vineri, aprilie 12, 2024

La taclale cu Arpi și Vlasti. Prietenia care ne adună și ne zidește

„Renunță la oamenii care nu sunt pregătiți să te iubească. Acesta este cel mai greu lucru pe care va trebui să-l faci vreodată în viața ta și va fi și cel mai important lucru. Nu mai purta conversații dificile cu oameni care nu vor să se schimbe. Încetează să mai ții legătura cu oameni care nu-și doresc prezența ta. (…) Asta nu înseamnă că trebuie să schimbi cine ești, înseamnă că trebuie să renunți la oamenii care nu sunt pregătiți să fie cu tine. (…) Adevărul este că nu te potrivești cu oricine și nici oricare nu se potrivește cu tine. Iată ce face să fie atât de special când găsești oameni cu care să poți fi prieten sau împărtășești în aceeași măsură dragostea. Vei ști cât de mult prețuiește pentru că ai experimentat lipsa lor.”[1]

Anthony Hopkins

Într-un articol pentru România literară[2], eseistul Mircea Mihăieș îi zugrăvea interlocutorului său, scriitorul și publicistul Cristian Pătrășconiu, imaginea prieteniei în următoarele cuvinte: Îmi amintesc o vorbă a cuiva, care se potrivește perfect, schimbând ce e de schimbat, și aici: «Nu există prietenie, ci doar dovezi de prietenie.» Prietenia, spre deosebire de dragoste și iubire, nu își permite luxul intermitenței. O infidelitate în dragoste poate fi iertată. «Infidelitatea» în prietenie, nu. Dragostea ți-o declari o dată și, ca într-un contract bine întocmit, poți beneficia de avantajele ei pe termen nelimitat. Prietenia, în schimb, e primejduită în fiecare clipă – tocmai pentru că pretinde o participare constantă la un proiect comun, cu scopul de a ajunge la acea egalitate armonioasă de care vorbea Pitagora. Iubirea nu cere decât arareori reciprocitate. Ea e unidirecțională. Îmi pot iubi țara și părinții fără ca ei și lor să le pese de mine. Dar indiferența prietenilor duce invariabil și inechivoc la veștejirea și dispariția sentimentului care, ca intensitate, concurează cu cel al dragostei.

Exact, dar exact în timp ce citeam, m-a izbit ca o nevoie ideea de a-i aduce din nou într-un trialog pe Vlastimir Milanovic și pe Árpád Lukács pentru o discuție despre prietenie: ce este ea, cum o vede fiecare dintre noi, ce ne face să ne împrietenim și ce ne împiedică și cât sau până când durează prietenia și de ce? Bine, bine, dar când să fie, cum ar veni, trialogul? Acum, imediat ce mi-a trecut prin cap gata, dau de veste sau mai aștept? Și ce să mai aștept? Să se coacă? Ziua prieteniei?

Ziua prieteniei chiar există, am aflat că lumea o sărbătorește (sau ar trebui să o facă) în 30 iulie – când la noi este lăsatul secului pentru Adormirea Maicii Domnului –, așa a proclamat ONU în anul 2011. Ni se spune că ziua internațională a prieteniei se „bazează pe recunoașterea relevanței și importanței prieteniei ca un sentiment nobil și valoros în viața ființelor umane din întreaga lume”[3], ceea ce este într-adevăr minunat.

Așa cum văd eu prietenia, chiar dacă alegem ori nu să o celebrăm într-o anumită zi – nici măcar cu toții împreună, cât timp unele țări au ales alte zile pentru a o sărbători -, ea ori există ori nu; intensitatea ei nu poate fi gradată pe vreo scară cu care o măsurăm și spunem: suntem prieteni buni sau mai puțin buni, un fel de amici… și evoluăm pe această scară cu legătura noastră când în sus, când jos, după nevoi și interes.

Mai degrabă am putea spune că suntem sau am fost și nu mai suntem, ori vom fi prieteni. Asta da, se poate, o cred și aleg să cred că este așa pentru că mie așa mi s-a întâmplat. Până la urmă cine știe sigur cum stau lucrurile? În trialog am putea lămuri măcar în parte ce mare provocare ne pune în față ideea de a fi cu adevărat, asumat prieten cu cineva.

O discuție despre prietenie este o provocare, nu glumă! Dar poate fi atenuată ca tensiune a dezbaterii dacă stabilim că nu despre noi trei este vorba neapărat, că nu ne propunem aici să aflăm dacă suntem trei prieteni, trei amici sau trei parteneri capabili să construim un dialog. Formulăm ca un corolar că știm despre ce vorbim și așa pornim să analizăm ideea de prietenie. Bine ne-ar sta să începem cu începutul, adică cu copilăria: cum erau prieteniile noastre din copilărie? Cât de ușor ne împrieteneam? Au rezistat  în timp acele prietenii? Mai avem astăzi vreun prieten din copilărie? Dacă da, cum am reușit, iar dacă nu, de ce oare le-a fost dat să se stingă?

Árpi către Vlasti și Cristi:

Îmi amintesc, chiar foarte bine, primii mei prieteni. Unii erau colegi de clasă, la școală, alții erau copii din satul bunicilor, unde stăteam cam două treimi din perioada vacanțelor. Cam după un an de școală, am legat o prietenie mai strânsă cu doi colegi cu care aveam același drum spre casă. Cu unul dintre ei, Jancsi, aveam pasiunea comună pentru lectură. El avea un unchi în SUA de la care primea reviste cu benzi desenate, care pentru noi, mai puțini norocoși, erau extrem de interesante în cotidianul cenușiu al „Epocii de Aur”. Desigur, avea și jucării cu totul inaccesibile nouă. Concuram cu el pentru podiumul premianților clasei și la numărul de romane citite. Celălalt prieten apropiat, Csabi, era „complice” la acțiuni concrete, precum ocuparea terenurilor disponibile pentru fotbal dintre blocurile înghesuite ale cartierului nostru.

La țară, în lunile de vacanță, eram zilnic împreună cu un prieten venit și el la bunici, András: de la cutreieratul hotarului, scăldat, fotbal, săniuș la lectura romanelor disponibile din biblioteca părinților săi (erau profesori); petreceam practic întreaga zi împreună. În anii de liceu fiecare dintre noi a urmat școli diferite și ne vedeam mai rar. Apoi am devenit student și am plecat din oraș, au rămas doar amintirile. Totuși, am fost la nunta unuia dintre ei. Prietenii din liceu nu au fost chiar atât de apropiați, dar cu ei m-am întâlnit după mulți ani, la aniversări de absolvire.

Vlasti către Árpi și Cristi:

Primele trei prietenii s-au format pe marginea baschetului pe care l-am practicat din clasa a cincea până în clasa a douăsprezecea. Cu primi doi colegi, chiar dacă ani de zile mergeam împreună la antrenamente, când pentru unii acestea s-au încheiat, s-au terminat și prieteniile. Observațional, chiar dacă nu am înțeles asta exact atunci, se manifesta diferența de clasă socială, și se manifesta prin diferențe culturale. O a treia prietenie dobândită cumva tot pe marginea terenului de baschet se manifestă și acum, chiar dacă latent.

Revederea cu acest prieten foarte bun, Coja, îmi dă acces către toată istoria mea adolescentină plină de aventură împreună cu toate găștile de baschet, dar mai ales cu el, un spirit special. Doar ca observație, în București este foarte greu să formezi prietenii holistice când toată lumea este atentă la parcursul exact, imediat. Se formează foarte multe prietenii de parcurs, de interes, care cad imediat în desuetudine, când interesele nu mai converg. Cred ca este o hibă de oraș mare, care stă pe o amestecătură de clase sociale cu oameni care au culturi foarte diferite și relațiile umane sunt la cel mai scăzut nivel posibil. Am putut să leg întotdeauna discuții și să dezvolt interacțiuni adânci cu oameni care nu sunt din București. Poate paradoxal.

Cristi către Árpi și Vlasti:

Prieteniile copilăriei și ale adolescenței sunt ca un abur și, ceea ce mă face să mă tem cel mai mult, pot reveni oricând în amintire într-o formă plăsmuită după dorință; lipsa lor de consistență îmi oferă orice posibilitate, chiar și regăsirea adevărului adevărat: nici ușor de identificat, nici plăcut de arătat. Despre prietenii din copilărie, recunosc că de mult timp nu am mai ținut legătura cu niciunul: totul este ca un fum, un vis asemeni tuturor visurilor în care îmi apare copilăria. L-am ascultat odată pe Mircea Cărtărescu vorbind la un târg de carte despre cum la 55 de ani nu se mai regăsea în tânărul de 20 sau 30 de ani care fusese; mai degrabă găsea asemănări printre colegii săi de generație. Copilăria a fost perioada din viață cea mai apropiată de paradiziac, așadar nicio mirare că mai nimic din acea perioadă nu a dăinuit, pentru că tumultul lumii ucide orice paradis și numai printr-o minune câțiva aleși dintre noi mai au copilăria în inimă.

Adolescența mi-a adus singurele prietenii care pare că se încăpățânează să reziste și, uneori, au până și capacitatea să se reinventeze. Din adolescență am moștenit amiciții care au evoluat în prietenii, dar și prietenii pe care le credeam veșnice dar au eșuat în formalism sau au sucombat cu totul. Am legat, desigur, câteva prietenii de studenție, cele mai multe sunt acum camaraderii după tot canonul, altele au dispărut, una sau două au eșuat în trădări și de cel puțin una dintre trădări îmi este și astăzi nespus de rușine, dar o țin vie în mine, ca pe-o lecție despre omul păcătos care sunt.

Și tot ca o lecție, care poate fi învățată odată cu vârsta, îndemnurile nemuritoare ale lui Omar Khayyam cel fără de pereche: „De nu ai doar amintirea din plăcerile trecute / și doar cupa arsă, semnul prieteniilor avute / în sfârșit, de-aceasta-i totul, bucuria să-ți rămână. / Păzește astă comoară, nu scăpa cupa din mână.”[4]

În a treia scrisoare din colecția de epistole scrise de Seneca pentru Luciliu, guvernatorul Siciliei – având ca temă principală alegerea prietenilor[5] -, filozoful îl îndeamnă: …dacă socotești prieten pe cineva în care nu ai aceeași încredere ca în tine însuți, faci o mare greșeală și nu cunoști valoarea adevăratei prietenii. Cântărește cu prietenul tău toate lucrurile, dar mai întâi cântărește-l pe el. După ce te împrietenești, trebuie să ai încredere, înainte de a te împrieteni, trebuie însă să judeci. Fac lucrurile pe dos, răsturnând ordinea firească, aceia care, împotriva perceptelor lui Teofrast, cântăresc pe cineva abia după ce au prins drag de dânsul și, după ce-l cântăresc, nu-l mai iubesc. Gândește-te mult timp dacă trebuie să te împrietenești cu cineva. De îndată însă ce te-ai hotărât s-o faci, lasă-l să pătrundă în toate cutele sufletului tău.” Și ce mi-a dat mie prin cap să vă întreb, plecând de aici? Ar trebui să fim mai întâi prieteni la cataramă cu femeia cu care alegem să ne trăim viața împreună sau dimpotrivă, să ne luăm libertatea (deși Seneca ne avertizează să nu facem așa ceva!) de a cântări relația mai târziu și a decide dacă merită să o continuăm?

Árpi către Vlasti și Cristi:

Este o întrebare dificilă… Nu strică să ne împrietenim cu femeia pe care o alegem pentru a fi împreună toată viața… Desigur, serios vorbind, ar fi ideal să găsim un echilibru, să ne putem folosi mintea pentru a ne ghida inima. La începutul unei relații mai ales, există riscul să idealizăm prea mult persoana aleasă, să ne închipuim că avem mai multe în comun decât ar fi în mod realist. Cu trecerea timpului ne dăm seama că puțină magie, necontabilizată de psihologie și puțin noroc, necâștigat prin muncă asiduă, pot face o mare diferență în dragoste.

Vlasti către Árpi și Cristi:

Pentru mine Vitoria Lipan este reperul de unde ar trebui să plece nivelul relației. La nivelul ăsta de încăpățânare o văd. În același timp, partenerul trebuie să fie omul de la care primești orice critică fără rușine și mândrie. Adică ar trebui să știe cum și când să te critice. Fii prieten cu cine poate și vrea să te răzbune. Atâta greutate trebuie să ai în capul și sufletul partenerului.

Cristi către Árpi și Vlasti:

În „Ultima ispită a lui Isus”, Nikos Kazantzakis descrie într-un loc relația dintre bărbat și femeie contemplată de un Isus preschimbat în Lazăr: „Iar bărbatul, când luptă în atelierul său cu pinul, stejarul, chiparosul, îi trântește jos și-i silește să se facă unelte ale omului, când luptă pe ogoare cu vânturile, cu cârtițele, cu urzicile și se-ntoarce istovit la asfințit și se așază în curtea sa; și vin femeile lui și-i spală picioarele și pulpele picioarelor și-i aprind focul și-i aștern masa și-i deschid brațele. Iar el, așa cum lucrează lemnul și slobozește dinlăuntrul lui strugurii și spicele de grâu, tot așa le muncește și pe femei și slobozește dinlăuntrul lor pe Dumnezeu. Ce fericire este aceasta, se gândea Isus, ce adânc răspuns al trupului și sufletului, al omului și pământului!”

Știu că astăzi nu contemplăm același tablou. Totuși, chiar și în acele vremuri bărbatul și femeia nu puteau dobândi o viață împreună roditoare, dacă între ei nu exista o relație caldă, ziditoare, în care bărbatul să nu se pretindă despot, iar femeia să nu se simtă sclavă disprețuită. Relația dintre un bărbat și femeie nu este doar iubire și atât, adică un fel de pasiune care nici vorbă să se manifeste permanent, la un moment dat s-a consumat și gata. Și apoi? Dacă pe lângă pasiunea de început iubirea nu a pus la temelie și prietenia, traiul în comun nu are decât cel un mult o aparență de echilibru și poate bascula oricând.

Vlasti către Árpi și Cristi:

Foarte bine zis Cristi. Observație pertinentă, logică, cred că trece și proba timpului. Amândoi partenerii se pun la dispoziția proiectului – adică familia – și atunci ei sunt un tot, și dispare dorința asta de a te valida și de a fi în centrul atenției. Oricât de mult avansează tehnologia, cele două sexe au calități complementare, iar complementaritatea aduce sau poate aduce armonia… Lucrurile care nu capătă o anumită armonie nu funcționează.

Cristi către Árpi și Vlasti:

Mă tem că există și o altă față a monedei și ea ne înfățișează deșertul vieții în doi când undeva pe parcurs, pasiunea de început nu a găsit calea cea bună, de convertire în prietenie autentică și totodată pasionată. În „Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr”, C.S. Lewis descrie parodic eșecul prin cuvintele unchiului Sfredelin către nepotul ucenic Amărel:

„Încă din timpul primei mari victorii a Tatălui Nostru, am reușit să facem din prima posibilitate [abstinența totală, n.m.] o alegere extrem de dificilă pentru ei. Iar de câteva secole încoace, portița de scăpare a celei de-a doua opțiuni [monogamie necondiționată, n.m.] a devenit, mulțumită nouă, din ce în ce mai îngustă. Ne-am ajutat aici cu producțiile poeților și romancierilor, care i-au convins pe oameni că acea experiență curioasă și în genere de scurtă durată pe care ei o numesc «dragoste» este singura rațiune respectabilă a căsătoriei; că acest avânt inițial poate și trebuie să se perpetueze de-a lungul mariajului; și că acel mariaj care pierde emoția pe drum devine nul și neavenit. Ideea aceasta este versiunea parodică pe care am dat-o unei idei de-a Dușmanului.”

Cu alte cuvinte, chiar dacă nu știam până la C.S. Lewis că este o „lucrare diavolească”, fie și numai din căldura inimii și cu ajutorul rațiunii ar fi trebuit să ne dăm seama că pasiunea nu este tot una cu iubirea, iar iubirea adevărată implică și nici pe departe exclude prietenia.

Sfântul Grigore de Nazianz spunea că: „Prietenia nu subordonează, ci egalează. Ea înseamnă ridicarea unuia prin celălalt la Dumnezeu.” Ajungem la a treia temă pe care o propun pentru trialog: prietenia „cavalerească” – bazată, cum ar veni, pe valori trainice – în numele unui scop nobil. Născută din idealurile înalte care-i mânau pe cavaleri în ducerea luptelor împotriva răului de orice fel, căutând să fie la înălțimea onoarei altor prietenii ale trecutului antic – asemeni lui Ahile și Ajax -, prietenia ce punea la temelie valorile cavalerești a fost unul dintre idealurile perfecțiunii în Evul Mediu. La un astfel de ideal și-a dorit să se înalțe și Michel de Montaigne în prietenia sa cu Étienne de La Boétie, pe care o evoca în cuvinte ca: „…acea prietenie între noi pe care am cultivat-o cât a vrut Dumnezeu: una atât de împlinită și de desăvârșită, încât negreșit nu-i alta la fel despre care să putem citi și niciuna care să fi lăsat vreo urmă printre oamenii vremurilor noastre”. Foarte bine, așa era pe atunci. Dar mai este astăzi posibil, mai credem noi în așa ceva?

Árpi către Vlasti și Cristi:

Prietenia legată pe valori comune, care definesc ethosul fiecăruia, este ceva peren, nu este specific doar eroilor epocilor trecute. Este partea cea mai frumoasă a naturii umane, cred eu.

Vlasti către Árpi și Cristi:

Cred că autorul implica ceva divin, încercând să atragă atenția că o prietenie adevărată atinge: eternitatea, predeterminarea și unicatul. Acum citez din Pleșu. Eternitate, adică îți dă sentimentul de lipsă a finitului, e o iluzie dar îți dă acest sentiment. Predeterminare, adică învinge șansele scăzute și foarte scăzute ale individului la contactul cu societatea. Unele „Întâlniri” parcă sunt puse cu mâna. Și unicitate, adică are acel „Original”, creație „Unică”. Între bărbat și femeie se numește: a avea copii.

Cristi către Árpi și Vlasti:

Am lansat ușor, ca din avion această temă, dar văd bine că răspunsul, fie și doar din vârful buzelor, nu este simplu. Ar fi simplu dacă aș putea vorbi despre idealul de prietenie într-o oarecare cunoștință de cauză, dacă aș avea cea mai vagă idee măcar despre cum arată o prietenie cavalerească. Dar nu am. Nu am fost martorul din interior al unei prietenii dezinteresate, mature, rodnice, cel puțin nu până acum. Să mărturisesc că în mare parte din vina mea, este superfluu.

Mai rămâne să contemplu posibilitatea ca măcar să-mi fi propus așa ceva. Și aici durerea este grea, pentru că nu am fost educat să caut și să prețuiesc o astfel de prietenie. Formulată așa, afirmația – știu – pare că mă disculpă: nu am fost în stare pentru că nici măcar nu am știut că așa ceva poate exista. Dar nu este adevărat. Am știut pentru că am citit mari romane care înfățișau asemenea prietenii, am luat cunoștință de istoriile adevărate legate de mari prietenii și despre roadele pe care le-au adus. Și aici vine nuanța: de fapt nu am fost educat să cred în astfel de prietenii, în rostul lor măreț, în puterea lor formatoare.

Vlasti către Árpi și Cristi:

Eu am văzut lucruri uluitoare făcute doar în virtutea prieteniei. Prin natura meseriei am văzut efort, sacrificiu, mers în vicisitudine, unde singurul combustibil era cuvântul, prietenia, stima, întâlnirea spirituală, înțelegerea profundă.

Prietenia intelectuală, rafinată, s-ar zice. Cine pariază pe ea? Marin Preda, om de la țară, așa cum îi plăcea să se prezinte, avea dubii că prietenia intelectualilor este mai grozavă decât a oamenilor din popor și le formulează în „Cel mai iubit dintre pământeni” ca pe-o constatare: „Curios cum o prietenie se naște și apoi se hrănește dintr-o anumită stare de spirit a cuiva, ca să se stingă îndată ce flacăra acelei dispoziții, care ne-a făcut o vreme să credem că avem înaintea noastră un om inteligent, cu mintea scăpărătoare, s-a retras sau chiar a consumat ceva interior, ceva prețios. Desigur, acum omul nu ne mai spune nimic și ne mirăm că avem în fața noastră un ins obișnuit și tern!” Nu știu la ce cote se ridică prietenia intelectuală astăzi, când mi-o închipui, o văd ca pe cea dintre Liiceanu și Pleșu în vremurile lor bune, când au produs acele dialoguri încântătoare la care asistam cu gura căscată. Nu cred că am acces la așa ceva. Ar trebui să-mi doresc o astfel de prietenie, chiar dacă Anthony Hopkins mă avertizează să nu caut companii în care n-aș fi dorit?

Árpi către Vlasti și Cristi:

Cu siguranță, da. Desigur, când legăm o prietenie cu cineva mai evoluat intelectual decât noi, există riscul să descoperim că nu suntem de acord în mai multe privințe. Dar un intelectual autentic este acela care face un efort sincer să înțeleagă ideile tale, chiar dacă nu este de acord cu ele.  Și apoi este în stare să poarte un dialog, ca să putem stabili că „suntem de acord că nu suntem de acord” într-o problemă, dar să rămânem prieteni, căutând compania celuilalt. Evident, de la bun început, trebuie să îi selectăm în funcție de profilul și domeniile noastre de interes pe cei care dorim să îi avem prieteni intelectuali.

Vlasti către Árpi și Cristi:

Chestii de suprafață. Omul simplu are viața mai grea, deci este mai aproape de front, camaraderia are ceva tribal în componență, e ceva de onoare, pentru că implică putința morții, are o proximitate latentă teribilă. La intelectuali este mai mult morală, spirituală, vrei să fii înțeles și la un alt nivel, la un nivel personal. „Scriu bine, dar sunt un «om Bun»?!” Pleșu părea tot timpul dispus să îl facă pe Liiceanu un om mai „Bun”. Probabil astfel Pleșu a devenit un om mai bun. Și Liiceanu mai relaxat, trăia din spusele și relația cu Pleșu. O relație complementară care, din tarele deficitelor, a ieșit un surplus pentru toată lumea. Pentru cei care o urmăreau bineînțeles.

Cristi către Árpi și Vlasti:

Nu știu dacă ați auzit de măicuța Vassa Larin și de meditațiile sale matinale „Cafeaua de dimineață”, pe care eu le am într-o ediție tipărită – „365 de reflecții pentru oameni ocupați” -, dar care pot fi găsite și în format podcast pe site-ul din internet „Cafea cu Măicuța Vasa”. Cartea stă pe masa din bucătărie pentru ca dimineața, pe lângă micul dejun și cafeaua care ne deschide ziua, să ne luăm și porția de gânduri bune în cuvintele potrivite. Am găsit la măicuța Vassa mai multe gânduri despre prietenie: prietenia care ne zidește, prietenia între oameni de convingeri similare și uniți în dorința de a face bine, prietenia cu sfinții, dar și despre prieteniile nepotrivite, mai bine spus despre „prieteniile” pe care suntem tentați să le angajăm din dorința de a ne plasa într-o anumită poziție socială, chiar dacă sunt corozive și ajung să ne corupă sufletește, să ne compromită în final.

Cum arată o prietenie „bună”, pozitivă? Înseamnă „să ne îndemnăm unul pe celălalt la dragoste și la fapte bune”, explică măicuța Vassa. Și cum mă păzesc de însoțirile vicioase? Aici intervin nuanțe complexe: „Nu trebuie să «judec» călătoria altcuiva, dar trebuie să înțeleg situațiile și relațiile cu sinceritate, cu ajutorul lui Dumnezeu. Nu trebuie să mă văd ca o victimă a alegerilor, așteptărilor sau a viziunii altora, ci alor mele. Prin urmare, (…) nu merg de colo-colo judecând pe toată lumea, dar nici nu trebuie să îmbrățișez prietenia tuturor. Sunt obligat să-i «iubesc» pe toți. Totuși, nici nu trebuie să-i «plac» pe toți, nici să fiu prieten cu ei.”

Prietenia nu admite ierarhie. Dacă este ierarhie, poate fi altceva: relație maestru – ucenic, relație șef – subordonat, stăpân – sclav, colegialitate cu ierarhie formal asumată, dar nu prietenie, care presupune că părțile admit principiul egalității fără rest. Nu vin și eu să spun că singura prietenie posibilă este cu Isus Cristos sau în numele său la modul ideal cu orice om, afirm însă, din proprie experiență, că prietenia este piatră rară, cât timp nu s-a născut omul care să nu vrea să tragă foloase din ea, să fie adică pe plus când sau dacă se trage o linie și se face bilanțul.

Vlasti către Árpi și Cristi:

Lucrurile fără scop se destramă. Asta e problema. Multe prietenii rămân fără scop și se erodează. Există ierarhie în prietenii, care vine din competențe. Ăsta e și scopul lor. De asta găștile de prieteni din literatură și filme sunt cu personaje complementare care împart aceeași pâine. Oamenii vor să facă aceste grupuri lucrative pentru a se individualiza și a se întregi astfel. Prietenia te răsfață, te ajută, te cizelează, te îndreaptă, te stimulează, te odihnește, te protejează, te orientează.

Și încă o funcție importantă, prietenul este ultima instanță morală care te poate ierta, accepta, valida, adică îți poate întoarce cheița de la spate. Oamenii vor și au nevoie să se spovedească. Preferabil la cineva care chiar îi cunoaște și (se presupune că) le vrea binele.

Discuția noastră nu are cum să epuizeze un subiect atât de generos, de multifațetat. Mi-e greu să aleg subiectul cu care să încheiem trialogul, dar aș vrea să schițăm câteva gânduri legate de prietenia devotată. Poate că prietenia devotată arată așa cum o vedem peste timp pe cea dintre Ion Creangă și Mihai Eminescu, nu știu. Mă gândesc la genul de prietenie care nu moare atunci când intervine distanța sau unul dintre parteneri traversează greutăți teribile în viață, dar nu este uitat și părăsit: un prieten sau o prietenă care nu ezită să vegheze la un pat de spital sau să ajute la plata datoriilor fără să stea pe gânduri. Se spune des că nu există prieteni devotați, că dacă îți dorești așa ceva, îți cauți un câine. Nu cred acest lucru, dar, mă tem, nu cred nici că există tipul de prieten „devotat ca un câine” decât prin excepție. Iar dacă există, iarăși mă tem, ajunge la un moment dat să-i fie desconsiderat și exploatat devotamentul, pentru că reciprocitatea, recunoștința sunt pe cât de nobile, pe atât de rare!

Árpi către Vlasti și Cristi:

Sunt de acord cu cele formulate mai sus despre prietenia devotată… Slavă Domnului, până acum nu am trecut prin situații foarte grele prin viață, așadar nu am experimentat devotamentul vreunui prieten în cazuri limită. În astfel de situații, membrii familiei vin să ajute. La rândul meu, am ajutat prieteni la nevoie cu bani, dar mi i-au returnat după ce au reușit să se pună pe picioare. Calitatea umană se arată atunci când ajuți fără să ai certitudinea că va urma un gest reciproc.

Vlasti către Árpi și Cristi:

Presupun că dihotomia este între prietenia din exaltare și prietenia din părțile vulnerabile ale ființei. Deci, o prietenie din exaltare poate aduce lucruri frumoase, poate rotunji viața. Iar o prietenie din vulnerabilitate este ce a rămas pe pământ după ce tu nu vei mai fi, dar se manifestă și când ești în viață. E o dublură a ta, mai există o copie a ta deținută de o altă persoană, care are grijă. În „Memoria lucrurilor trecătoare”, o prietenie e un reper etern.

Cristi către Árpi și Vlasti:

Nu m-am gândit în termeni de dihotomie, poate fi și așa, nu zic nu. Am cunoștință de oameni absolut oarecare, despre care nimeni niciodată nu ar fi avut nimic notabil de spus – nimic mai mult decât „este un om cumsecade” – care au fost capabili să se ridice la un moment dat la o neverosimilă înălțime în ochii celor care le erau prieteni și se găseau în nevoie prin gesturi de nimeni scontate. De unde au găsit energie să-și scoată prietenii din nevoie, să alerge în ajutor și fără să fie chemați?

Am auzit de oameni care s-au împrumutat și nu cu sume mici ca să-și ajute prietenul, fără să se gândească că ar mai putea primi banii înapoi. De cineva care a construit de la zero în anii ’60 un vehicul pentru copilul rămas invalid după poliomielită al prietenului său, fără ca acesta să se fi gândit să-i ceară ajutorul și fără să accepte bani, pur și simplu din empatie și simțul datoriei. De altcineva care și-a vegheat prietenul la reanimare, chiar și noaptea, pentru ca soția să se poată odihni, purta de grijă copiilor și nu a ezitat, la nevoie, să scoată bani din buzunar pentru medici și infirmiere.

Este prietenia singură răspunzătoare pentru că oamenii fac astfel de gesturi de umilință și dăruire? Sau este doar cadrul care face posibilă ridicarea unui om oarecare dincolo de condiția sa, pentru că îi oferă credința într-o cauză pentru care merită să facă orice sacrificiu? Este important să înțelegem acest lucru, mai ales că omul este capabil să facă sacrificii chiar și pentru un necunoscut. Cu atât mai mult ar trebui ca o prietenie să îndemne la sacrificiu în caz de nevoie; și totuși nu se întâmplă, fiind mai degrabă excepția și nu regula.    

Vlasti către Árpi și Cristi:

Ar fi bine să faci toate gesturile de cedare a lucrurilor și a eforturilor către cauzele și oamenii care contează în viața ta, înainte ca moartea să îți ia totul. Poetică multă, dar niciun efort posibil nu e de neglijat. Viața noastră, cum ne-o scriem și cum ne-o croim, este singura răzbunare în fața eminentei morți. Deci niciun gest de bunătate nu e de prisos. Cineva va profita. Se va răspândi. Chiar nu știu ce îi împiedică pe oameni să alerge să îi ajute pe alții, timpul este oricum limitat. Să „încă sperăm” la Mari Întâlniri.

Cristi către Árpi și Vlasti:

„Atunci ce-am mai putea face cu discuția noastră? Sau e limpede că nimic? (…) Am ajuns acum, Lysis și Menexenos, de tot râsul: atât eu, un om bătrân, cât și voi. Căci, plecând, lumea de față va zice că noi credem că suntem prieteni unii cu alții – mă pun și pe mine în rândul vostru -, dar că n-am fost în stare încă să descoperim ce anume este prietenul.”[6]

Dacă Socrate n-a scos-o la capăt cu maieutica în Lysis, pentru a tălmăci și desluși cum se cuvine chestiunea prietenului și a prieteniei, atunci ni se pot și nouă acorda circumstanțe atenuante în fața cititorului care pe bună dreptate se poate întreba:  Quid est usus dialogi tui? La ce a folosit să urmăresc dezbaterea voastră?

Argumentul timid este că tot folosește la ceva. Când anume v-ați gândit ultima oară, răsucind chestiunea pe toate părțile, la ce anume înseamnă prietenia pentru dumneavoastră? Sau la ce au însemnat prietenii în viața dumneavoastră și, invers, dacă ați contat ca prieten în viața cuiva? Așa aș pleda pentru trialogul nostru. Și vă mulțumesc, Vlasti, Árpi că mi-ați fost companioni, în numele prieteniei care ne leagă!

Vlastimir Milanovic

Născut: București, 11.02.1980

Școala:

1994 – 1998  Liceul Teoretic Ion Neculce

1998 – 2002  Facultatea de Drept (Universitatea Ecologică)

Ani de profesie:

2003 – 2007 – debut în domeniul cinematografic – asistent producție, director de producție, producător

2008 – 2020 – întemeiat propria firmă de producție, specializată în reclamă TV, short films, videoclipuri, documentare

2008 – director de producție al filmului (scurtmetraj) „Megatron” (producție Mandragora) -Câștigător al premiului Palme d’Or la Cannes în 2008

Nenumărate premii Effie, Sabre, Internetics cu diferite campanii comerciale.


Árpád Lukács

Locul și data nașterii: Făgăraș, anul 1973

Domiciliu: Făgăraș 

Studii: 1992-1997 – cursurile Universității „Lucian Blaga” Sibiu, licențiat în Istorie-Antropologie.  

Profesor din 1997. În prezent predă istorie la Colegiul Național „Radu Negru” din Făgăraș. 

Hobby-uri : călătoriile cultural-istorice. 

Preocupări serioase: voluntar sau colaborator la unele proiecte ale Fundației Conservation Carpathia, WWF Romania și pe plan local implicat în mici proiecte de protecția mediului. 


[1] https://www.linkedin.com/posts/angeliquesilberman_i-love-these-life-quotes-by-sir-anthony-hopkins-activity-6882322045141680128-wkec

[2] Numărul 1-2 din ianuarie 2024

[3] https://www.agerpres.ro/documentare/2022/07/30/30-iulie-ziua-internationala-a-prieteniei-onu–957115

[4] Rubaiate – Ed. Prietenii cărții, 2002

[5] Ediția Scrisori către Luciliu publicată de Humanitas în anul 2020

[6] Dialogul socratic Lysis sau despre prietenPlaton, opera integrală, volumul I; Ed. Humanitas, 2021

Distribuie acest articol

5 COMENTARII

  1. Multi nu pot deosebi prieteniile de cunostinte sub forma unor legaturi temporare cu alte persoane din interese comune.
    Prieteniile se leaga de regula din scoala chiar gradinita pe cand restul, tot timpul in functie de circumstante si interese. O prietenie nu poate fi „distrusa” de o dragoste la modul, i-am „sutit” prietena unui prieten, dragostea fiind in tinerete trecatoare.
    O prietenie nu se leaga de nici un interes, exista pt ca asa simti sufleteste sau nu exista.
    Prieteniile pot exista o viata chiar daca nu sunt intretinute constant, personal m-am reintalnit cu prieteni pe care nu i-am vazut de multi ani datorita unor cirumstante legate de cursurile de viata ale fiecauria insa o data cu intalnirea ne-am simiti la fel de parca ne-am fi despartit ieri.
    Aceste lucruri se pot observa la intalnirile regulate la 10 . 20 sau multi ani dupa terminarea liceului, a facultatii, etc. etc. aceleasi „bisericute” ca pe vremuri.
    Multi fac greseala crezand ca , la locul de munca de pot lega prietenii, poate functiona insa nu este regula, locul de munca fiind supus concurentei continue fapt care nu trebuie sub nici o forma sa se resfranga asupra unor prietenii.
    Spre sfarsitul vietii ramai cu tot mai putini prieteni, fie din motive biologice fie din motive legate de starea de sanatate, sociala, etc,etc.

  2. neamtu tiganu catre Cristi, Vlasti si Arpi

    Pretenia ie mai tare decit dragostea pt. ca dragostea se bazeaza pa hormoni sculati, in schimb pretenia ie pur si simplu ceva aiurea.

    Romanii zic: „pretenu la nevoie se cunoaste”, nimic mai fals, doctoru se cunoaste la nevoie, banca, asigurarea, da nu pretenu.

    Pretenu ie ala care te suna la 12 noaptea sa vorbeasca, care te viziteaza atunci cind ai prins si tu o bruneta cu mincarime intre degetele mari de la picioare, care te enerveaza peste poate, ala pa care-l cauti cind te plictisesti si-ti merge rau si uiti de iel cind iti merge bine.
    Unu dastapt a zis, pretenu e ala in fata caruia poti gindi cu glas tare. Nu ca sunt cult in cap? Asa ca hai sa gindim cu glas tare, sa glumim, sa ne-njuram, sa tacem.

  3. Prietenia are si ea ,aidoma tuturor lucrurilor existente pe planeta Terra ,un grad de etapizare care functie de intimplarile vietii ramine in picioare sau trece ca si cind nu ar fi fost .Un bun prieten din copilarie sau tinerete poate deveni un strain cum tot asa se poate intimpla si pe parcursul intregii noastre vieti cu toti cei care se declara prieteni .Spre deosebire de dragoste (contine si prietenie) prietenia de lunga durata este aproape inexistenta dar si dragostea are si ea un termen limita de exteriorizare apoi totul se transforma fie in dusmanie fie in prietenie pina la moartea unuia dintre parteneri .Prietenia are in subsidiarul faptelor si interesul de moment .Este o vorba ce ne spune : fereste-ma doamne de prieteni ca de dusmani ma feresc singur .Prietenia nu poate rezista atunci cind dragostea pentru aceiasi persoana se suprapune .Prietenii devin dusmani si in mai toate situatiile limita din viata . Cind vei avea de ales intre tine si un prieten lucrurile se schimba .Prietenia devine foarte usor ura sau subiect de controversa .Idealul prieteniei are uneori si dedesupturi sexuale .Paul Verlaine si Artur Rimbaud stau marturie .Sunt foarte multe situati in care prietenii devin dusmani de moarte in care raul triumfa in fata binelui .Cele mai mari surprize aparute in viata sunt oferite de catre cei pe care ii consideri prieteni .Cauzele sunt cunoscute .Dragostea , diferenta de inteligenta si de cunoastere , aspectul fizic , neintelegerile materiale , diferenta intre opinii , accesul diferentiat raportat la ”sexul frumos ”, perceptia altora atunci cind este vorba de cunoastere si de prezentarea ei in societate , pariurile ce apar intre prieteni , marirea sau decaderea unuia dintre cei doi ,influenta altor prieteni ce iti conditoneaza vechile prietenii , ura aparuta o data cu diferentirea in societate si nu in ultimul rind bicisnica stare a caracterului fiecaruia indiferent cit de sus sau de jos este individul pozitionat pe scara sociala .Prietenia ca si dragostea este o doar o iluzie personala .Cei mai dragi prieteni sau cele mai dragi alte fiinte existente in viata fiecaruia sunt de cele mai multe ori factorii dezamagirilor personale .Aceste dezamagiri , daca nu pot fi uitate , produc mari pagube la nivelul individului .Iti vei aduce mereu aminte de fiinta (prietenul sau dragostea)care te-a inselat neintelegind ca in fapt tu te-ai auto pacalit investind in altii ceea ce trebuia sa investesti in tine .Desigur, putem a ne atasa si de vorbele poetului :Nu cerceta aceste legi, Că eşti nebun când le-nţelegi! Din codru rupi o rămurea, Ce-i pasă codrului de ea! Ce-i pasă unei lumi întregi. De moartea mea!.Fericiti sunt cei care pot a se extrage ,la nivel sentimental ,din necazurile cauzate de mai toate aceste intimplari si care pot atentiona intodeauna in avans prietenul sau legatura ocazionala de consecintele alegerii lor tu raminind ca individ „nemuritor si rece” .

  4. Noua oamenilor ne place sa amestecam termeni , sa ii inventam , sa ii diferentiem . Iubirea trebuie sa stea la baza tuturor gindurilor si actiunilor umane . Tot ceea ce este necesar sa stim despre iubire aflam din Sfinta Scriptura . Restul e balacareala umana . Iar fata de ceea ce nu putem schimba in mod direct avem posibilitatea sa schimbam noi atitudinea . Omul care iubeste se raporteaza ( nu se compara ) intotdeauna la Iisus Hristos . El este Calea , Adevarul si Viata .

  5. Sunt semeni de-ai nostri care au fost inzestrati cu admirabile calitati fizice, intelectuale si spirituale, care au farmec, sunt generosi cu timpul si harurile lor dar nu au intalnit nici prietenul ideal si nici iubirea care sa ii vrajeasca si fidelizeze pana dincolo de moarte..
    Trebuie sa ne simtim norocosi cei care am avut sansa sa traim starea de indragostire reciproca ” jusqu’à perdre la raison ” chiar si esuata la un moment decis de Pronia contrariata.
    Cat despre prietenia adevarata, cea care ne da incredere in trainicia valorilor morale , ne completeaza si ne da branci sa ne urnim din loc cand nu mai avem chef sa ” avansam mai in fața”, trebuie pretuita chiar daca la o rascruce de drumuri alege o cale straina intelegerii noastre.
    Cea mai frumoasa, desavarsita si desigur disperata poveste reala de iubire este cea dintre Heloïse si Abélard.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Cristian Felea
Cristian Felea
Doctor în ştiinţe inginereşti, domeniul: „Mine, Petrol şi Gaze” - Universitatea din Petroşani. Ofițer SRI în rezervă Colaborator al publicaţiei „Revista Minelor”

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro