlet la Hamlet și mai departe, Editura Fundației Culturale “Camil Petrescu” & Revista Teatrul azi, București, 2009).

Debutul acela despre care vorbeam mai sus, un debut ce trebuia să constea în publicarea tezei de doctorat a lui George Banu, teză intitulată Reformele teatrului în secolul reînnoirii, s-a produs totuși, cu o amânare semnificativă. Cartea a apărut în anul 2011 la editura bucureșteană Nemira. Ideea fundamentală a lucrării e aceea că secolul al XX lea este secolul reînnoirii fiindcă este secolul regiei. Numai că prin ceea ce a adus ea nou, revoluționar, regia a impus și reformularea condiției spectatorului, o repoziționare a receptării și a privirii. Căci, dacă e adevărat că regia scoate teatrul, așa după cum susținea în teza lui de doctorat tânărul George Banu, de sub însemnele devemite, pare-se, sufocante și contrarii progresului, ale autorității absolute a cuvântului și a încarnării umane a acestuia, autorul de literatură dramatică. E vorba, la urma urmei, despre o operație de democratizare căci astfel decad în secolul al XX lea “prestigiile unei forme unice, autoritare”.

Prin destinul ei, cartea lui George Banu a ratat ocazia de a fi ceea ce ar fi trebuit să fie, un stimulent al gândirii teatrologice românești. E sigur însă că ea, fie chiar apărută târziu, nu și-a pierdut nimic din statutul de carte de învățătură, iar includerea ei în bibliografia obligatorie a oricărui viitor ori actual cercetător al fenomenului teatral o necesitate mai presus de orice tăgadă.

Ajuns la Paris, repede adoptat de mediile culturale și universitare franceze, mirate, precum  Bernard Dort, (cf. Preambul la George Banu: Ultimul sfert de secol teatral- O panoramă subiectivă, Editura Paralela 45, Pitești, 2003) că tânărul venit din Est citise aceleași cărți ca și confrații parizieni, teatrologul român a dobândit, la nici două luni de la sosire, primul lui post de la Sorbona. Firesc ar fi fost să înceapă să uite. Numai că “uitarea implică un abandon și o lașitate”, iar George Banu nu a acceptat niciodată condiția de laș. Și-a purtat cu demnitate statutul de om venit dintr-o țară comunistă, de intelectual ce a cunoscut pe propria piele experiența supravegherii. Reactivată periodic, combinată cu experiența lecturii, cu aceea a spectatorului de teatru profesionist, a omului de cultură îndrăgostit de pictură și mereu dornic să cutreiere muzeele lumii, această primă experiență, deformatoare în sine, (“timpul aduce cu sine uitarea, dar cicatricea rămâne și, pe neașteptate, rana se poate deschide din nou”), această traumă primară se află, în chip asumat și declarat, la originea uneia dintre cele mai izbutite și mai bogate în știință, sugestii și înțelepciune cărți ale lui George Banu- Scena supravegheată De la Shakespeare la Genet ( Editura Polirom & Editura UNITEXT, Iași-București, 2007).

În Preambulul ei, teatrologul istorisește cum a avut revelația ideii ce îi stă la bază. O carte mai veche a sa, intitulată Mémoires du théâtre (apărută în limba română în anul 1993, la editura bucureșteană Univers, sub titlul Teatrul memoriei), se încheie cu fraza “spectatorul este un paznic de noapte, un veghetor”. Cu precizarea că există o diferență fundamentală între a veghea și a supraveghea. Cu toții ne dorim să fim vegheați, nici unul dintre noi nu admite ori nu agreează să fie supravegheat. Numai că, odată, urmărind cu atenție relaxată un spectacol cu piesa Britannicus a lui Racine, spectacol regizat de Alain Bézu, George Banu s-a simțit în situația de “a supraveghea” el însuși supravegherea exercitată de tânărul Nero asupra lui Junie. Adică, în termenii lui Wolfgang Iser (cf. Actul lecturiiO teorie a efectului estetic, Editura Paralela 45, Pitești, 2007), criticul, în calitate de cititor a ceea ce s-ar chema un text supradeterminat, a fost provocat să se implice în ceea ce Iser numește “o activitate compozitorie crescută pentru că potențialul de sens rezultat din ordonarea planurilor trebuie să capete o configurație”. S-a produs atunci ceea ce, un alt important teoretician al receptării, H. R. Jauss, (cf. Experiență estetică și hermeneutică literară, Editura Univers, București, 1983) definea drept re-cunoaștere a unor trăiri. Recunoscându-și trăirile de om supravegheat, teatrologul a fost determinat să întocmească o hermeneutică a supravegherii. Există, arată George Banu, un dispozitiv al supravegherii, adică “o construcție elaborată în scopul de a-l vedea/auzi pe celălalt, în condiții de deplină siguranță, adică având certitudinea că obiectivul ignoră faptul că e urmărit și furnizează, în consecință, informații netrucate ”. În teatru, supravegherea e interesantă “și pentru faptul că nu operează decât rareori fără știrea spectatorului; dimpotrivă, spectatatorul- martor și complice totodată- urmărește, etapă cu etapă, elaborarea dispozitivului și îi constată efectele”. Spectatorul “vede fără să fie văzut”, iar acest avantaj, ajunge la apogeu, oricât ar părea de ciudat, în genul socotit minor al vodevilului de care va profita din plin teatrul absurdului. Mai departe, George Banu detaliază, stabilind vreo nouă modele de supraveghere în teatru.

Spectatorul calificat care e criticul exercită și el un act de supraveghere. O face el oare la modul terorist, așa cum se petrec lucrurile în Hamlet, bunăoară, unde toată lumea spionează și supraveghează? Se poate și asta, numai că criticul  terorist, asemănător până la un punct celui satirizat de Eugène Ionesco în Improvizația de la Alma, nu e pe placul lui George Banu. Sigur, admite el, supravegherea și scrisul (scrisul  ca atribut fundamental și ca mod în care se îndosariază  și se concretizează experiența critică) sunt acte indisolubil legate. “Arhivele- scrie George Banu- sunt complementul organic al scrisului, consecința lui logică”. Arhivele pot fi modalități prin care trecutul e pus la păstrare spre a fi reactivat pentru a reduce la tăcere un ipotetic adversar. Scrisul lui George Banu nu are nici un moment un astfel de scop dizolvant. Dimpotrivă. Misiunea criticului e, în opinia teatrologului francez de origine română, mai întâi una de salvator. De salvator al memoriei teatrului. Așa se validează condiția sa de martor. Or, scria George Banu în Teatrul memoriei, “ spectacolul, operă a prezentului care actualizează trecutul, poate fi la rândul său, parțial actualizat de martor, tot atât de bine cu ajutorul cuvintelor cât și cu ajutorul imaginilor. Martorul are nevoie, pentru aceasta, de cele două suporturi reunite, căci fantoma spectacolului nu reînvie decât din îmbinarea vizualului cu scrisul. Împreună, ele vor permite martorului să realizeze uneori adevărate performanțe ale memoriei. Vizualul înregistrează, iar povestirea sugerează. Spectacolul dispărut nu va putea fi evocat decât prin încrucișarea lor”.

E ceea ce a făcut strălucit, cred, George Banu în cartea Livada de vișini, teatrul nostru- Jurnal de spectator, apărută în limba franceză în 1999 la Actes Sud și în românește, în anul 2000, la editura Alffa, în traducerea Ancăi Măniuțiu. Carte în care teatrologul a reînviat, prin intermediul jurnalului său de spectator, ceea ce el însuși numește momentele de încredere dăruite de scenă, așa cum au fost ele resimțite cu ocazia vizionării unor importante reprezentări ale capodoperei cehoviene, precum cele datorate lui Lucian Pintilie (1968), Giorgio Strehler (1974), Anatoli Efros (1975),  Ottomar Krejca (1977), Radu Penciulescu (1980), Peter Brook (1981), Karge și Langhoff (1984), Gheorghe Harag (1985), Stéphane Braunshweig (1992), Andrei Șerban (1992), Lev Dodin (1994), Jacques Lassale (1995), Peter Zadek (1995), Peter Stein (1989 și 1996), Margarita Mladenova și Ivan Dobcev (1996), Robero Ciulli (1997), Vlad Mugur (1998), Alain Françon (1998) și, în fine, lui Theu Boermans (1999). Adică unor regizori care, în cea mai semnificativă parte a lor, au crezut în ceea ce tot George Banu socotea, într-un amplu volum colectiv de studii a cărui apariție în limba română în anul 2010 a fost coordonată de el la editura Nemira, teatrul de artă ca tradiție modernă. La urma urmei, Livada de vișini, teatrul nostru este o carte de teatrologie comparată deoarece aici George Banu se apleacă asupra unei anumite sugestii ori necesități a textului cehovian cu dorința de a rememora, analiza, explica felul în care a fost ea soluționată scenic spre binele spectacolului, de un director de scenă sau de altul. Firește, întrebarea principală căreia se străduiește să îi formuleze răspuns teatrologul e cea referitoare la modul în care arată  scenic livada. A aflat din cărți cum a arătat livada în spectacolul de căpătâi al lui Stanislavski. A văzut cum a fost ea prezentată în spectacolele menționate mai sus. Dar și în altele. Dintr-un fel de spaimă antinaturalistă, exact diagnosticată de teatrolog, mai încolo ”livada n-a mai fost arătată, ea devenind pur mentală”. Indiferent de soluția adoptată, livada a devenit  un axis mundi,”pivotul care structurează un univers, iar căderea ei va duce la dezintegrarea acesteia”.

În efemeritatea, în dezintegrarea livezii, George Banu surprinde metafora însăși a esenței teatrului. De unde și comparația dintre destinul livezii și cel al teatrului. Nu, nu va avea loc- ne asigură George Banu- nici un fel de vânzare a teatrului, dar el se va adresa tot mai apăsat unei minorități retroactive, căreia îi revine misiunea de a conserva livada lăuntrică.

În teatru funcționează ceea ce teatrologul socotește a fi muzeul imaginar personal care, în opinia lui, e mai bine să fie evocat mai degrabă printr-un discurs artistic “în care amintirea și subiectivitatea, experiența și dorința se întrepătrund” decât printr-unul critic (cf. Memoria teatrului). Un astfel de discurs artistic s-ar putea concretiza prin ceea ce George Banu definește drept critică de acompaniament, despre hermeneutica și rosturile căreia găsim precizări lămuritoare în capitolul O critică de acompaniament, capitol pus sub semnul lui Proust- vă supără dacă vă însoțesc?- din volumul Ultimul sfert de secol teatral. Conceptul i-a fost sugerat teatrologului de lectura romanului Ninei Berberova, Acompaniatoarea. Necesitatea lui i-a venit din presiunea interioară, amplificată odată cu trecerea anilor, concretizată prin aceea că a simțit din ce în ce mai des nevoia de a găsi motive de a merge la teatru, mai curând decât de a nu o (mai) face. Nevoie dublată de opțiunea de a nu mai scrie despre orice (de aici decizia de a nu mai face critică curentă, de întâmpinare, critică pe care George Banu a practicat-o, în anii tinereții, în țară, mai cu seamă în paginile României literare), ci de a da seama doar despre lucruri, despre spectacole cu adevărat importante. A practica critica de acompaniament nu înseamnă însă deloc abandonarea statutului de judecător, statut intrinsec profesiunii de critic. “Să acompaniezi nu înseamnă nici să venerezi, nici să demitizezi; scopul principal e să faci să iasă în evidență, grație legăturii privilegiate cu protagonistul armonicele vocii lui”. Grație unui bun acompaniament, el, protagonistul, ajunge să fie auzit mai bine și mai tare. Pe de altă parte, personalitatea criticului nu este anihilată de acest statut autoasumat de acompaniator fiindcă “să acompaniezi înseamnă și să te exprimi, fie și parțial”. Criticul-acompaniator se distinge prin aceea că “se apropie de operă fără să se despartă de artistul printre apropiații cărora se numără”. Adică, își dezvoltă argumentația George Banu, “să vorbești despre un regizor sau despre un actor a cărui operă nu poate fi consultată în realitatea ei palpabilă, tangibilă, îngăduie atât comentariul cât și mărturia hrănite de o cunoaștere nemijlocită a persoanelor”.

E ceea ce a făcut George Banu în multe dintre scrierile sale. Dar fapta mi se pare încă și mai proeminentă în două lucrări fundamentale. Mă gândesc, în primul rând, la solida cercetare consacrată lui Peter Brook, regizor cunoscut îndeaproape și de visu de teatrolog, lucrare zămislită din realitatea că personalitatea acestuia a marcat decisiv scena europeană din a doua jumătate a secolului al XX lea. Destinul personal al marelui om de teatru și destinul scenei din perioada sus-menționată se întrepătrund fără putință de tăgadă. Iar cum secolul al XX lea, secolul regiei, a adus cu sine, din câte se pare, odată cu sfârșitul său, o reorientare, o recalibrare a însuși conceptului de mise en scène, dar și a modului de a înțelege misiunea directorului de scenă, în condițiile impunerii hotărâte a teatrului postdramatic și post- post-dramatic, o lucrare precum Peter Brook- Spre teatrul formelor simple, apărută în Franța, în ediții successive în 1991, 2001 și 2005 și, în România, în anul 2005, prin colaborarea dintre editurile Polirom și UNITEXT dobândește semnificații aparte. E vorba despre o carte, în principal, de teorie, dar și despre una de confesiune. O confesiune asupra felului în care George Banu a perceput voința lui Peter Brook de a reface “valorile pervertite, clădirile năruite” căci “arta lui este aceea a unui meșter restaurator, al cărui program pentru teatru are drept orizont un model arhaic, situat la începutul istoriei ”. Relația specială ce s-a instituit între regizor și teatrolog s-a fundamentat nu doar pe nedezmințita pasiune pentru teatru și pe neostoita căutare a adevărului acestuia, ci și pe încrederea în lectură. De aici continua revenire la cărți din care și-a atras seva opera lui Peter Book, revenire minuțios subliniată de George Banu în exegeza sa.

Cea de-a doua lucrare la care mă gândesc e Dincolo de rol sau Actorul nesupus, apărută în românește în anul 2008 la editura Nemira. Carte în care George Banu ne ia cu sine într-o pasionantă călătorie în lumea mirifică a actorilor unici. Aș menționa mai întâi observația potrivit căreia “la actor se ajunge în timp”. E vorba despre acei actori care nu sunt “marioneta rolului”. Actorii adevărați, actorii unici sunt “agenți ai circulației cosmice”, ființe de interval, cum spune teatrologul, preluând o sintagmă lansată de Andrei Pleșu în cartea Despre îngeri. Actorul unic e definit de George Banu drept cel ce “evoluează între rol și el însuși”, care “își asumă rolul, depășindu-l în același timp, își asumă regia, eliberându-se în același timp de ea”, Care “își asumă responsabilitățile fără să li se supună, considerându-le ca pe niște temelii fecunde, niciodată ca pe o închisoare. O asemenea apariție pe scenă nu e produsul unei subiectivități care se expune; ea este consecința unei înfruntări tacite cu rolul, cu regia”. Actorul unic, actorul nesupus e cel care riscă totul. Iar izbânda lui e că “trezește în spectator bucuria unei prezențe apropiate și, totodată, îndepărtate, a unei ființe de aici și de aiurea. Ființă scindată, dar nu în mod tragic, ci, dimpotrivă, ființă a constrângerilor asumate și depășite ”. La rândul lui,  spectatorul  ” face din actorul unic o bucurie secretă și șansa unui dialog visat cu o ființă care, deși rămâne în teatru, trece dincolo de limitele lui. Pentru că frontierele se șterg, pentru că se instaurează o altă comunicare ce încalcă pactul de izolare, de închidere totală pe care se clădește teatrul, pentru a-l deschide spre spațiile unei comunicări inedite, neprevăzută și neprogramată, o comunicare de ordin secund, cum ar fi spus Ion Barbu”.

Îi place lui George Banu să spună despre sine, parafrazându-l pe Prospero, că e făcut din plămada spectacolelor pe care le-a văzut. Și că aceste spectacole alcătuiesc biblioteca lui personală. Întru desăvârșirea căreia a alăturat, desigur, nenumăratele cărți citite, cărți ce au făcut ca înțelegerea acelor spectacole să fie superioară, iar dragostea pentru ele rezultatul unui admirabil exercițiu intelectual. “Spectator pe termen lung”, George Banu și-a conservat această condiție nu fiindcă era doldora de certitudini, ci mai ales pentru că avea îndoieli și deoarece socotea că mai poate potoli unele dintre el decodând adevărul teatrului. George Banu a mers și merge la teatru pentru că nutrește dorința, dar și bucuria de a-și formula întrebări. Eseurile din cartea Dincolo de rol sau Actorul nesupus sunt asemănate de autorul lor cu “foile de ceapă” ce fac laolaltă îmbinate viața lui Peer Gynt, omul căruia i-a plăcut, dar i-a și fost îngăduit să călătorească. De fapt, ca să revin la detaliul biografic menționat la începutul acestor rânduri, la sfârșitul lui 1973, teatrologul și-a dobândit și și-a asumat riscurile și responsabilitățile unui asemenea drept. “Foile  pe care acest volum le reunește amintesc de Peer Gynt și de ceapa lui. Fiecare trimite la o ușă deschisă, la o îndoială resimțită, fără a reuși totuși să ajungă la un sens ultim, la acea lumină finală care determină oprirea timpului și victoria asupra demonului. Însă, ca să reluăm o formulă frumoasă a lui Brook, de câte ori acele cadranului vieții nu se vor fi oprit în timpul unui spectacol sau al uimirii stârnite de vreo experiență?”.

Multiple și frumoase au fost uimirile și experiențele trăite de George Banu. Multiple și cu folos. De aici, din acest folos, încep, cred, diferențierile dintre criticul român trăitor la Paris și personajul din superbul poem dramatic al norvegului Ibsen. Ajuns la vârsta bilanțului, maturul Peer e răscolit de revelația dureroasă a zădărniciei. Din contră, maturului George Banu, cel ce își dorește câteodată odihna, despre care a scris un minunat eseu -“să te odihnești înseamnă să pleci în căutarea ta…și mai ales să te găsești”(cf. George Banu- Trilogia îndepărtării- Odihna. Noaptea. Uitarea, Editura Cartea Românească, București. 2010)-, îi este rezervată în aceste ceasuri de bilanț, bucuria bogăției. George Banu a văzut și a scris de-a lungul vieții sale despre mari spectacole și despre mari regizori, i-a acompaniat, descoperind astfel specificitățile teatrului. A călătorit mereu, o face și în cartea Dincolo de rol sau Actorul nesupus, în lumea actorilor poeți, a actorilor mitologici. Fie ei europeni sau orientali. Actori care au purtat ori poartă nume magice precum Sarah Berhardt, Gérard Philipe, Ryszard Cieslak, George Constantin, Victor Rebengiuc sau Ștefan Iordache. Cartea lui George Banu e, în ultimă înstanță, scrierea unui Peer Gynt dornic să investigheze practicile și protocoalele teatrului, să îi cerceteze figurile moderne. E cartea unui Peer Gynt care, deși aflat în interiorul teatrului fiindcă așa îi stă bine acompaniatorului, știe și admite cu glas tare că nu îi cunoaște toate tainele, că îi mai rămân mistere de deslușit fiindcă a le ști în întregime ar însemna să îți pierzi prospețimea și să eșuezi. Ca și altele, Dincolo de rol sau Actorul nesupus e cartea unui Peer Gynt ce nu are nici un motiv să își deplângă vreun eșec. Ci doar să își acorde răgazul scrierii unei alte cărți pentru ca mai apoi să plece din nou, într-o altă călătorie pe tărâmurile histrioniei.

Spuneam că în alcătuirea bibliotecii lui personale, spirituale, cu care e îndreptățit să se mândrească, George Banu a alăturat spectacole și cărți. Dar a mai alăturat încă ceva teatrologul. Picturi, tablouri. Iar rezultatul acestei alăturări s-a concretizat într-o altă carte ce se cheamă Spatele omului-pictură și teatru, apărută în limba română în anul 2008 la editura Nemira. Însoțindu-se cu tablouri, acompaniatorul  face o cercetare asupra modului în care, la un moment dat, pictura a simțit nevoia să se teatralizeze, sugerând acțiunea, iar teatrul pe aceea de a recurge la formule de expresie mai încărcate de sensuri decât pozițiile standard, încremenite, codificate, întrucâtva sculpturale. Spatele omului  e un dublu exercițiu- de memorie și de asociere. Fiindcă încercând să pătrundă în miezul numeroaselor modalități prin care spatele omului a reușit să semnifice în teatru și în pictură, George Banu a fost frapat de transferurile reale ori pe care doar le intuiește dintre cele două arte. Pictura a descoperit ceva mai devreme decât teatrul cât de expresiv poate fi spatele omului. A făcut-o în secolul al XV lea, odată cu desprinderea ei de narațiunea religioasă. În teatrul secolului al XVII lea, întoarcerea spatelui era relativ îngăduită exclusiv în spectacolele de bâlci, dar reprezenta deja un semn de dezinhibare. Regia, atât de prețuită de George Banu ca de noi toți, de altminteri, a început- observa Peter Brook, citat în carte- “atunci când cineva a îndrăznit să arate pentru prima oară actorul cu spatele întors la public ”. Iar descoperirea regiei a impus și inventarea criticii de acompaniament onorată de-a lungul unei întregi cariere de George Banu.

Spatele omului e parte a unei trilogii. Avem acum și cea de-a doua parte, se cheamă Cortina sau fisura lumii și a apărut în limba română în anul 2012 prin colaborarea dintre editura Humanitas și Festivalul Internațional de Teatru (FITS) de la Sibiu. Cartea poate fi privită, cred, ca o extindere a temei de cercetare propusă de Shakespeare, lumea-i un teatru, tot la fel cum cea de-a treia parte, intitulată Nocturnes, mă face să intuiesc că aceasta ar putea fi relaționată cu Noaptea, parte a Trilogiei îndepărtării (Editura Cartea Românească, București 2010). În Cortina sau fisura lumii, experiența de privitor, de spectator îi îngăduie lui George Banu să probeze cu nenumărate argumente ideatice, teoretice, materiale, vizuale, felul în care cortina, părăsind lumea relativ restrânsă a teatrului și asumându-și-o pe aceea a picturii, tot la fel cum loja și-o asumase pe aceea a literaturii, grație unor romane ale lui Flaubert și Stendhal sau Balzac și Tolstoi (cf. Roșu și aur, Editura Fundației Culturale Române, București, 1993) “invită la abordarea istoriei pe care tabloul on povestește ca parte a unui episod teatral; pictura, mai cu seamă, o va utiliza ca pe un accesoriu privilegiat, dând în vileag dispoziția ființelor de a evolua ca actori pe scena planetară”. Se va produce în acest chip, cred, un fenomen asemănător celui numit de lingviști împrumut cu restituire. Se va ajunge ca acest element de așteptare, de mister, de surpriză care e cortina să acționeze întru afirmarea “teatralității explicite pe care o afilează mai marii acestei lumi”. Și dacă e adevărat că ultimul cuvânt rostit de Rabelais a fost Cortina!, atunci socotesc că nu e deloc exagerat să spunem că, în urmă cu multe secole, marele umanist francez, a cărui operă e, la urma urmei, rezultatul unei superbe operațiuni de privire a lumii și a spectacolului acesteia, l-a cauționat pe eseistul de astăzi, atunci când acesta, el, George Banu, găsește justificat să afirme că  ea, cortina, străjuiește începuturile și sfârșiturile scenariului esențial- scenariul vieții.     

Distribuie acest articol

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Carti noi

 

Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române și Muzeul Național al Literaturii Române vă invită la expoziția „Manuscrisele inedite ale lui Mircea Eliade din patrimoniul Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române”, care va putea fi vizitată între 26 ianuarie și 13 martie 2023 la sediul Muzeului Național al Literaturii Române din strada Nicolae Crețulescu nr. 8. Află mai multe

Carti noi

Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești

 

Carti noi

„Jurnalul de doliu scris de Ioan Stanomir impresionează prin intensitatea pe care o imprimă literei, o intensitate care consumă și îl consumă, într-un intangibil orizont al unei nostalgii dizolvante. Biografia mamei, autobiografia autorului, atât de strâns legate, alcătuiesc textul unei declarații de dragoste d’outre-tombe, punctând, în marginea unor momente care au devenit inefabile, notele simfoniei unei iremediabile tristeți… vezi amanunte despre carte
 „Serhii Plokhy este unul dintre cei mai însemnați experți contemporani în istoria Rusiei și a Războiului Rece.” – Anne Applebaum
În toamna anului 1961, asasinul KGB-ist Bogdan Stașinski dezerta în Germania de Vest. După ce a dezvăluit agenților CIA secretele pe care le deținea, Stașinski a fost judecat în ceea ce avea să fie cel mai mediatizat caz de asasinat din întregul Război Rece. Publicitatea iscată în jurul cazului Stașinski a determinat KGB-ul să își schimbe modul de operare în străinătate și a contribuit la sfârșitul carierei lui Aleksandr Șelepin, unul dintre cei mai ambițioși și periculoși conducători sovietici. Mai multe…
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro