Sunt destul de numeroși exegeții care își încep cărțile despre Shakespeare scriind despre Furtuna. O fac din mai multe motive.
Întâi, fiindcă este vorba despre piesa socotită testamentară. Văd în ea un text autoreferențial. Textul de adio. Shakespeare a scris-o când de abia împlinise , în 1610, 50 de ani. După Furtuna, nu va mai scrie însă decât Henric al VIII lea. Despre care shakespearologii nu pot însă spune cu maximă precizie dacă e vorba de o scriere autentic shakespeariană.
În al doilea rând, fiindcă exegeții îl identifică pe Shakespeare cu Prospero. Interesantă, în acest sens demonstrația lui Gelu Ionescu, din Cartea lui Prospero (Editura Humanitas, București, 2017). Miranda are doar 15 ani, iar Prospero spune undeva că i-ar fi dedicat ei cam 15 ani din viață. Or, aceasta ar însemna că nu are mai mult de 45 de ani. „Și astfel ne îndreptăm spre radierea lui Prospero din rândul bătrânilor lui W.S. Ar fi deci un fals bătrân, purtând o mască a demiurgului care, prin tradiția cea mai mare, nu ne apare niciodată sub altă înfățișare decât aceea a unei bătrâneți impunătoare, autoritare, nenegociabile (cum se spunea și pe insulă) decise și decisive, în care vigoarea face parte din puterea înțelepciunii și a gesturilor definitive, chiar universale”.
Aureliu Manea, în Spectacolele lui imaginare (Editura Eikon, București, 2018) citează niște versuri semnificative, vorbe de adio rostite de Prospero – „Mă voi retrage la Milan/Și acolo din trei gânduri, unul/ Am să-l îndrept înspre mormânt”- și scrie: „Spectacolul a luat sfârșit. Bătrânul clovn se mai răstește o dată în arena imensă a Circului, salutând cu plecăciuni, apoi, ieșind, spre cabina lui, se duce să se demachieze de vopselele ce i-au colorat obrajii.De sub rimel, în fața oglinzii, vor apărea cutele adânci ale bătrâneții neputincioase ”. Pentru Manea, piesa are o scriitură genială. Iar această genialitate conține o enigmă despre care face vorbire, la un moment dat, chiar unul dintre personaje. „Iar dacă nu-i vis, de bună seamă/Povestea-i cât se poate de ciudată”. Aureliu Manea crede că „Furtuna devine ceremonia pregătirii artistului pentru a trece în neant”. O precizare. Furtuna este al treilea spectacol imaginar plăsmuit de mintea lui Manea.
Și Andrzej Żurowski își începe cartea lui fundamentală Citindu-l pe Shakespeare (Fundația Culturală Camil Petrescu, București, 2010) tot cu un eseu despre Furtuna. Ne atrage ferm atenția că „identificarea lui Prospero cu Shakespeare însuși este o procedură prea simplistă” și rezumă astfel ideea piesei : „Furtuna este o piesă despre teatru. Dar într-un sens mai amplu decât se admite, de regulă, acest fapt: o piesă despre teatru, înțeles în accepțiunea sa largă și cât se poate de profundă. Furtuna este o piesă despre creație. Și despre limitele libertății. Furtuna este o piesă despre teatru. Adică despre viață. Despre sensul și regulile vieții- pe scenă, în artă, și pe pământ. Viața în realitate și în vise”. Eu al adăuga că este o piesă despre realitate, vise, teatru, toate privite în trecerea timpului.
Ca o piesă despre viață, despre realitate, despre vise și mai ales despre teatru, despre felul în care acesta imită viața ca și despre iertarea care e superioară răzbunării cred că a citit regizorul Bodó Viktor Furtuna shakespeareană, montată la Teatrul Tamási Áron din Sfântu Gheorghe. Bodo și dramaturgul spectacolului, Veress Anna, au concentrat la maximum textul, uneori chiar au trecut peste litera lui, au renunțat la unele pasaje (nu îl mai auzim, de pildă, pe Caliban îndemnând la arsul cărților lui Prospero), au creat o partitură de așa natură încât actorii din distribuție așezați pe o bancă și înzestrați cu instrumente muzicale, cântând și dansand cântecele compuse de Klaus von Heydenader, ajutați, puși în valoare de eclerajul creat de Baumgartner Sándor, să depășească limitele impuse de Shakespeare rolurilor. Persoanjele lor, însă și ei, ca persoane civile, care se dezvăluie astfel și intervin pe neașteptate, revenind pentru puțin timp la această condiție (periodic intervin ieșiri din rol) fac asta fiindcă așa le-o impune Prospero, cu un ludic asumat și de foarte bună calitate jucat de Pálffy Tibor. Prospero, interpretat nuanțat de binecunoscutul, apreciatul actor al Teatrului maghiar din Sfântu Gheorghe este pe mai departe și mag ce se bucură uneori chiar copilărește de reușita magiei sale, este cald, bonom, este și categoric. Mai presus în spectacolul furtunii pe care el o pune la cale spre a face dreptate și a repune viața în cadrele ei firește, Prospero deține rolul de regizor. Care le-a pregătit celor ce l-au trădat în urmă cu 12 ani o imensă farsă și un număr bine calculat de încercări și spaime, la capătul cărora se află recăpătarea cetății Neapolelui, împăcarea cu Alonso, cu mare rafinament jucat de Szakács László, regăsirea credinciosului, înțeleptului și vorbărețului Gonzalo (un foarte bun travesti semnează D. Albu Annamária), dejucarea ticăloșiilor în formă continuată ale lui Antonio (bine creionat, cu un amestec de eleganță mimată și de ticăloșie pe față de Kolcsár Józséf) secondat de Sebastian (Derzsi Desző) și căsătoria fericită a Mirandei (cu aplomb siluetată de Gölnor Boroka) cu Ferdinand (deliberat ciudat jucat de Nagy-Köpeczi Kristóf). Ariel, a cărui interpretare îi este încredințată unei actrițe- Korodi Anka- este o ființă exuberantă care atunci când își redobândește libertatea, se desparte de Prospero dându-i un sărut pe fugă, Caliban, rol în care Kónya –Uto Bencze realizează o impresionantă performanță artistică (așa cum dorea Jarry pentru eroii din Ubu Roi, el își face corpul și vocea personajului) se împrietenește cu campionii viciului Stefano și Trinculo (savuros jucați de Erdei Gábor, respectiv de Márton Loránt-László), corabia este refăcută tot grație unei magii a lui Prospero, marinarii, timonierii (Pignitzky Gellért, Varsanyi Szabolcs, P. Magyarosi Imola) se întorc la posturi, totul fiind pregătit pentru întoarcerea acasă.
Ce se va întâmpla însă cu Prospero? Mai ales după ce acesta și-a îngropat în nisip, într-un simbolic adio, cărțile? Va rămâne el singur pe insulă, loc unde am văzut de la bun început că are totul (inclusiv o mașină de spălat și detergent din care a băut spre amuzamentul sălii Ariel) sau își va însoți la Neapole fiica și ginerele? Nu, de data aceasta Prospero nu va mai face o nouă magie, decizia revenindu-le spectatorilor.
În cadrele inspiratului decor conceput de Erős Hanna, decor din metal, folii de plastic și polistiren expandat, regizorul Bodó Viktor a realizat un spectacol poate mai puțin filosofic, în schimb evident mai uman. Mai înclinat spre comic. Vedem o Furtună vie, dinamică, pigmentată din belșug cu râs, o Furtună vorbăreață, chiar logoreică, cu accente trimițând la formulele de reprezentare din vremea lui Shakespeare. Cu costume temporal amestecate (le-a creat Zatykó Bori), cu oameni purtând ochelari de soare. O Furtună lucrată cumva la două capete, cu rădăcini în vremurile de odinioară, însă puternic ancorată în lumea de astăzi.
Teatrul TAMÁSI ÁRON din Sfântu Gheorghe
FURTUNA de William Shakespeare
Traducerea în limba maghiară: Nádasdy Ádam
Regia: Bodó Viktor
Asistent regie: Laki Dia
Dramaturgia: Veress Anna
Decor: Erős Hanna
Costume: Zatykó Bori
Muzica: Klaus von Heydenader
Light design: Baumgartner Sándor
Cu: Pálffy Tibor (Prospero), Göllner Boroka (Miranda), Kónya –Uto Bencze (Caliban), Korodi Janka (Ariel), Kolcsár Józséf (Antonio), Szakács László (Alonso), Nagy-Köpeczi Kristóf (Ferdinand), Derzsi Dezső (Sebastian), D. Albu Annamária (Gonzalo), Erdei Gábor (Stefano), Márton Loránt-László (Trinculo), Pignitzky Gellért (Adrian, Căpitan), Varsanyi Szabolcs (Francisco, Timonier) P. Magyarosi Imola (Marinar, Spirit, Juno),
