La stingerea din viață a lui George Bălan

La 3 ianuarie a.c. a decedat George Bălan, la vârsta de 92 de ani. Individualitate culturală aparte, enigmatică pentru generațiile tinere, unică în felul ei și printre personalitățile care reprezintă panoplia intelectuală a ultimului secol. În revista Observator Cultural au apărut, în anul 2021, sub titlul „Amintirile unui dezrădăcinat“, secvențe din ceea ce ar fi putut deveni, prin completare și aducere la zi, o carte de memorii. A fost să nu fie! Același săptămânal a publicat la 5 ianuarie a.c. un memento. Amintesc doar formarea sa ca muzicolog la Conservatorul „Ciprian Porumbescu“ din București și la Universitatea Lomonosov din Moscova (studii doctorale), absolvirea Facultății de Teologie Ortodoxă din Sibiu, susținerea, ani la rând, a unor conferințe pe subiecte muzicale cu o audiență enormă, promovarea, în țară, a ideilor antroposofice ale lui Rudolf Steiner. George Bălan, a intrat inerent în coliziune cu autoritățile comuniste. În 1977 s-a stabilit la München, a susținut timp de doi ani emisiuni la Radio Europa Liberă, în 1985 s-a stabilit la Sankt Peter, unde a înființat „Musicosophia-Schule“, școală pentru „ascultarea conștientă a muzicii”. Pe pagina Observatorului Cultural (aici) se pot găsi referiri la contactele lui Bălan în țară și la ceea ce ar forma „operele principale”, în limbile română, germană și franceză.  „Amintirile unui dezrădăcinat“ pun accentul pe întâlnirile considerate esențiale pentru conștiința sa intelectuală, printre care Emil Cioran (a scris În dialog cu Emil Cioran (1996), și Emil Cioran. La lucidité libératrice? (2003)) și Mircea Eliade, cu care dialoga profesional, el, teolog și practicant, o vreme, a Yoga.

George Bălan a fost „gay”, cuvânt englez pe care-l folosesc întrucât el îl considera preferabil „odiosului termen de « homosexualitate » cu conotația sa medical-juridico-polițienească” (aici, p. 7). Orientarea i-a marcat substanțial înțelegerea lumii și viața. Asumarea deschisă a acestei dimensiuni a identității sale a fost târzie, însă radicală, cultivată. A scris Iubirea interzisă (2001), Celalalt Eros (2001), Homofobia (2004), iar în anul 2016 a imaginat și a propus revistei Dilema veche o rubrică dedicată orientării gay. A fost refuzat.

Din 2016 am avut o (relativ) lungă corespondență cu George Bălan (prin email), la care mă invitase după citirea volumului Cărturari, opozanți și documente. În amintirea lui, propun constributors.ro această scrisoare din 27 iulie 2017, căci nimic nu apropie de interiorul ființei umane (cu atât mai puțin seria faptelor și a volumelor) mai mult decât rândurile lăsate pe hârtie în intimitatea unui dialog privat.

Draga Gabriel,

            Intentionat nu ti-am raspuns imediat (desi puteam s-o fac, eu nemai având obligatiile tale profesorale, carora de altfel, pe vremuri, le faceam fata cu nonsalanta si fara sa le iau foarte în serios). N-am vrut sa-ti creez complexul unei promptitudini asemanatoare.

            Ce desfatare, sa nu mai ai nici o obligatie presanta, nici un program tiranic, nici un stapân. Sa traiesti cu trecutul, în sens personal dar si impersonal, sa refuzi a te proiecta în viitor, pe care-l lasi sa se nasca firesc prin retrairea acestui  trecut (în care includ, chiar cu precadere, marile valori ale culturii, si nu în ultimul rând filmul, cultivat de mine cu tinereasca pasiune). Incerc sa zugravesc ce te asteapta, dupa ce te vei fi eliberat de poverile didactice, când vei fi devenit deci un pensionar. Simt un oarecare regret pentru excesivul timp consacrat scrisului, propriilor carti, sursa a actualei arhive pentru care nu nutresc nici o simpatie. Deaceea nu m-am învrednicit sa-ti trimit lista anuntata. Toata acea hârtie înnegrita nu face parte din trecutul a carui frecventare o cultiv.

            Ii trec în revista pe multi, foarte multi care au însemnat ceva în viata mea, dialoghez intim cu ei, uneori îi si judec, dar necrutându-mi propria persoana. E inconstienta, nedemna de om viata în care trecutul nu vorbeste cu temperament, ca un etern prezent. De fapt numai el are adevarata realitate. Prezentul abia prinde forma iar viitorul înca nu exista, poate doar într-o imaginatie exaltata, semn al unei adolescente nepermis de prelungite.

            Batrânetea care, draga Gabriel, te priveste si pe tine dinspre un orizont mai mult sau mai putin îndepartat, are desigur « challenges »,  adesea grele, dar si incomparabilele ei frumuseti care nu pot fi cunoscute decât platind în ani tributul cuvenit. Este imposibil sa traiesti cu anticipatie o vârsta înaintata. Poti doar s-o respecti, mai ales stiind sau banuind cât costa atingerea ei.

            Pe de alta parte, e pentru mine o tema de permanenta si îndurerata reflexie sa vad, sa stiu si sa aflu cât de usor unora le este refuzata batrânetea, ba chiar si anii deplinei maturitati. Destinele frânte, neîmplinite. Amintiri chinuitor de perzistente : doi tineri în a caror viata am jucat un anumit rol, si reciproc, dar care s-au îndepartat de mine, sau eu de ei, nu mi-e clar, si care au sfârsit tragic. Unul era Cornel Chiriac, care devenise o stea în lumea jazzului (mai întâi în România, apoi la Europa libera, adica la München, und a fost bestial ucis). Il puteam pastra în apropierea mea, tinându-l departe de anumite medii, dar iata ca n-am facut-o, si nu încetez sa am remuscari. Celalalt, necunoscut ca nume, m-a ajutat mult la începutul exilului meu. Am aflat –prin mijlocirea lui Florin – ca murise de AIDS, informatie obtinuta de la cel care-i devenise partener. Dar eu nici nu-i banuisem slabiciunea când comunicam cu el. Postum însa, prin intermediul acestui fost partener cu care am vorbit la telefon, mi-a trimis un mesaj de a carui origina nu ma îndoiesc, efectul sau asupra mea fiind altfel inexplicabil. Studiul meu în trei volume despre « Iubirea interzisa », urma sa apara peste putine saptamâni semnat cu un pseudonim, lipsindu-mi curajul de a-mi desvalui identitatea ca autor. Ei bine, dupa ce mesagerul si-a încheiat (telefonic) comentariul continând si o politicoasa critica la adresa poltroneriei mele, am luat instantaneu hotarîrea : voi semna toate cele trei volume cu numele meu propriu. Spre marea satisfactie a editorului. In limbaj sectar asta se chiama « Coming Out ».Curajul adevarului mi l-a insuflat acest tânar prematur disparut pe care, în agitatia primilor ani de exil, de fapt l-am abandonat. Poate ca alaturi de mine n-ar fi intrat în infernul care i-a fost fatal.

            Sorel Vieru, despre care îmi scrii, a fost pentru mine umbra fratelui sau Anatol, unul din marii prieteni ai vietii mele, înca de când aveam 20 de ani iar el, cu vreo 4-5 ani mai în vârsta, câstigase deja o celebritate mondial-socialista printr-un foarte inspirat Cântec…pentru Stalin. A existat între noi o prietenie extrem de strânsa, cvasi-complicitara în acele împrejurari istorice, incluzând-o si pe sotia lui, admirabila Nina. Daca poti afla ceva despre dânsa asi fi foarte împacat cu mine însumi sa stiu ce a devenit. Relatia mea cu Sorel n-a avut aceeasi intensitate, dar a fost suficienta pentru a-mi desvalui nobila lui delicatete. Opus fratelui sau mai mare, îmi parea fragil si vulnerabil, pe când Anatol era un luptator. Oricum transmite-i salutul meu nostalgic. Pe Gina Vieru n-am cunoscut-o.

            Viata politica a lumii o urmaresc cu sincer interes, caci e vorba de soarta tuturor. Cred ca nu e mai « murdara » decât a fost din totdeauna, dar chiar nefiind acesta calificativul just, nu reprezinta aspectul luminos al conditiei umane. O aparitie stralucitoare, meteorica, precum aceea a lui Emmanuel Macron, înfrunta deja împotriviri de joasa calitate. E francez, dar ma îndoiesc ca francezii îl merita. Acesti francezi vesnic palavragii, incapabili sa învete ca doi sau trei oameni nu pot vorbi simultan, dar ei totusi vorbesc acceptând senin ca nimeni, în aceste conditii, nu-i poate întelege.  De Gaulle spusese : « Francezii sunt niste vitei » (« des veaux »). Macron este o aparitie cum de la Napoleon nu s-a mai vazut. Incercam sa-l sustinem pe calea eterului prin gânduri pline de sperante si solidaritate. Daca francezii nu-l merita, Europa are acuta nevoie de el. E promitator ca nu se teme de nimeni si de nimic, si este sigur ca numai voia implacabila a destinului l-ar  putea disloca.

            Imi scrii în termeni foarte generali despre politicienii români. Dar ce e cu intelectualitatea ? Vine vreun semnal datator de sperante dinspre ea ? Cum îmbatrânesc cei ale caror nume le-am însiruit într-una din primele scrisori?  Pot oare realiza intelectualii ceea ce sunt incapabili sa afirme si sa impuna politicienii ?

[…]

            Scuza-mi lungimea. Sper totusi sa nu te fi plictisit. Iti urez atâta liniste în suflet, cât mai e posibil în vremuri ca acestea. GEORGE