La răspântii

Tóth Tünde este de ani buni una dintre cele mai valoroase actrițe de care dispune Teatrul Szigligeti din Oradea. Cel mai recent ea și-a reconfirmat condiția profesională de excepție prin rolul jucat în spectacolul cu piesa Regina frumuseții din Leenane. De ceva vreme, Tóth Tünde s-a dovedit a fi atrasă și de regie, iar rezultatele ei în domeniu au fost, în general, bune. Iată însă că acum și ea, și Teatrul de limbă maghiară din Oradea și-au asumat riscuri considerabile căci nu e tocmai puțin lucru să vrei să pui în scenă poate cea mai frumoasă, mai celebră și mai complicată piesă a lui Cehov. Livada de vișini.

Practicienii scenei au afirmat adesea că montarea uneia dintre cele patru capodopere cehoviene implică chiar mai multă emoție și infinit mai multe riscuri decât punerea în scenă a oricărei scrieri de Shakespeare. Asta poate și datorită faptului că, dacă Shakespeare se arată a fi, periodic, contemporanul nostru, Cehov este, cum bine observa regretatul George Banu, într-una dintre ultimele sale cărți, carte apărută la Lausanne și intitulată în limba franceză simplu Cehov, nici mai mult, nici mai puțin decât aproapele nostru.

Criticul care, în urmă cu destui ani se apropia de Cehov printr-o excepţională cercetare dedicată în exclusivitate superbei Livada de vișini, a revenit la scrierile marelui dramaturg rus din mai multe motive. Cum una dintre temele de recurente de meditație ale lui George Banu era legată de deslușirea multiplelor aspecte legate de bizarele, misterioasele, provocatoarele specificități ale lui entre-deux,  se poate bănui că una dintre cauzele revenirii o reprezintă faptul că Cehov este un dramaturg care s-a încăpățânat să se situeze la răspântie. Și George Banu detaliază în paginile din finalul cărții, apărută în limba română. la editura bucureșteană Nemira, sub titlul Cehov, aproapele nostru, câte astfel de răspântii pot fi detectate în felul de a scrie pentru teatru al lui Cehov. Rezum. Răspântia dintre două secole, răspântia dintre Rusia și Occident, răspântia dintre realism și simbolism, răspântia dintre Istorie și familie, răspântia dintre eveniment și situație, răspântia dintre exterior și interior, răspântia dintre dramatic și comic, răspântia dintre datorie și plăcere, răspântia dintre datorie și plăcere, răspântia dintre inutil și practic.

Toate aceste răspântii se regăsesc ca atare în piesa Livada de vișini ca și în spectacolul regizat de Tóth Tünde. Livada însăși se află nu doar simbolic, ci și practic, plasată la o răspântie. O vedem inițial complet în negru (simbol al unui doliu prematur, doliul pentru iminenta pierdere a livezii?), pe un plan înclinat, imaginat de scenograful Golicza Előd, o vedem ceva mai incolo sub forma unei sume de puncte albe sugerând vișinii încă în floare, o vedem explodând vizual la propriu atunci când vine vorba despre eventuala ei salvare.

Numai că nu doar livada ar avea nevoie să fie salvată, ci și oamenii. Două dintre personaje, etern umiliții Epihodov și Petia Trofimov, vor purta, la un moment dat pe spate, inscripția SOS. Salvați sufletele noastre! Or, nimeni sau aproape nimeni nu va fi complet salvat odată cu încheierea poveștii. Nici măcar aparent victoriosul Lopahin. Care pleacă cu regret la Harkov. Poate doar nemernicul Iașa.

Cu zece-douăsprezece minute înainte ca spectacolul să înceapă, îl vedem pe scena cufundată în negru, șezând pe un scăunel și încercând să citească o carte (să fie oare vorba chiar despre Enciclopedia ce consemnează existența livezii?) pe Lopahin. Ermolai Alexeevici e elegant îmbrăcat, e încântat de propria ținută, aceasta certificându-I mai întâi în ochii proprii radicala schimbare de statut social, definitiv confirmată de cumpărarea livezii. E agitat, nu-și află locul, vrea să fie primul care salută întoarcerea de la Paris a contesei Ranevskaia. Distribuirea în rolul Lopahin a actorului Szotyori József se dovedește prin tot ceea ce se va întămpla mai încolo, un prim pariu câștigat de regizoare.

Odată spectacolul început, lui Lopahin i se vor alătura și celelalte personaje –gazdă. Mai întâi, Duniașa, cu multă prospețime jucată de Kocsis Anna, mai încolo realista, calculata, prematur îmbătrînita și obosita Varia (Trabalka Cecilia), etern caraghiosul contabil Epihodov (interpretat în nuanțe tari de Tőtős Ádám), agitatul Semionov-Piscik, aflat mereu în căutare de împrumuturi ( Csatlós Lóránt), însoțitorul Gaev (aplicat jucat de Szabó Eduard). Care însă nu-și va mai rosti discursul dedicat dulapului vechi de 125 de ani, ci doar îl va evoca în spirit inutil autocritic.  Ceva mai încolo va apărea stârnind deja furtuni expiratul Petea Trofimov, concentrat jucat de Balogh Attila. Și, desigur, Firs. Aici ne întâlnim cu un al doilea mare pariu al regizoarei. Rolul i-a fost încredințat lui Dimény Levente, actor încă tânăr, care suplinește handicapul vârstei prin ieșita lui din comun disponibilitate/expresivitate corporală. E, totuși, uneori trădat de voce de bărbat tânăr.

Sosirea, mai riguros spus, intrarea în scenă a grupului de la Paris, a personajelor- oaspeți, înseamnă un spectacol în sine. Cu toții, sau aproape toți, au deja un aer fantomatic, apariția lor generează o imagine cinematografică pe care o socotesc a fi de mare impact, cu toții îi vor încredința nenumăratele lor valize bătrânului Firs. Care le va purta în mâini sau pe spinarea încovoiată. Tot pe spinare o va purta, către sfârșitul spectacolului, pe definitiv înfrânta contesa Ranevskaia, Iașa.  

Aminteam ceva mai sus că dramaturgia lui Cehov se situează, dar și surprinde Rusia la răspântia ei cu Occidentul. Un prim indiciu în acest sens mi se pare a fi apariția de senzație a profitorului, parvenitului Iașa. Îmbrăcat complet în alb. Purtand mereu ochelari de soare cu lentile negre. Având frac, pantaloni, maiou, cămasă. Costumele sunt create de Bajkó Blanka Aliz. Avem de-a face cu un  admirabil, aș zice chiar, senzațional Iașa jucat de tânărul actor Nagy László-Zsolt. Care va cânta la acordeon, dar și cu vocea  superba La Bohème a lui Aznavour. Iașa se va așeza mai târziu la pian fiind asediat la propriu de Duniașa. De care va râde cinic, sardonic, așa cum va face amuzându-se de toate celelalte personaje. Iașa își va dovedi masiv ticăloșia refuzând să își întâlnească mama (Szekély Emese), îi va umili ori de câte ori are ocazia pe Epihodov, pe Semionov-Piscik și pe Petia Trofimov, își va clama pretinsa superioritate, va profita de naivitatea Duniașei, va încerca să fure bani de Lopahin și de la Semionov-Piscik. Același Iașa o va implora să îl ia cu ea la Paris pe Liubov Andreevna. Nagy László Zsolt face din evoluția lui în Iașa, rol altminteri secundar, un admirabil recital.Și aceasta la numai 25 de ani și după nici trei ani de profesie.  

Un al doilea semn al mai sus menționatei răspântii constă în detaliul că Liubov Andreevna nu se va duce la culcare decât după ce va își va bea cafeaua. Nici vorbă despre ceai, nici urmă de samovare. Băutul cafelei e un obicei deprins la Paris. Parisul spre care se vor reîndrepta într-un refugiu final și ea, și Ania (cam palid interpretată de Szigyártó Johanna), și Iașa și care va fi încă o dată evocat de revenirea la La Bohème, de data aceasta devenită simbol al despărțirii dintre Duniașa și Iașa. Acum cântată, fredonată în duet de Kocsis Anna și de același Nagy László. 

Rusia marcată de gustul, de influența Occidentului va fi contrabalansată în spectacol de nenumărate cântece și coruri rusești. Unele cântate live (în special de Epihodov), altele devenite parte a sound designului minuțios elaborat de Hodu Péter. Și poate fiindcă suntem, cum spunea George Banu, la răspîntie de veacuri și la răspântie de istorie,  poate și deoarece Trofimov e infestat de idei socialiste la un moment dat auzim un cântec în care este vorba despre Lenin și Troțki. Anacronismul este și el în firea teatrului.

Tabloul uman din spectacol va fi completat de aparițiile ludic-ironice eșuate în dramă personală a Charlottei Ivanovna (Fodor Réka), a vagabondului (Scurtu Dávid) și a unei fetițe (Vanca- Fodor Imola). Unele dintre ele excesiv lungite.

Desigur, ar fi de neimaginat un spectacol reușit cu Livada de vișini (iar cel de la Oradea este unul) fără o interpretă de excepție a Liubov Andreevna. Tașnádi-Sáhi Noémi are și eleganța, și distincția, și inconștiența de la început ale Ranevskăi. Joacă cu mare forță de convingere repetatele ei schimbări de atitudine. Și de umoare. Actrița evidențiază măsurat și fără excese labilitatea psihică a eroinei. Este personajul prăbușit la aflarea vinderii/pierderii livezii. Joacă cu totul remarcabil ieșirea din scenă a personajului. Tașnádi-Sáhi Noémi își trece în palmares ceea ce se cheamă un rol împlinit. Unul reușit pe un mare text al literaturii dramatice universale.          

Teatrul SZIGLIGETI din Oradea

LIVADA DE VIȘINI de A. P. Cehov

Traducerea în limba maghiară: Spiró György și Tóth Arpád

Dramaturgia: István Zsuzsanna

Regia: Tóth Tünde

Decorul: Golicza Előd

Costume: Bajkó Blanka Aliz

Sound design: Hodu Péter

Trucuri de magie: Rejtő Róbert

Cu: Tasnádi Sáhi-Noémi (Renevskaia),Szigyártó Johanna (Annia), Trabalka Cecilia (Varia), Szabó Eduard (Gaev), Szotyori József (Lopahin), Balogh Attila (Trofimov), Csatlós Lóránt (Semionov-Piscik), Fodor Réka (Charlotta Ivanovna), Tőtős Ádám (Epihodov),Kocsis Anna (Duniasa), Nagy László Zsolt (Iașa), Scurtu Dávid (Vagabond), Vanca- Fodor Imola (Un copil), Székely Emese (Mama lui Iașa)