Meargă pictorii la țară / Ca să piară / De căldură și de praf! / Mie dați-mi străzi pavate, / Măturate, / Dați-mi cinematograf! / Ca un fluture pe floare, / Beat de soare, / Pentru ce să mor așa? / Nu mai vreau țărănci naive, / Primitive… / Mie dați-mi altceva! / Dați-mi, dați-mi stradă-ngustă / Unde gustă / Omul viața mai din plin / Cu trăsuri, femei cochete / Și cu fete /
Încălțate cel puțin!
Versurile, ușor de recunoscut, sunt semnate de George Topârceanu („Vara la țară”) și îmi vin în minte în fiecare vară, pe care eu o împart inegal între casa de la țară și apartamentul din oraș, mai ales când se apropie leneșă luna lui cuptor; atunci torpoarea care coboară peste sat la mijlocul zilei mi-l readuce în preajmă pe diavolul amiezii perfid, care mă încearcă cu akedia și îmi recită jucându-se cu mintea mea: Locuința mea de vară / E la țară… / Acolo era să mor / De urât și de-ntristare…
Akedia, așa cum ne avertizează mai toți sfinții părinți, este înșelătoare nu doar pentru că ne-ndeamnă la lâncezeală, ci și pentru că ne otrăvește buna dispoziție: lumina și căldura soarelui nu ne mai aduc bucurie, ci nemulțumire, că-s prea-prea și foarte-foarte; roșiile coapte și castraveții atârnând în vrej, zmeura și cireșele cu obrajii aprinși nu ne mai duc cu gândul la plăcerea rafinată a degustării, ci la truda de a le săpa, uda sau culege.
Nici la oraș nu-i mai bine. Asfaltul se topește, tramvaiul n-are aer condiționat, terasele sunt prea aglomerate și berea-i scumpă. La cafenea întâlnești fețe posace și turiști dezorientați, căldura soarelui nu te lasă să zăbovești prea mult și te dai învins de caniculă, împăturești gazeta și cu ea sub braț pornești agale către un adăpost cu aer condiționat, care într-un sfert de oră îți aduce aminte că ești și alergic, și sensibil la curentul de aer rece.
Tot mai bine la țară! Sau nu? Mai bine te faci frate cu drumul, cauți locuri răcoroase în umbra munților sau mângâiat de briza mării. Ușor de spus, nu tocmai simplu de făcut. Cu rulota, cu cortul, nu ai prea multe variante dacă vrei o vară de nomad, mai ales că inflația a ridicat până la cer prețurile la cazare și masă.
De fapt, în umbra munților sau la țărm de mare, opțiunea cortul ori rulota te fac parte a unei comunități ad-hoc de nomazi asemeni ție, în aparență, de fapt practicanți ai unor obiceiuri absolut diferite într-o babilonie care nu-ți oferă nicio șansă să-ți auzi măcar gândurile.
Lesne să cazi în depresie vara. Multe gânduri, visuri, dorințe și niciun plan serios, realizabil, care să garanteze că măcar o parte vor deveni realitate. Senzația că urmează să ratezi încă o vară, care se va adăuga la lunga listă a celor prăfuite și deloc memorabile din trecut, cască un gol de „urât și de-ntristare” pe care doar o minune îl va umple; să fim cinstiți, vara un concediu de o săptămână nu este, nu are cum să fie soluția care împlinește visurile!
Când nu știi cum să o scoți la capăt, sună un prieten! Așa am făcut și l-am băgat pe Vlasti, interlocutorul meu preferat, până peste urechi în povestea asta, din dorința egoistă de a afla cum ar fi cel mai bine să gustăm vara: ca orășeni, ca țărani ori ca nomazi, sau există vreun cocktail alchimic secret și salutar care odată ingerat te transformă în stăpânul verii ca și cum a fi din nou un copil lipsit de griji, petrecând o vacanță atât de fermecătoare, încât să refuze pur și simplu la final să se lase închisă într-un album.
Vlasti, te-am provocat aici, la cafeneaua ta preferată – nu-i dezvălui numele, din motive mutual acceptate –, să conversăm despre vară: ori că o bârfim noi pe ea și la final alegem iarna ca anotimp preferat, ori ajungem la concluzia că singurul lucru înțelept pe care-l avem de făcut este să ne lăsăm în voia ei. Instinctul ce-ți spune?
Vlasti către Cristi:
Eu am ca anotimp preferat vara, clar. Iarna, întotdeauna, m-a ajutat să cresc: am putut să citesc mai mult, să studiez mai mult, e ca o perioadă de recluziune, introspecție, dar și de anxietate, depresie, regret. Vara este plină de potențial, de poftă, de avânt. Vara este o cădere în visare, fantasmă, imaginar. Vara este perioada ielelor, iarna a reflecției. Vara are un imbold anume, iarna este anotimpul când îți propui să devii mai bun, vara devii mai bun, te manifești.
Cristi către Vlasti:
Anotimpul meu preferat este tot vara, iar luna preferată este iunie, pentru că e plină de viață ca un tânăr imberb, de promisiuni și de visuri care se lasă trăite de parcă ar fi aievea. Iunie nu te îndeamnă încă să cauți umbra și să te dedai la lene, dimpotrivă, te vrea plin de energie până noaptea târziu, mai ales că tot iunie ne dăruiește acele două cele mai lungi zile de peste an și cea mai scurtă noapte.
La început de vară tentațiile sunt peste tot: parcuri, terase, spectacole în aer liber, finalul de stagiune în sălile de spectacol și teatru, pe nisipul plajei, în grădini, pe cărări de munte și traseele de biciclete. Este cald, dar nu căldura toropitoare de cuptor, ci una mângâietoare, ca o promisiune, iar lumina… lumina este incredibil de vie și îmbietoare, fie că te învăluie pe câmp, în zori, pe un pisc de munte sau pe terasa cafenelei.
După ce trece prima jumătate a lui iulie, vara începe să sape cute adânci în entuziasmul meu: nu se face să mai ies în lume fără pălăria de pai și sticla de apă din rucsac. Mă trezesc cu noaptea în cap să ud grădina și pajiștea sau să tund iarba. Cafeaua mea tare de la micul dejun se luptă cu berea rece pentru prioritate, iar a doua cafea a zilei rămâne de căruță. Nu vreau să-mi amintesc ce înseamnă luna lui cuptor în mașină, prins în trafic.
Aș sări oricând peste mijlocul verii, până la sărbătoarea adormirii Maicii Domnului, care este una dintre cele de peste an pe care le prefer. După 15 august, vara devine din nou de poveste, anotimpul care-mi place, și până la sărbătoarea pereche de nașterea Maicii Domnului, în septembrie, așa rămâne și mă leagănă în sânul lui Avraam!
Vlasti către Cristi:
Da, cu timpul se modifică preferințele pentru lunile verii. Interesant. Pe vremuri preferam iulie și august, lunile toride, acum iunie a devenit o exaltare, iar sfârșitul de august intră în zona nostalgiei poetice. August a devenit contemplativ și odihnitor, văzut și trăit puțin mai retras, iulie mai apăsător, pentru că se muncește încă destul de susținut, dar mintea îți zboară departe, e plecată deja în vacanță.
Vara petrec multe zile la țară. Sunt multe de făcut. Se coc cireșele, vișinele, zmeura, castraveții, roșiile, ardeii, ceapa, mazărea, lavanda… E bine să fii acolo, să fii martorul prefacerilor și beneficiar privilegiat al roadelor, cu gustul lor proaspăt și viu, culorile bogate și mirosuri care te încântă. Evident, implică efort să ai o casă la țară, pentru că nimic nu vine gratuit. Pajiștea trebuie îngrijită, buruienile trebuie stârpite, grădina săpată și udată – „o sapă și o apă”, cum se spune – pomii se stropesc ca să nu fie copleșiți de fungi și insecte, via se sapă, se leagă, lăstarii obraznici se taie, apoi se stropește și ea ca să n-o atace bolile. Vara la țară plăcerea o găsești în efortul de a struni natura, altfel nu se poate. Dar, ce te faci dacă nu ești dispus să cauți bucuria în trudă?
Vlasti către Cristi:
Problema perenă a mea, cu care nu mă împac: fiind băiet de oraș am o relație de love – hate cu mine și cu această inabilitate de a trudi mici chestii care necesită timp și meșteșug pentru mize mici, dar importante. Intensitatea vieții de oraș se reflectă în mine și o observ. Ard repede, îmi trebuiesc chestiuni importante pentru a-mi descătușa imboldul. Nu mă pot motiva să vopsesc un gard, niciodată nu am făcut-o, dar am o fascinație pentru cineva care deretică pe lângă casă. Chiar îl invidiez. E o invidie bună, o formă de respect și o nostalgie a unui talent pierdut transgenerațional în familia mea. Pot spune, psihanalizând, că un om care lucrează pe lângă casă are în el, atunci, cea mai mică formă de conflictualitate, e un act de iubire, cred. Să ai grijă de lucruri este poate cel mai important.
Cristi către Vlasti:
Vara la țară, dacă nu ești un agricultor în toată regula, ci un orășean rătăcit în căutarea tihnei, este perioada perfectă a integrării cu natura: îți vine ușor să te trezești devreme, pentru că te ridică lumina din așternut, micul dejun îți aduce pe masă roșii proaspăt rupte din vrej și fructe savuroase care nu au apucat să-și piardă seva, miros de iarbă, grajd, praf ridicat din câmp de mașinile de treierat și zgomotele satului care aleargă să-și împlinească treburile dimineții înainte să se instaleze căldura cea mare a amiezii.
Firește că am învățat, și mi-a făcut chiar plăcere, cum se folosește o sapă, o seceră, foarfeca de vie, când și cum trebuie udate legumele, de ce și când trebuie stropite și cu ce soluție, când este bine de udat pajiștea și când se tunde iarba, când se recoltează floarea de lavandă și cum se depozitează, ce să faci cu fructele care se coc unele după altele și trebuie culese la timpul potrivit, ca să nu le pierzi.
Munca la țară, în grădina ta, nu este ușoară și niciodată nu se termină, dar este plăcută și te recompensează. Devine un scop în sine la un moment dat, face parte din starea de bine, te montează excelent ca să faci față altor provocări ale zilei și te fortifică. Dacă nu exagerezi cu expunerea la soare sau cu efortul fizic, nerecomandate nici măcar la tinerețe, activitatea în aer liber vara, în primele ore ale zilei și seara, te educă și te călește.
Pofta vine mâncând. Satisfacția de a scoate ceva, un lucru, din mâinile tale are și alte efecte: îți stimulează creativitatea, îți ascute simțurile, crește stima de sine. Devii mai bun, altruist și, brusc, inventiv, în sensul pozitiv al cuvântului. Ce pune vara în ecuație? Te cuplează la căldura și lumina ei extraordinare, îți schimbă bateriile!
Vlasti către Cristi:
Cumva, suntem optimizați pentru stilul ăsta de viață mai mult decât pentru cel urban – analitic, social și intens, dens. Dintre tipurile de oboseală adusă de muncă, cea „oferită” de munca manuală are cea mai frumoasă corelare cu gradul resimțit de utilitate. Și este plină de vitalitate, ceea ce este un mare plus în ziua de astăzi.
Cristi către Vlasti:
Întâmplător, am mai găsit un argument pentru care cauți să petreci vara afară, în natură, în timp ce iarna n-ai încotro și cauți adăpost în casă.
Ziua de 8 iulie, scrie presa[1] – adică o zi de mijloc de vară în emisfera nordică -, 99% din populația globului (aproximativ 7,9 miliarde de oameni) se poate bucura (dacă vor, dacă conștientizează) de lumina soarelui concomitent, undeva în jurul orei 14:15, ora Bucureștiului.
Acesta nu este un fenomen unic: la ore variabile, timp de 60 de zile, între 18 mai și 17 iulie, această fereastră revine și oferă lumină solară întregii omeniri, concomitent. Un argument mai potrivit pentru o pledoarie în susținerea ideii „vara împreună = afară cu toții”, eu nu cred că există.
Îmi place orașul vara, atunci îl descopăr cel mai ușor. Ador să mă plimb vara prin București, să mă opresc la o bere când mi se face sete, îmi plac diminețile la cafenea, bulevardele pietonale din weekend, concertele outdoor, plimbările de seară prin parc… Vara înțeleg cel mai bine că viața la țară nu-mi va fi niciodată de ajuns. În același timp, în oraș acest anotimp pare sărac, mereu simt nevoia de mai mult, mai bine spus de ceva diferit. Cu siguranță există și oameni pentru care nimic nu se compară cu orașul lor și abia așteaptă să se termine concediul ca să se întoarcă la vara dulce de acasă.
Vlasti către Cristi:
Pentru mine vara la oraș este o cădere într-un dulce anonimat. Mă pot plimba prin oraș și orașul este gol, leneș, parcă părăsit dar plin de un puls ascuns. Au farmecul lor diminețile de dinaintea căldurii. O cafea bună lângă un parc ca Cișmigiul, când orașul nu s-a trezit și doar firmele de aprovizionare livrează prin băieți sprințari, dar simpatici, marfa și așa poți observa cum oamenii conlucrează cu un zâmbet permanent. Este ceva reconfortant.
Vara ai planuri, vrei să explorezi, lucrezi cu o sumedenie de proiecte, în toate se regăsește câte o valență a ta care dorește să iasă la suprafață. Ăla ești tu, omul care dorește să trăiască și să se exprime. Iarna ai o discuție prelungită cu părțile tale negative sau pe care le vezi tu ca negative, poate nici nu sunt.
Mie vara îmi și place noaptea, cu plimbări lejere, fără direcție, întortocheate, în care ajungi fix unde ai vrut să ajungi fără să îți dai seama, cu miros de tei, cu grădini din care se aud oameni cu bună dispoziție și lejeritate cum râd și se simt bine, sunt animați de acest sentiment de libertate pe care ți-l dă vara.
Îmi place să mă plimb vara prin cartiere vechi, cu arhitectură somptuoasă, și Bucureștiul are bijuterii la acest capitol. E o formă de contemplare, unde în mintea mea eu mă duc acolo – cred că e o întâlnire a două lumi, probabil îmi caut tatăl care ar fi de vârsta mea și sunt curios cum era pe vremea lui, cu ce se ocupau. E o forma de omagiu, regret, nostalgie, de considerare supremă a unei epoci în care s-au construit niște lucruri spectaculoase și care au o frumusețe care transcende timpul, liantul este estetica, paradoxal.
Mă opresc când dau de o curte a unei case vechi, mari, acum plină de buruiană și mintea fuge și își imaginează cum era când o familie aici se simțea bine, protejată, plină de energie și armonie. E ca întoarcerea „Acasă” din „Tinerețe fără bătrânețe și Viață fără de Moarte”, are o nostalgie a timpului care se scurge implacabil, ce se duce în căutarea unei vitalități; culmea, se duce în trecut pentru a căuta vitalitatea!
Probabil se manifestă anxietatea mea / a noastră pentru viitor și modernitatea prezentului. Curți vechi, făcute de niște oameni care acum nu mai există, sunt părăsite, ei au dispărut, cine îi mai ține minte, dar poți fi sigur că în aceea curte oamenii s-au simțit bine, și-au manifestat dezinvolt iubirea, și-au manifestat umanitatea.
Pui pe un portativ vechi ce ți-ai dori în prezent și viitor, nostalgia vine să dinamizeze, te grăbește, te stârnește, dar vrei o continuitate – pentru că nu mă inspiră o clădire modernă – caut emoția unei memorii vechi, propria copilărie. Vara probabil că ești din nou copil.
Cristi către Vlasti:
Scrie Gabriel Chifu în România literară[2]: „Cine pornește la pas prin București într-o zi de weekend ce descoperă? Capitala, în centrul său istoric, a fost croită strâmt, înghesuit, duce lipsă de mari piețe publice, acele spații pietonale largi, primitoare, în care lumea să se adune, să se relaxeze, să petreacă, așa cum se întâmplă în alte orașe, la Timișoara, cu piețele sale restaurate, Piața Unirii, Piața Libertății și Piața Revoluției, sau la Oradea, sau la Cluj, sau la Craiova, sau la Alba Iulia, în Cetate. Calea Victoriei, emblematica arteră, și atunci când se închide pentru traficul auto, rămâne un loc prin care doar treci, nu unul în care te oprești. O zonă efervescentă există, totuși, Centrul Vechi, cu localurile sale multe și pestrițe, amestec de bun-gust și improvizație, de strălucire și fake. (…) Sigur, există și excepții fericite: cum ar fi librăria Cărturești Carusel. Aceasta, prețios lucru, îndeamnă la popas cultural, ceea ce înseamnă foarte mult, căci dimensiunea culturală a centrului Bucureștiului e una modestă, predominante fiind restaurantele, barurile, cârciumile.”
O radiografie succintă și lucidă a capitalei, căreia nu-i lipsește farmecul, chiar dacă îl considerăm obosit, cârpit pe alocuri sau ponosit de-a dreptul.
Pentru mine vara este anotimpul incursiunilor în descoperirea orașului, la pas sau pe trotinetă, cu aparatul de fotografiat la-ndemână. Să descopăr nu înseamnă neapărat să știu, ci să văd; mă bucură orice casă, stradă sau piațetă pe care nu o știam și o găsesc întâmplător și las imaginația să zburde, să construiască o poveste așa cum știe că-mi place mie. Firește că vreau să cunosc și povestea adevărată a locurilor găsite, dar păstrez rezerva ca, dacă trecutul mă dezamăgește, să o pot înlocui lipsit de inhibiții cu una imaginară, pe gustul meu.
Vlasti către Cristi:
Mie-mi plac cartierele cumva adormite sau necentrale ale capitalei. Zona Armenească, Cotroceni, aleea Alexandru cu ramificațiile ei, vara sunt pustii, e un gol nostalgic, fiecare având trăsăturile sale specifice, ceea ce oferă o varietate superbă.
Parcul Kiseleff, Cișmigiu, Gradina Icoanei și Ioanid sunt locuri speciale pentru mine, zone de familiaritate și reset, au o atemporalitate de care avem nevoie, o continuitate în mintea noastră: ești în acord cu ele, dau o structură armonizantă gândirii, cel puțin pentru mine.
Sunt un mare fan și consumator de structură, epocă, sinteză arhitecturală, îmi place atmosfera unei case sau un colț anume, până la ornamente, simboluri și feronerii, detalii care observate la multe decenii de la realizare își mențin sau își cresc valoarea, simți o punte între tine și cei care le au gândit și realizat. Parcă îți vorbesc.
Nomazii verii sunt o categorie aparte. Unii își încarcă tot ce au în rulote în iunie și campează undeva la munte, la răcoare, toată vara. Nu toți sunt pensionari, unii dintre ei au pur și simplu joburi sau afaceri care le permit nomadismul de vară. Alții se mută vara la mare, în chirie și se mai întorc în octombrie. Pentru că o fac de ani de zile, sunt de-ai locului, vecinii vremelnici îi cunosc, se salută și schimbă impresii. Nomazii străbat continentul vara, după buzunar: cu autorulota, cu trenul, cu vaporul, cu avionul, cazându-se în hosteluri, luându-și chiar și joburi de ocazie. Nu este tocmai o vacanță continuă, dimpotrivă, dar le ostoiește dorul de ducă și le astâmpără dorința de a vedea lumea.
Vlasti către Cristi:
Există un trib de oameni care vara se pun în mișcare, indiferent de bogăție, cred că profită de libertatea pe care ți-o dă vara, imboldul. Cred că e o formă spectaculoasă de regăsire prin mișcare. Eu când mă duc vara în explorările mele știu că mă voi opri la ceva sau în fața a ceva care o să-mi spună despre mine lucruri mult mai prețioase decât cele mai profunde introspecții. Și acel ceva este optimist. Să mergi fără direcție, de multe ori îți poate spune ce cauți de fapt.
Cristi către Vlasti:
Nomadului îi stă bine să bată drumurile până găsește un loc care se potrivește cu visurile lui, acolo se oprește și îl locuiește până când, inevitabil, descoperă că nu-i ajunge, că nu-l poate satisface pe deplin și atunci, încredințat că altundeva, la capătul altui drum, există cu adevărat paradisul din visul lui, strânge tot, încarcă mașina în grabă și se face din nou frate cu drumul.
Îmi place să bat drumurile, dar odată cu înaintarea în vârstă descopăr că-mi doresc să fie mai scurte, pe de-o parte, iar pe de altă parte, (un semn că se apropie finalul?) că prefer șederile fulgurante datorită nerăbdării de a pleca din nou în explorare; de fapt dorința de a explora mă chinuie întreaga vară și dacă trec trei săptămâni și nu ne-am așternut la drum, cad în depresie. Dar nici vorbă să fiu nomad.
Ca o paranteză, singurii nomazi veritabili pe care-i cunosc sunt „Teleleii”, adică cuplul format de jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț – pentru mai multe amănunte privindu-i pe Telelei și proiectul lor de suflet „Plecat”, detaliile aici -, la al căror newsletter suntem abonați și pe care urmărindu-l, cred că am înțeles cât de dificilă poate fi viața în rulotă și ce serioase privațiuni incumbă.
Am rămas și cu câteva întrebări: Ce este un nomad al verii? Ce-l pune pe el în mișcare, ce caută și când știe că a găsit ceea ce căuta? Aș vrea ca răspunsul la aceste întrebări să nu-mi vină din afară, ci să-l aflu din experiență directă, dar nu sunt făcut să fiu un nomad adevărat, atât timp cât mă știu stăpânit de rutine, pedanterii și năravuri care nu pot face în niciun chip casă bună cu viața nomadă.
Simt însă – mai că știu sigur! – că doar nomadul adevărat se bucură cu adevărat de vară, se bucură deplin. Și eu mă bucur, dar cu rest, văd asta și nu mă împac!
Vlasti către Cristi:
Cred că omul este foarte legat de loc, locul este legat de probleme, problemele sunt legate de vulnerabilitățile noastre, aceste lucruri încorsetează și alienează omul; reversul este nomadismul, noile începuturi, nelegarea de probleme și reprimări, ai mișcarea și libertatea care creează o stare de renaștere.
Ești nelegat de lucruri și atunci te legi de oameni și stări. Trăiești momentul, asta este foarte sănătos, te obligă să te esențializezi și îți bucură gândirea pentru că astfel mai abandonezi din bagaj. E o formă de fugă, avem nevoie să fugim din viețile noastre pentru a ne reîntoarce re-reglați. Îți reiei nivelul, aspirațiile și vitalitatea.
Cred că este vorba despre redescoperirea vitalității în singurătate, izolare (de comunitatea ta primordială), că nomadismul îi apropie foarte mult pe oamenii între ei și de natură.
Există cumva vara ideală? Și dacă da, cum arată? Vara mea ideală îmbină orașul, viața la țară cu plăcerea drumului, a descoperirii de locuri noi ori pur și simplu a revederii unora care-mi sunt dragi. Vara înseamnă de exemplu o cafea și un croasant, la o terasă, pe o faleză sau într-o piațetă, cu o lumină vie dar cernută printre frunze și, mai departe, cum spune Topârceanu: străzi pavate, măturate, cu trăsuri, femei cochete… Există și alte tipuri de vară perfectă: un picnic la umbra unei clăi de fân proaspăt, pe-un vârf de munte, savurând roată peisajul, cu sanvișuri și o bere în mod miraculos încă rece…
Vlasti către Cristi:
Vara perfectă mi-am imaginat-o tot timpul, idealizat, undeva prin Mediterana, dar dacă stau să mă gândesc bine, în trecut vara perfectă a fost a marilor iubiri, cu pasiunea și descătușarea lor intempestivă, dar naturală, un prea plin energic cu multe scântei superbe. Iubiri debordante și pline de emoție pozitivă.
Vara nu regreți prostiile pe care le faci, totul are un sens și o justificare. Vara poți trăi la maxim fără să te gândești că maybe there is no tomorrow. E o abdicare a fricii de un mâine. Ca doi indieni amorezați, de Bollywood, într-o grădină. E clar că vara e o amorezare de tine cel fericit. Vara ești în căutarea „Dragostei”, dragoste de orice tip, dar cu „D” mare.
Cristi către Vlasti:
Vara ideală nu există. Vara ideală este mereu aproape și de fiecare dată îți scapă printre degete. O poți rata pentru că te obosește căldura, pentru că te descurajează aglomerația și prețurile mari, pentru că ești alergic ori cardiac, ai examene, un job extenuant și o mână de șefi imposibili. Ratezi vara când fugi de ea, dar și când fugi spre ea, dar din motive greșite.
Poate că ai participat la toate festivalurile de stradă, ai urmărit toate concertele verii, nu ai ratat plaja la mare și drumețiile pe munte, dar ți-a scăpat momentul în care au înflorit teii sau salcâmii, nu ai văzut combinele în lanul de orz și nici dealurile aurii de rapiță, câmpiile cu floarea soarelui ori lavanda în floare; ai campat pe munte și nu te-a plouat, iar apa mării nu a fost rece, nu ai cules zmeură și nu ai mâncat fructe direct din pom – ei bine, atunci se cheamă că ai fost, încă ești departe de vara ideală! Cel puțin în opinia mea.
Vlasti către Cristi:
În mintea mea vara are o estetică anume, un sentiment… , de fapt verile sunt foarte diferite între ele. Multe veri pe care le anticipam eșuate au dat subit ceva enorm, multe veri atent pregătite s-au cufundat în mediocritate. Are ceva inopinat vara, ceva care se poate schimba într-o secundă, poți ajunge la mare pe o decizie de moment și totul se schimbă. Vara e alertă și obișnuiește să treacă repede.
După zile intense de muncă, pe la orele 18, capul îmi bubuie de probleme și mă așez așa… închid ochii și aud pe cineva care lejer își udă curtea, se aud papuci târșâiți prin curte, cele două lumi se amalgamează și mă fac să râd, mă liniștesc pentru că îmi dau seama că probleme intensificate sunt doar în capul meu, că se poate trăi și lent, pe viteza mică.
Vara îți vine greu să muncești, dar există în compensare o inerție a găsirii de soluții pentru că lumea devine participativă, oamenii nu se mai opun, nu se încăpățânează nimeni, vor să scape, să bea un șpriț de vară, lucrurile ies până la urmă – mai bine sau mai puțin bine -, dar ies. Vara pentru mine nu are un plan, are destinații, ori poate că destinațiile au planurile lor și asta este tot.
Cristi către Vlasti:
Mă tem că oricât am încercat să ne ascundem după cuvinte (și am încercat, nu?) nu păcălim pe nimeni: ceea ce ne dorim este o vară de burghez. Desigur, nu o vară plictisitoare de burghez, ci asezonată cu călătorii, drumeții, explorarea orașului, weekenduri la țară, dar, în principiu, o vară tipică de orășean. Nici de țăran, nici de nomad. Nu avem cu adevărat stofă pentru așa ceva, dar putem da un galben să ne închipuim cum ar fi și de ce ne-ar place.
Vreau să te provoc la o concluzie, pentru că îmi place cum pui punctul pe i, deci revin și te întreb: am dreptate? Este adevărat, așa cum cred, că împreună am descoperit că nu ne încântă altceva decât vara noastră de burghezi? Și, de este așa, o fi… rău? Banal? Vițios?
Vlasti către Cristi:
Am stat așa și m-am gândit la ce mi-ai pasat și am o intuiție ce conține o anumită ironie în ea – bine, și de dragul de a te contrazice un pic, îmi vin idei: treaba asta cu burghez are istoric un iz de stratificare socială și m-am întrebat în ce strat social ar putea să te ducă vara, ca să-mi dau seama că, poate, pentru un om care te observă poate să pară ceva burghez, la limita bugetului, și puțin snob, dar evident decent.
În schimb, în interiorul tău, cred că nu așa se manifestă. Vara te duce mai degrabă în zona excesului aristocratic, are ceva excesiv și narcisist, eroic, în plus are și o anumită noblețe. Stă pe două contra-mituri, două contra-reacții la existența noastră pe pământ, vremelnică și sărmană. Omul se teme și se ascunde de problemele materiale și de scurgerea timpului toată viața.
Suntem concomitent sau alternativ prințul din „Prinț și Cerșetor”, suntem Don Quijote șarjând Triumfător împotriva Timpului cu o energie Nemuritoare. Problemele noastre perene, timpul și lipsa resurselor își găsesc leacul vara în starea noastră de spirit și așa ajungi să iei cu asalt viața.
Există un răspuns la problemele noastre filozofice și existențiale, care înseamnă și o stare de spirit: „In the depths of winter, I finally learned that within me there lay an invincible summer”, scrie Albert Camus. Visul unei Nopți de Vară. A trecut, dar mi-a plăcut.
MILANOVIC VLASTIMIR
Născut: București, 11.02.1980
Școala:
1994 – 1998 Liceul Teoretic Ion Neculce
1998 – 2002 Facultatea de Drept (Universitatea Ecologică)
Ani de profesie:
2003 – 2007 – debut în domeniul cinematografic – asistent producție, director de producție, producător
2008 – 2020 – întemeiat propria firmă de producție, specializată în reclamă TV, short films, videoclipuri, documentare
2008 – director de producție al filmului (scurtmetraj) „Megatron” (producție Mandragora) -Câștigător al premiului Palme d’Or la Cannes în 2008
Nenumărate premii Effie, Sabre, Internetics cu diferite campanii comerciale.
[1] https://www.upi.com/Science_News/2023/07/05/5131688580638/
[2] Numărul 27, pagina 17 – „La pas prin București„
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Un text mult prea lung, greu de citit, vara, chiar cu climatizare!
lipsa rabdarii de a citi texte mai lungi indica apropierea, in curind dar iminenta, de virsta III-a !…de aici incep toate celelalte
Cine te-a obligat, bre, să-l citești?! Ce comentariu de „hater”! Sau de invidios… :)
@Decebal (& Neamtu):
bre, e compliment !!..
sunt cam de-un leat cu nea Neamtu si stiu ”din suflet”…
nu-s ”hater”,…nici ”lover”, Doamne fereste !…sunt doar ”friendlier” si nu mai am invidii la virsta asta demult… n-am de ce si pentru ce…
Comentariul meu era pentru „tiganu”.
Al dvs nu exista, cand l-am postat pe al meu.
whooops !…greșii, scuze la dvs. !
la nea neamtu vroiam sa-i zic, ca inca nu e in virsta III-a (ca si mine !).
eu d,aia ma fac ca muncesc pe site-urile astea…sa cred, iluzoriu, ca sunt intr-a II-a , cind de fapt sunt binisor intr-a III-a, deci ”sunt expirat” (am trecut de speranta medie de viata in RO) si la propriu si la figurat…numai gilcevile ma mai mentin optimist si imi dau, iarasi, iluzoriu, impresia ca ma mai aude sau asculta cineva !
Pentru că aerul condiționat ucide ideea de vară autentică! 🙂
Adevarat, aerul conditionat face iarna sa fie ca vara!
La liceu am venit in Craiova, pe care am parasit-o abia acum, la pensie. Imi aduc aminte ca, vorbind atunci cu colegii de clasa, le spuneam ca excursiile noastre prin Parcul Romanescu nu sunt autentice, ca suntem spectatori, ca privim natura si nu suntem parte din ea. Am ramas cu impresia asta si cu nostalgia vietii la tara, unde, copil, chiar traiam in natura.
Cam idilica naratiunea .Ramasagul cu vara la tara nu prea mai imi suna academic .Unora le-o fi dor de WC in fundul curtii cu mirosul sau imbietor , de sobolanii stind adunati pe vreo gramada de rahat , de mustele bîzîind agale pe bucatica de parizer adusa din marginimile bucurestilor , de scosul apei din fintina ,chiar dis de dimeneata, dar care este putin probabil buna de baut , de tuiculita savurata cu noaptea in cap motivata si ea de pofta de mincare , de albinele sau viespile de care mai bine este sa te feresti , de mirosul dulceag al fructelor cazute de prin pomii din ograda care iti dau mare bataie mare de cap spre a le tot stringe , de praful care uneori iti mai trece si peste glezne, de batutul clopotelor tocmai atunci cind vrei sa tragi vreun puisor de somn , de aragazul cel vechi de miroase mai ceva ca porcul inca aflat in ograda vecinului , de vinul cel acru ,ce il toti scoti de prin gaurile sapate de cu toamna prin pamint , de discutiile nesfirsite cu vecinii ce sunt evident imposibil de refuzat sau despre repetativele cuvinte ce ne spun cit de mare va creste griul anul asta si cite lovele vom lua pe el ,de frigiderul Fram ala de semăna cindva cu ursul sau de ce nu de vreo sindrofie aparuta de niciunde prin Sat acolo unde erai nevoit sa iti scoti costumul de la naftalina .Mie sincer sa fiu nu prea imi este doar de toate astea .Cit despre noblete sau narcisism – mai pardon – nimic din toate astea nu are vreo legatura.Fiind nascut in luna septembrie prefer zilele putin insorite de toamna cu plimbarile mele prin parcurile bucurestene incheiate spre seara cu o bere rece nefiltrata bauta unde la vreo circiumiora la „Sosea” .Retras spre casa nu pot sa nu intilnesc niscaiva amici cu care vrind, nevrind ,incep discutiile ,uneori simandicoase ,despre vreun nou film genial sau despre vechile povestiri din copilarie(dar nu alea ale lui Creanga ) ce au inspirat atit de multa lume fredonînd, in gind ,cite vreo melodie de The Beatles sau Rolling Stones.Alteori neavind ce face ma trezesc undeva in drum spre parcul numit cindva ”Herăstrau ” plimbindu-mi animalutul de companie alaturi de alti detinatori si incercind , in discutiile interminabile cu acestia ,a deschide uneori mintile ce inca mai cred ,zurbagiu , in Comunismul de carton al timpurilor atit de mult trecute . Citeodata ,. cuprins de nostalgie ,vizitez si vreun Muzeu de felul celui numit Zambaccian sau revad deschizind calculatorul mai toate „ gravurile ” lui Y Lucientes sau chiar ma trezesc tirziu , in noptile cu luna , recitind cite vreun fragment din Jean Baptiste sau chiar din operele celui ce- ne-a scris odinioara Comedia Umana cel numit Balzac .In diminetile prea calde , fie ele si de final de septembrie, mai dau cite o raita dimineata devreme , (altfel e mult prea aglomerat ) la Carul cu Bere si imi satisfac amintirile privind de fiesce data „vitraliile ” savurind totodata o bere, ca la Carul cu bere , rece ca ghiata , chiar daca ora este cumva nepotrivita , rugind ospatarul sa imi aduca cum o sti sau cum nu o sti (nu am fost refuzat niciodata ) doi mititei din aia facuti din carne de vita putin perpeliti dar fierbinti din cale afara .Apoi imi fac de drum si plec agale ,cit inca caldura nu imi zdruncina interesul , spre casa trecind unori ,pe ocolite si prin batrinul nostru Cismigiu .Nostalgia „vietii la tara vara ” imi aminteste uneori si de Duiliu Zamfirescu si cam atit .
Fain! De fapt, cu noi doi suntem trei, se pare.
Felicitari domnilor pentru articol!!
Un text savuros ca o bautura fresh de vara, melancolic ca o cafea cu caimac savurata in racoarea diminetii.
Un articol binevenit care ne ofera o clipa de ragaz in care sa facem un pas in lateral si sa respiram adanc pentru ca apoi sa ne avantam cu mai mult elan in a combate evenimentele politice, sociale, economice ……. :))
Multumesc celor doi domni care ne-au zugravit vara cu atata sensibilitate si melancolie si mi-au deschis ochii spre frumosul verii!
Stiu pasarile calatoare de ce parasesc zonele reci catre cele calde, caldura si soarele sunt datatoare de viata si belsug, frigul si intunericul insemand moarte.
Personal ma simt de la 25 de grad in sus bine, lumina cat mai multa si tind catre depresii o data cu inceperea toamnei tarzii si a iernii.
Daca in tinerete n-a contat, din contra, abia am asteptat ca cada primii fulgi de nea sa pot merge la sanius si schi acum cu fiecare inceput de iarna simt ca sfarsitul se apropie si mai mult.
Mi-am amanat pana si momentul pensionarii in primavara cu toate ca a-si putea iesi mult mai repede, prefer „sa-mi pierd timpul” muncind iarna, atat cat mai pot.
Intrarea la pensie este inceptul sfarsitului, este ultima decada a vietii si este indicat sa prinzi momentul prielnic, pe caldura si lumina. Sa poti iesi afara fara „10 straturi de haine” , sa te poti misca la lumina si caldura, sa te bucuri de natura luxurianta, sa calatoresti daca ai posibilitatea, satul cu o casuta linistita fiind destinatia ideala.
Pt orasenii inraiti viata la tara nu este o optiune, de atata liniste le tiue urechile, nu pot sa doarma fara galagia de fond dintr-un oras, enerveaza ganganiile, pasarile, latratul cainilor si altele, nu-si pot manifesta nevrozele si patologiile adunate in anii sederii intr-un oras imbacsit.
Tineretul de astazi doreste sa traiasca intr-un work-life balance daca se poate desavarsit, nu tu sculat la ora 5 , naveta, autobuze arhipline, oameni horcaind si oracaind la tot pasul, multi indreptandu-se tocmai catre „viata la tara”.
Altii, working nomads au inteles ca se poate lucra din orice colt al lumii, destinatiile exotice devenind tot mai atractive.
La urma urmei ce conteaza, important e sa te timti bine si fericit chiar si cu WC-ul in fundul curtii.
Uite de aceea as dori eu sa fac un WC in gradina, ca se se simta ca acasa amicii care vin din Romania. Problema este ca s-ar putea sa nu obtin aprobare de la primaria orasului. Cred ca foarte multi dintre noi prefera vara si vremea calda, insa caldura torida de vara pe care o traim in acesti ani nu este sanatoasa pentru organism. Nu mai traim acele veri precum in copilarie, cand puteam sa ne jucam afara in curte de dimineata pana seara, fara sa ne vina rau de caldura. Am mai observat o chestie, la cei care au suferit de frig inainte de 89 si au trait ierni lungi, fruguroase, cand in case erau -20 grade si se spalau mai mult cu apa rece. Oamenii acestia prefera caldura, chiar daca depaseste 40 grade in iulie-august si urasc iarna si zilele intunecate in general. Poate este firesc, insa personal nu pot suporta caldura excesiva si mai ales umiditatea excesiva combinata cu caldura mare, atunci cand nici nu poti sa respiri. Un aer uscat este de preferat, chiar daca sunt 50 de grade sau -30 de grade.
Da, aveti dreptate, 10 ani si mai bine de indurat frig pe timpul iernilor dinainte de 90 ne-au facut sa nu ne mai „fie dor ele” , incalzirea globala fiind exact pe masura.
Poza Dimbovita la Vitan. e mult prea noua ca sa ma furnice. Dimbovita copilariei mele nu era betonata, avea malurile pline de copaci falnici si mirosea ingrozitor. Mai ales vara!
Da, vedeai sobolanii cum se racoresc traversand-o inot!
O amica e acum in Lefkada. Singura singurica intr-un apartament frumusel cu terasa, la 50m de mare. Locul e intr-adevar frumos, un golfulet linistit si cam fara turisti, exact ce si-a dorit. Sint citeva taverne in apropiere. Putine. Plaja e cu pietricele. Nasol. Dar niste apusuri de soare foarte frumoase. Alaltaieri chiar imi arata apusul, prilej pentru mine sa-i stric romantismul, explicindu-i ca vede/vedem soarele la rasul marii insa in fapt vedem o reflexie, steaua e deja sub orizont. M-am trezit sub un tir incrucisat de boscorodeli feminine, cum ca sint romantic ca o caramida. De data asta da, nu-mi place marea, ma plictiseste si ma oboseste. Cind eram copil, fie. Azi 3-4 zile merge, apoi gata. Am fost si cu barci/vaporase pe mare. Si in Delta. Ok, mergeti voi, sa fiti sanatosi. Nu refuz daca-mi aduceti un storceag facut acolo, asta in nici un caz :))))
Vacanta in oras? Oricare oras? Nope.
Vacanta la shopping? Dubai? Ala-i loc pentru curve, rusi beti, afaceristi dubiosi si banci care nu pun multe intrebari. 52 de grade ieri. In magazine aerul are 18 grade. Brrrr. Piscina ultramoderna, infinity pool ca sa vada lumea ce zgirie nori are jur imprejur e racita, atit e de calda apa. Mergeti voi. Cel mult pentru o escala daca n-am gasit un traseu aviatic mai bun. Doua lucruri sint misto in Dubai, mincarea si masinile. A propos, stiati ca hotelaroiul ala Burj al cumva, ala de 800 si ceva de metri n-are canalizare si ca dejectiile si apele uzate sint carate in afara orasului cu un convoi de cisterne? Lux si rafinament, taica!
Vacanta inseamna izvor de munte, un piriias vesel peste pietre, padure racoroasa, creste, stinci, vai, o expeditie la pesterit (mai putin „sportiva” pentru mine azi insa e important sa fiu acolo. Inca), poate un ghetar, schi cit intra si cit ma mai tin oasele). Si da, si cite-o rupere de nori, o grindina de trebuie sa-ti pui si casca si sa tii rucsacul peste cap ca bate gheata aia la tine ca la hotii de cai. Nu strica si o pensiune linistita, daca se poate din aceea facuta din birne din lemn rotund de 40 cm diametru. Si daca e cumva posibil fara chitaristi folkistadori lalaind trist in 3 acorduri, masacrind la intimplare Imnul Dianei la pachet Ochii negri ochi de tigan.
Cindva, demult, sa fi fost 1994 la Cabana Voina am fost martorii unei chestii foarte misto: seara pe terasa doua cupluri in virsta, oameni de oras. Cei doi barbati in virsta le-au cintat (foarte bine!) doamnelor lor acompaniindu-se la acordeon – unul italienesc de-ala adevarat – si la chitara. Cei citiva turisti care ne aflam pe-acolo am ascultat cu placere si am aplaudat din toata inima. Erau din Targoviste si le multumim si azi pentru o amintire deosebita.
Pentru ca tot era vorba in text de luna iunie, atunci cand incepe marea caldura de vara, imi vine in memorie imaginea a doua fete care faceau „plaja” topless pe terasa blocului de vizavi, eu fiind in plina sesiune de examene la facultate. Iar asta timp de cateva zile, de la ora 10-11 AM pana pe la 1-2 PM. Nici acum nu stiu cum am luat examenul ala. Prefer sa fiu „nomad”, sa merg fara directie uneori, asa cum am mers vara trecuta cu masina prin Franta, Belgia si Olanda, oprind uneori in orase pe care le alegeam cum imi venea pe Google Maps sau oprind pe plaje largi si salbatice unde nu era nimeni. Arsita si autostrazile imi aduceau aminte de drumurile la mare atunci cand eram copil. Desigur, autostrazi line, pe care se circula uneori „bara la bara” cu 120 km/h.
Tot „nomad” as vrea sa fiu intr-o vara prelungita cu cateva luni, cand as incepe calatoria in iunie spre America de Nord, apoi spre Asia in august-septembrie, apoi m-as lasa in jos spre Australia prin octombrie-noiembrie cand incepe vara acolo, iar apoi as termina prin ianuarie-februarie in America de Sud, in Ushuaia, la capatul lumii.
Un ingredient personal al verii ideale este troncanitul rotii de tren peste joante, potentat de mirosul de traversa fiarta in zeama de creozot.
O data, demult, am facut tot drumul de la Mangalia la Timisoara pe culoar, la fereastra, si nu mi-a parut rau.
Azi privesc circumspect catre vagoanele ale caror geamuri nu pot fi deschise si care circula cu usile blocate pe linii cu sina sudata si traverse de beton. Boactarul are camasa alba si cravata si nu-l vad dindu-i fetii in picioare si babii Brindusa in cur: https://www.poezie.ro/index.php/poetry/1731055/Poezie_%C3%AEn_grai_b%C4%83n%C4%83%C8%9Bean
„La taclale cu Vlasti: vară de orășean, vară de țăran sau vară de nomad?”
Vară să fie!