luni, iunie 17, 2024

La mulți ani, Andrei Pleșu!

          Am văzut numele lui Andrei Pleșu pentru prima dată cu mulți ani în urmă, într-o librărie dintr-un orășel de provincie. În acele vremuri veștezi, idealurile României oficiale nu păreau să depășească aptitudini tehnico-industriale. Am cumpărat monografia despre Francesco Guardi (Colecția „Clasicii picturii universale”, editura Meridiane, 1981), cu  siguranță  pretențioasă pentru nasul meu de adolescent de atunci – semn, totuși, al unei fascinații timpurii pentru istoria artelor –, fără să știu că ea avea să reprezinte, în viața mea, un fericit punct de plecare pentru umanioare. Peste alți mulți ani, după 1989, când îi savuram cărțile, l-am întâlnit pe domnul Andrei Pleșu în circumstanțe legate mai curând de aspirația mea spre înălțimile spiritului în cotidian. În taina acestor urcușuri erudite pe care Andrei Pleșu le cunoștea fără a-și fi risipit niciodată talanții în zadar, i-am spus cât de mult contează pentru un tânăr să învețe de la un frate mai mare că orice munte te obligă să nu trișezi și să fii cinstit în alegerile tale. Și că fără „imposibil” și „necunoscut” – lucruri pe care numai un alpinist încercat le știe din legătura sa cu muntele – nu ar mai exista aventură.

          Mai recent, după nebunia pandemiei, am avut privilegiul de a-i aminti domnului Andrei Pleșu că Vladimir Ghika știa că nu poți aduce cuiva mângâiere decât atunci când pentru tine însuți nu mai găsești consolare. Om credincios, bătrânul prinț ajuns preot al Bisericii, înțelesese că, sub năvala greutăților, înainte de a huli răutatea sau de a proclama sfârșitul iminent al istoriei, ar fi mai de folos să-ți îndrepți atenția spre întâlnirea cu Cerul și cu ceilalți, pentru a înțelege că experiențele dureroase pot dezvălui ceva mult mai prețios decât confortul și bunăstarea personală. A înfrunta, la rândul tău, suferința înseamnă să intri direct în competiție cu propriile incertitudini, dar și cu sărăcia constitutivă a firii din care suntem plămădiți. Având însă mângâierea că nu ești singur, că înaintea ta au fost alții care au parcurs un asemenea drum cu capul sus și inima smerită, drumul capătă dintr-o dată cuviința firescului.

          Prin scrisul și discursul său, Andrei Pleșu a găsit un public care, spre deosebire de politicieni, i s-a deschis cu o fidelă afecțiune. Săli pline până la refuz, asistența (indiferent de vârstă) fascinată de verva somptuoasă a unui om în stare de a captiva prin simpla rezonanță a erudiției sale, prin felul de a istorisi zarea lumii, dar și prin plăcerea existenței sale într-un univers al bonomiei. Lumea cărților lui e  împlinită, inspirată cu certitudine și de spiritul pildelor lui Isus – despre care ne-a oferit o carte memorabilă în arealul teologic românesc prea puțin familiarizat cu spiritul literaturii. Cugetări, dialoguri, eseuri, dar mai ales cărțile, mărturie a unui simț clasic al culturii, oferă, de peste treizeci de ani, sens și savoare demnității „în adâncuri înfundate” a neamului nostru, demnitate reală pentru care merită să credem și să sperăm în continuare.

          „S-ar zice că, de la o vreme, competența noastră supremă e disperarea” –  cugeta Andrei Pleșu despre speranță în Frumusețea uitată a vieții. Remarcase lucid înclinația sensibilității românești spre catastrofă, spre isterie și spre acel tip de resemnare morbidă pentru care noi, românii, ne păstrăm uneori satisfacția unei certitudini împărtășite general că „e rău, e foarte rău, nu mai avem motiv de speranță”. Andrei Pleșu se numără printre puținii intelectuali care și-au făcut auzită vocea în agora românească pentru a spune adevăruri grave deopotrivă cu seriozitate și umor, descrețind frunțile și punând în același timp pe gânduri. Ne-a ajutat să înțelegem, că virtutea nu se potrivește în general cu determinismul conjuncturilor și a ținut să repete cu vioiciune că „speranța nu e o virtute nătângă, o măsluire roză a răului. Ea nu pretinde că nu e frig, sau că frigul e bun. Ea își permite să bombăne, să fie prost-dispusă și, în orice caz, să dârdâie… Omul care speră ia frigul drept frig. Și socotește că ceea ce e esențial în alcătuirea sa omenească nu atârnă de această „rece” constatare…”.

          A recunoaște atunci cât de îndatorați îi suntem lui Andrei Pleșu nu e o metaforă de domeniul curtoaziei. În speranța de a-l ști senin și netulburat de povara vremurilor, îi mulțumim că ne ține vii dilemele și spiritul de ascensiune în scăpătata eleganță a văilor inimii. Îi suntem recunoscători pentru greutatea „perplexităților și a indispozițiilor” sale, pentru șansa mirărilor trăite, pentru somptuozitatea măiestriei cu care își alege și întrebuințează cuvintele, pentru a fi rămas constant atașat frumosului interior, cultivând năzuințe curajoase și abrupte, și pentru speranțele însoțite de acea piatră de încercare – disprețuită pururea, e drept, dar ajunsă întotdeauna în capul unghiului! –, singura în stare să ne descopere înălțimile în lucrurile mărunte. La mulți ani !

Distribuie acest articol

20 COMENTARII

  1. In peisajul cenușiu și sumbru postdecembrist,, d-nul Andrei Pleșu a adus o doză/nuanta substanțiala de optimism, buna dispozitie si mai ales reflecție netrucata asupra unor teme majore. E mare lucru sa fii capabil să alimentezi energiile psihointelectuale ale unor concetățeni! Indiscutabil, pentru cei care mai au ragazul si bucuria lecturii si a observatiei publce,Andrei Pleșu a onorat/onorează, prin ceea ce scrie/face, cu asupra de măsură calitatea de …. Intelectual! La această vârstă onorabilă pe care o aniversează/ marchează, îmi doresc să mă bucur cât mai mult de gândurile și vorbele singurului înțelept, în sensul clasic,,cu care am avut privilegiul de a fi contemporan și de la care am invatat enorm.

  2. Să aibă parte să vază România aia pe care ne-o dorim, aia în care să respirăm aer curat și parfumat și în care sudălmile mahalalei să nu se facă auzite, să ne trăiască și la mulți ani !

  3. Hear hear! in plus, simtul umorului! Nu o data am ras cu lacrimi, citindu-l. Note din vizita din Japonia, intalnirea cu seful SRI dupa mineriada, la dolce vita din marea Aegee…

  4. Vă admir, domnule Andrei Pleșu, pentru mintea luminoasă, inima generoasă și harul de a face din cuvinte construcții armonioase și elocvente. La mulți ani! Și buni!

  5. Dupa parerea mea dnul Andrei Plesu e cea mai impozanta ´personalitate culturala´ ( romana, se intelege) a vremii noastre, foarte jovial, poate histrionic, cum s-a spus, are ceva (socratic) de silen intelept. Vreau sa spun cate ceva despre natura ´dilematica´, perplexitatea ( poate ´smintitoare´ ?) a ´Conservatorismului´ – ades asumat – al dnului A. Plesu. Oricat de inclasificabila ar fi o personalitate ( si e o retorica a ´inclasificabilului´), nu ne putem lipsi de incercarile de clasificare, cum se intampla si in arta si e mai mult decat o analogie intre curentele artistice si cele ´intelectuale´ sau intre cele culturale si cele ´ideologice´, exista anumite ´stiluri´ ( si signaturi, de regula inconstiente) pregnante, marci sigure de ´identificare´.
    Desi domnia-sa repeta ca acest Conservatorism este ´vechi´ (´paleo´), cred ca in realitate este modern, ´nou´ sau, daca se prefera, ´recent´ – abia de cateva generatii – sau inca, retro, fatalmente tot o moda culturala. Este Conservatorismul cultural european interbelic, – prin preferintele, sursele ( ´formative´) ale domniei-sale se contureaza foarte clar aceasta filiatie ( aproape toate sursele citate provin din aceste zone sau vecinatati, foarte rar surse premoderne, ´clasice´, mediate, unele citate sporadice din scriitori filocalici …). O ´traditie´ intelectuala anti-pozitivista, un modernism anti-modern ( unii spun ´reactionar´) si un intelectualism anti-intelectualist ( foarte pronuntat la irationalistii rusi, pt. care intelectualii romani in general au mare slabiciune, ma feresc sa ma scriu ´nihilism´, totusi … ). Aceste curente moderniste, in sens larg ´existentialiste´, reprezentau avangardele culturale ale epocii lor si au mosit post-modernismul ( care e, de asemenea, ´anti-modern´). Acest Conservatorism cultural modernist este ´traditionalist´ ( dnul A. Plesu manifestandu-si preferinta pt. G. K. Chesterton – care, ca si H. Belloc, T.S. Eliot, Orage sau tanarul Maritain etc., etc., era maurrasian, cu totii vag bergsonieni si/sau nietzscheeni ), problema e ca acest ´traditionalism´ avangardist interbelic, similar medievalismului, are cam aceeasi legatura cu traditiile premoderne ca hobbitii si elfii lui Tolkien ( transpuneri mitologice ale rasismului colonialist britanic)) cu Thoma de Aquino. E un modernism alternativ si nostalgic, hipermoralist ( ´critica culturala´), ce-si proiecteaza o fantezie ´medievalista´ si primordialista sau pur si simplu primitivista – astfel apocaliptic (mania declinista), caci aceasta epoca idilica se va re-actualiza, plenar, la ´sfarsitul Istoriei´, cu nelipsitul salt calitativ dialectic ( Aufheben),´noua Renastere´, cum o vedea Eliade. De asemenea, utopiile comunitariste, comunaliste ( agrarianism, populism, pasunism), corporatiste sau ´organiciste´, cu personalismul ne-conformistior interbelici anti-liberali, ce oscilau intre Fascism si Comunism, visand la o revolutie politico-spirituala sau ´teologico-politica´ ( acesta era sensul initial al ´primatului spiritului´, la Maritain, nevoit sa renunte la compania lui Maurras si la´primatul politicului´ – un primat totusi al unui ´spirit´ politizat ) ce a dat nastere retoricii ´celei de-a treia cai´, ce continua sa bantuie Europa ( caci a mosit proiectul pan-european), etc.
    Spiritul traditiilor premoderne e hotarat unul clasic, dand preferinta ´fiintei´, ´formei´, e platonic ´realist´ si optimist ( cu o hermeneutica a increderii ), in vreme ce existentialismul ( sau, in termeni mai de dreapta, ´filozofia existentei´, diferenta e cam aceeasi ca cea dintre psihanaliza si psihologia analitica ), e pesimist-´tragic´, nevrotic melancolic si morbid-introspectiv, subiectivist-psihologist ( cu preferinta pt. ganditori confesivi ca Augustin, Pascal, Kierkegaard, Dostoievski, convertiti postum la existentialism, tocmai intrucat par foarte moderni, preferinta impartasita si de postmodernisti ) obsedat de ´virilitate´ ( foarte echivoca la esteti ), de degenerare (´efeminare´) si regenerare, celebreaza devenirea, fluxul, elanul vital, instinctul (´vointa de putere´), spontaneitatea si ´autenticitatea´ si isi are de obicei terminus ad quem in ´politic´, ca mistica ´realista´ si ´virila´. Si anti-comunismul ca exercitiu de autenticitate si ´rezolutie´ existentiala. ´Traditionalismul´ acesta fundamental estetic ( estetist ) e un arheomodernism si chiar un ´arheofuturism´, cum se vede la Heidegger insusi, cu Ereignisul lui si ´noul inceput´, e adica revolutionar : oximoronica ´revolutia conservatoare´, curent european din care faceau parte si tinerii Eliade, Cioran, Noica, Vulcanescu etc., se poate vorbi de o traditie culturala ´trairista´, cu avatarele ei (post)-liberale, mai mult sau mai putin diluate. In traditia romantica-panteista germana, Lebensphilosophie, Gestalt-ul, un ´fenomen primordial´ ( Urpflanze), un Mythos-chaos ´heracliteean´ ( citeste spenglerian) opus Logosului ( gandirii discursive, ´ratiunii´), ironizat de Hegel ca ´noaptea in care toate vacile sunt negre´, faimosul obscurantism sibilinic heideggerian. Izvoarele acestui ´traditionalism´ – romantismul intunecat, decadentismul, ´contra-Iluminismul´, Nietzsche, Heidegger, sunt exact aceleasi cu cele ale postmodernistilor, asta nu pare sa-i tulbure prea tare pe conservatori. Ca intr-o stupida reclama la lavabila : ´singurul lucru permanent in viata este schimbarea´.
    Sigur ca nu poate fi vorba de puritate ´ideologica´, ci de schimburi si intrepatrunderi, dozaje, ´asemanari de familie´ si ´diferente specifice´, totusi, certe si aproape marturisite. E vorba de simple constatari, nu de judecati de valoare sau rechizitorii, fiind in discutie o vasta ´traditie´ culturala. Si poate de curajul de a(-ti) sonda, interoga, propriile temeiuri culturale si doctrinare. Sunt cercetatori care considera acest tip de ´Conservatorism´ cultural, ´traditionalist´ si populist ( ´elitist-populist´, nu e neaparat o contradictie, idealizarea romantica a ´sufletului popular´ ce erupe prin ´genii´) drept post-modernism (´de dreapta´) sau una din ´pseudomorfozele´ si mastile ´modernitatii´ ( notiune ea insasi foarte vaga si contestata).
    Prin Proverbe si in multe alte locuri scripturale sau de autoritate se tot repeta : ´Cararea Intelepciunii nu se abate nici la dreapta, nici la stanga´, ba chiar sunt exegeti, din traditia ascetic-mistica ( precum Evagrie ponticul sau Maxim Marturisitorul) care afirma ca ´derapajele´ la dreapta ( partea ´psihica´ a maniei, thymos, a orgoliului sau vanitatii) sunt mai grave prin insidiozitatea lor spiritualista decat acelea de stanga ( ale ´poftei´) si ateismului brut. E o confuzie, o ´echivocitate´, alianta dintre o ideologie moderna si seculara, cu origini obscure ( autoritarismul etatist timpuriu modern, ghibelin, divinizarea Statului, ca de pilda obsesiile extrem de dubioase ale ´catehonului´ ) precum Conservatorismul si ´traditia crestina´. Daca la stanga sunt ideologii materialiste si de tendinte feministe, Conservatorismul, romantic si deci ´modern´ , o reincantare seculara – prin natura, poate fi considerat un ´masculinism´ estetic ( estetist), dandysm, ceva foarte diferit in spirit de ´traditia crestina´, chiar transgresiv-prometeic, – retorica revolutionara a ´omul nou´ la personalisti-existentialisti, compromisa intre timp dar reafirmata in diversele specii postmoderne de ´libertarianism´. Radicalizarea unor ´conservatori´ odinioara (aparent ) moderati ( in discurs, nu si in idei) nu a fost in contra, ci consecinta acestor premise culturale.

    • Cu scuze pt. insistenta si lungime, vreau sa adaug ceva despre pseudo-universalismul relativist postmodernist, de dreapta sau de stanga. Aceste filozofii-ideologii, ce-si au aceleasi izvoare ´contra-iluministe´ si propriu-zis anti-universaliste, ipostaziaza ´diferenta´, ´alteritatea´, in detrimentul identitatii si ´fiintei´, filozofiile diferentei, de ex. la Bataille, Foucault sau Deleuze, evident Derrida, dar si la existentialisi precum Buber, Levinas etc. Dar teoriile erau deja foarte bine precizate la Herder si in Istorismul german, la Spengler, apoi Heidegger cu ´diferenta ontologica´ etc. Postmodernistii urmaresc sa deconstruiasca, cu deosebire, principiul identitatii, dar si celelalte principii ale logicii formale ( ontologice, fizice, etice, caci principiile sunt analog aceeasi pretutindeni), opresive, patriarhale, ´totalitare´ , daca nu direct ´fasciste´ ( Deleuze ). Pe de alta parte, acest relativism arata ca o deschidere catre ´alteritate´, catre ´celalalt´ in unicitatea lui irepetabila si ireductibila ( refrenul existentialist), deci o recunoastere a diversitatii exuberante si ´necontabilizabile´ a ´vietii´ etc. Cam asa se exprima si dnul A. Plesu intr-un pasaj despre ´iubirea aproapelui´, ´celalalt´ , ce trebuie acceptat in diferenta si unicitatea lui. Dar dupa Herder si ceilalti ´diferentialisti´ intre diferite culturi nu exista nici o legatura, nu exista principii neschimbabile si un ´drept natural´, nu exista practic comunicare, ce presupune tocmai inrudire, ´asemanare´ si acelasi ´chip´, aceeasi natura umana ( fara de care Intruparea si opera de mantuire n-au sens ) deci o identitate ontologica si umana, culturala etc. Simpla observatie ne arata ca toate culturile si religiile au impartasit aceleasi principii de baza, au aceeasi ´gramatica´ a gandirii si simtirii, nu sunt extraterestri dar la extraterestri situatia ar fi la fel, exista sori, planete, oxigen si hidrogen, etc.
      Dupa Platon si Aristotel universalul este ´forma´ identica cu sine, existenta pretutindeni si intotdeauna ( semper et ubique´) si manifesta sub diverse infatisari sensibile. ´Diferenta´ , relatia, in schimb e categoria cea mai slaba, vecina sau identica ´nefiintei´, cu ´raul´ chiar , lipsa, privatiunea. A aseza diferenta in locul identitatii, ceea ce e un dualism ( si ´pluralism´) ontologic anti-monist si anti-metafizic, un an-arhism evident nihilist, inseamna destramarea tuturor, pulverizarea, relativizarea, incepand ca indiferenta si, deci, in ultima instanta, negarea. Nu pot exista relatii, diferente, fara sa existe mai intii ´lucruri´, substante, nu poate exista particular fara universal, nu se poate forma un silogism valid in care sa nu existe cel putin o premisa universala si una afirmativa, gandirea e intotdeauna universala, lucrurile individuale, sensibile, fiind concepute tot universal, ca ´ceva´, ´lucruri´. Acesta e deci un relativism cu o retorica foarte generoasa, totusi Herder si Spengler nu ezitau sa afirme superioritatea, exceptionalitatea germanilor sau eventual a unei culturi si rase europene, ´ariene´, caci daca nu exista legi si principii superioritatea e impusa prin vointa, ´legea vietii´ si a sangelui, darwinista, aceasta era ideologia pan-germanismului ( in timp ce postmodernistii urmaresc sa-si propage propriile ideologii anarhiste anti-capitaliste si anti-occidentaliste, dupa ex. lui Foucault, care se indragostise de virilii si barbarii Ayatolahi). Subtil, si teologi crestini inclina spre aceleasi solutii, afirmand unicitatea Crestinismului, datorata ´vointei´ foarte partinitoare si deci nedrepte ( caci nu exista dreptate, dreptate e ce vor zeii, spunea si Euthyphron, acest arhetip al ´traditionalistului´ ) sau decretul unui Dzeu insondabil, ´personal´ si capricios. De altfel decizionismul voluntarist existentialist isi are originile in ´ocazionalismul´ teologic, dupa care Dzeu intervine in orice moment, arbitrar, rupand lantul cauzal, nu exista cauzalitate reala si deci nici posibilitatea cunoasterii, fiind acceptata doar o adeziune prin credinta, sensibilitate, Erlebnis. E un fundamentalism foarte stilizat, culturalist, de catifea, ce nu se sfieste sa imprumute, tactic, de la altii. Mi separe, asceasta a fost calea, de seductie, a mentorului acestei miscari conservatoare culturale, A. Scrima, (nu mai stiu cine zicea, care avea ceva dintr-un dandy iezuit … ) dar cine citeste cu atentie poate intelege cat de dogmatice, polemice si exclusiviste erau, in esenta, scrierile acestuia, sfarsind, ca orice alti teologi, prin a-si desfiinta cu totul adversarii, religii naturale primitive etc., idoli adica, demonism, heterodoxii si erezii.
      Pt. Platon si universalismul autentic se pune insa problema recunoasterii acelorasi ´forme´, principii, valori, drepturi, sub toate formele istorice sau geografice, o ´natura umana´ unica indiferent de rase, culturi sau religii. Nu a unei diferente si ´alteritati´ ireductibile, cu care nici nu am putea comunica. Dzeu, o spune si Thoma de Aquino, e ´forma formelor´, Verbul e ´locul formelor´, universalul suprem, nu un (anti-) principiu al diferentei si al haosului ( poate dia-bolos ? … ), o fiinta absolut ´alta´ si deci straina, inaccesibila, o ´transcendenta´ negativa si incomunicabila si un ´infinit rau´. Sigur, ramane speranta saltului disperat in credinta ( sola fide), desi s-ar putea sa fie un salt in gol, in ´lipsa de temei´ meonica …

  6. Care este specialitatea care trebuie invata pt a fi calificat in a bate campii pe tema Conservatorismului? Marxism? Globalism? Liberalism global?

  7. „La o anumită vîrstă, a dori să schimbi lumea e, în mod natural, un proiect de viață. Ești tînăr, gata de gesturi și fapte mari, plin de energie și de încredere în puterile și în soarta ta. Vrei să schimbi lumea, pentru că simți nevoia să dai un sens existenței tale, să te distingi ca purtător de faclă, ca misionar al noului, al „mai bine”-lui, al echității și fericirii universale. E frumos, e aproape inevitabil, e candid… Pasiunea „angajării” e, în anii de ucenicie existențială, mai mult decît legitimă: ea implică o generoasă înclinație de a te dedica unei „cauze”, de a fi solidar cu „generația” ta și de a te simți responsabil față de strîmbătățile lumii. Cum să amendezi o atît de nobilă inflamație sufletească?” – Vă recunoaşteţi, maestre?… un crez pentru dumneavoastră şi un îndemn pentru mine şi nu numai. La mulţi ani!

    • Indiferent de virsta un om care vrea sa schimbe lumea se afla in treaba . Omul trebuie sa fie capabil sa se schimbe pe sine . ,, Fii schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume ” . Inflamarea sufleteasca ( nu inflamatia ) sa se indrepte catre Hristos nu catre lumesc .

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

PS Mihai Frățilă
PS Mihai Frățilă
Episcop al Episcopiei Greco-Catolice “Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti. A studiat teologia la Roma (1991-1996) la Universităţile Urbaniana şi Gregoriana, cu bursă la Colegiului Pontifical Pio Romeno, și la Institutul Catolic din Paris. Preot din 1996, a fost vice-rector și apoi rector al Colegiului Pio Romeno de la Roma. La 20 iunie 2007, este ales de Sinodul Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba-Iulia şi Făgăraş, alegere proclamată de Sfântul Părinte Papa Benedict XVI la 27 octombrie 2007. Este hirotonit episcop în Catedrala “Sfânta Treime” din Blaj, la 16 decembrie 2007, iar la 4 mai 2008 este instalat solemn la Bucureşti ca episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba-Iulia şi Făgăraş, vicar general pentru Bucureşti şi teritoriul fostului Regat. La 8 mai 2014 este ales de Sinodul Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică episcop al noii Episcopii Greco-Catolice “Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti, alegere proclamată de Sfântul Părinte Papa Francisc, la 29 mai 2014.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro