joi, mai 19, 2022

Lașități românești, profituri maghiare (1)

ÎNTRE HAIDUCI ȘI PARTIZANI E CALE TARE LUNGĂ                                                                                           

În 1959 la București are loc „jaful secolului”. Banca Statului (adică cea Națională) din  Româna fiind prădată de un bine organizat grup de spărgători ordinari. Povestea e mult prea documentată ca s-o copiez ori repovestesc aici (cine n-o știe o află pe net). Ce nu pare a se fi gândit multă lume e fleacul următor: de ce respectiva poveste (îngropată la vremea ei) a devenit în ultimele decenii de mare interes? De ce i s-a dat o atenție consistentă? De ce s-a investit în ea destul de mult băbănet?

Răspunsul simplu de tot – ori cel puțin speranța și încrederea regizorilor – este că publicul, masele, opinia populară, românul majoritar ar fi juisat la regăsirea și actualizarea ei, ar fi apreciat povestea, ar fi aplaudat-o destul de abitir, ar fi cumpărat o groază de bilete. Bineștiut fiind că, ranchiunoși față de bogătani, conaționalii noștri au apreciat și aplaudat jaful dintotdeauna. Iar popularitatea baladelor haiducești – adică simpatia atât de extinsă (panromânească și transistorică) față de hoții, hoțomanii, pungașii, haiducii și „bandele” interlope de odinioară – dovedește acest fapt. Și nu insist (inclusiv din jenă) asupra faptului că nu doar omul folcloric, ci și intelghenția română (care se va fi referit vreme de 200 de ani la folclor), găsea de amirat în bloc repertoriul și morala revoluționarilor haiduco-hoți. Chiar aici un detaliu interesant, total ignorat, merită subliniat. Anume că-n panoplia tipurilor de jefuitori pe care atât omul folcloric cât și intelighenția română le admira și cultiva nu apar și „bandiții”. Acesta din urmă e un termen pe care doar comuniștii staliniști/NKVDiști ai anilor 1947-65 l-au popularizat, forțând intrarea lui în mentalul popular pentru a-i desemna pe luptătorii anticomuniști și pe partizanii vânați de milițiile statului securist. Faptul că cei mai radicali patrioți și autosacrificiali inși din România erau oficial etichetați drept bandiți indică cinismul maximal al unui stat cu adevărat denaturat, terorist, inuman. Interesant e însă faptul că torționarii foloseau același termen și pentru intelectualii care luptaseră – ori doar erau acuzați c-ar fi luptat – doar cu vorba, bancul și pana contra împilării (vezi literatura documentară a detenției). Oricum, termenul nu a rezistat, limba populară nu l-a păstrat. Sub prealuminoasa oblăduire a președintelui Nicolae Ceaușescu cam toată lumea care nu a dorit să rămână proletar banal, țăran ordinar sau învățător/profesoraș umil, s-a îngrămădit să intre în Partid, în structurile militaro-polițienești, între colaboratori securității. Violența nu prea s-a remarcat, armele au dispărut din orice vedere, chiar și munții s-au aplatizat, benzina neajungând decât pentru ca un singur tânăr patriot să-și dea foc prin poiana Brașovului. Cât despre intelectuali, penele acestora s-au muiat bine de tot, lexicul s-a rafinat, pentru infim de puținii dizidenți reali sau potențiali Securitatea generalizând și impunând în popor doar substantivul „nebuni”.

Important și demn de luat în mare seamă este că aura de admirație față de dreptatea socială încercată voluntarist, ilegal, abuziv, barbar și ucigaș de către haiduci nu răzbate doar în acel vechi repertoriu folcloric, prezent acum doar în arhivele și cărțile folcloriștilor, așadar cvasidispărut. Astăzi, doar Moldova continuă să schimonosească piesulici teatrale și măști carnavaliere amintind de respectiva bravă și prelungă istorie națională. În toată Muntenia și Oltenia a rămas „foarte vie” doar nostalgica piesă muzicală numită „Căpitane de județ”, titlu ciudat, sintagmă antipatică – vezi cântecul! –, căci ultrapopulara piesă începe și se recunoaște după primul vers: Spune, spune moș bătrân. După care se efectuează o foarte pedagogică introducere în arta hoției cabaline (caii se-nhață când e negură și ceață și se fură noaptea pe fulgerătură etc.etc), pe care e îndoielnic că poate să existe vreun petrecăreț regional care să n-o cunoască, să n-o urle personal, să n-o poată comanda absolut oricărui lăutar încă-n viață. Totuși, memoria și admirația față de haiduci (constant idealizați, transformați ideologic în partizani și justițiari model) încă abundă în folcloricul „cânt de joc și veselie”, în repertoriile „de petrecere”, în folk-popul „de golănie”, adică în lirismul, veselia și nostalgia poporului de alură tradițională, rurală, rurbană, cartieristică, mahalagească și urbană de ieri și de astăzi.

Cu un asemenea background etnopsihologic nu trebuie să ne mirăm că evenimentul bucureștean din 1959, beneficiind și de un film documentar (mai exact de reconstituire penală, așadar având ca personaje chiar pe autorii jafului pecuniar), tras exact după prinderea făptuitorilor, a avut parte în ultimele decenii de două remake-uri. Reconstruction (de Irene Lusztig, 2001) și Marele jaf comunist (de Alexandru Solomon, 2004) – filme egal documentare și care mai de care mai artistic, dedicate aceluiași eveniment. Sociologic și istoric vorbind, au fost totuși falimentare.

AU FOST ODATĂ CA NICIODATĂ ȘI MULTE ALTELE

Ce mi se pare un pic îngrijorător e faptul că istoria vremii ar mai fi putut sugera și alte subiecte de filmografie contemporană. Totuși nu s-a săpat îndeajuns – din partea mai multor cineaști (regizori, producători, finanțatori, distribuitori, teveuri) pentru a se comite ceva „de impact”. Există un lung-metraj cinematografic despre Elisabeta Rizea (totuși dus la capăt, față de statuia pe care câțiva au dorit-o chiar în capitală) și despre arestarea tinerei Nicole (Binecuvântată fii, închisoare). Despre ultimul am dat întâmplător de un sit care zice c-a fost văzut de aproape 7000 de cinefili. Adică de foarte puțini. În ultimii 20 de ani a mai auzit cineva de el? A fost vreodată dat de vreo televiziune? Despre asemenea filme nu se mai vorbește, aude și vede nimic deoarece anticomuniștii și deținuții politici se bucură și acum de o consistentă (sociologică) antipatie. Una întreținută nu doar de indiferența fiecărei noi generații cu privire la anterioarele, ci și de datoriile și minciunile pe care noile generații le moștenesc întru protejarea propriilor genealogii. În memoria populară stă bine-mersi, căci se tot rulează, doar arhipopularul Filantropica.

Revenind asupra Rezistenței Anticomuniste, adică asupra „bandiților” care luptau prin munți împotriva Securității Statului terorist, despre torturile și dramele prin care au trecut soțiile, mamele și copiii acestor patrioți (și acum ilegali, și astăzi sub dispreț oficial), nimeni nu se mai gândește la alt scenariu și film „ca lumea”. (Apropo de femei și copii, o modestă expoziție dintr-o cameră a Cetății Făgărașului tocmai spune ceva detalii despre drama și eroismul lor, pentru un număr la fel de modest de vizitatori.) De ce să știe toți românii lucrurile astea? Anticomuniștii martiri merită ignorați, în vreme ce făuritorii comunismului ceaușist stau cu nesimțire și fermă susținere pe toate soclurile instituțiilor academico-universitare, ale TV-urilor, ale economiei și culturii contemporane. Să revenim, însă, punctual, la faptele anilor 50. Căci nici despre dramele refugiaților basarabeni, nici despre cele ale deportaților bănățeni nu se reiau și rulează filmele/serialele documenare. Oare ce soartă și impact avea-va recentul Și atunci, ce e libertatea? Căci de la cinematografe nu trebuie să tragem absolut nicio nădejde. Iar din partea rețelelor tv… Și-acesta va fi sufocat/sugușat de comunistele și ceaușistele filme gen Sergiu Nicolaescu, date mereu-mereu?

Mă uimește mult că nimeni nu s-a gândit să facă un film despre, de pildă, ocuparea Legației Republicii Populare Române din Berna, în 1955. Eveniment înfăptuit de către un grup de patrioți/partizani anticomuniști, luptători pentru compromiterea comunismului românesc, pentru atragerea atenției întregii lumi asupra abuzurilor sistematice împotriva Drepturilor Omului, pentru eliberarea prizonierilor și condamnaților politici. Detaliile faptei abundă în cartea lui Stejărel Olaru, Cei cinci care au speriat Estul (2003), deci n-am să le reproduc aici. Dar cum se face că, deși știută povestea, deși apărută o dată la TVR, în cadrul măruntei nișe de tip „Memorialul Durerii” (și alte istoricale), nimeni n-a crezut că merită să fie pusă pe tapetul superior al unui film mai mult sau mai puțin de artă, de non-ficțiune sau chiar de ficționalizare?

O fi fost poate adevărat că șeful respectivului comando diasporic fusese în adolescență legionar, așadar n-ar fi meritat mare adulație sau lauri. Dar ăsta să fie motivul ignorării respectivului eveniment? Mai degrabă doar un pretext, o făcătură comunistă, deoarece majoritatea surselor îl prezintă pe Beldeanu drept un simplu artist (în 1940 având doar 16 ani, deci mult prea tânăr și iresponsabil). Și chiar dacă banditul comuniștilor va fi fost un golănaș interbelic, un film i-ar fi putut preaușor acuza eventuala aberație. Filme se fac constant cu și despre Hitler, iar o precauție relativă eroului din 1955 putea fi ușor transformată în lecție sau metaforă etică și-n cazul unei pelicule actuale. Cu-atât mai mult cu cât, ulterior haiduciei politice și patriotice de răsunet mondial, Beldeanu a fost viclenit c-un drum până-n Germania, acolo fiind răpit de către spionii comuniști, adus și executat în România, treaba staliniștilor pur români fiind așadar „rezolvată”. Oare însuși patriotismul anticomunist din anii 50 revenea astăzi să constituie o problemă legală și etică insurmontabilă? Tare mă tem (ba chiar aș adora să greșesc zicând) că la mijloc e vorba mai degrabă de protecționism ideologic, de lașitate politică.

În asaltul asupra Legației (practic, echivalent al vremii pentru ce se pricepe azi drept consulat sau chiar ambasadă) din Berna, singura victimă a fost șoferul instituției (împușcat, poate, într-un fel de legitimă apărare). Adică paradigmaticul șofer, pe care l-am mai bifat cândva (tot în situl acesta) în vederea reținerii posturii de etern agent al potlogăriilor parapolitice. În cazul de față șoferul fiind un „acoperit” de top (capul securiștilor din respectiva „ambasadă” și al spionilor români și neromâni din toată zona). Iar dacă tot am pomenit personajul, să atrag atenția și asupra unei alte echivalențe simbolice și pragmatice. Și-anume: Doamna Excelenței sale, Soția Ambasadorului. Căci o asemenea Doamnă își amintea, după patru decenii, că a 2-a zi după dezertarea lui Pacepa (1978) în toată ambasada română din RFG n-a mai rămas decât soțul ei, ea (desigur), plus șoferul. Dispăruse absolut tot restul personalului, precis fiind retrași/extrași de urgență pe motiv de supremă siguranță (atât națională și instituțională, cât mai ales individual-vitală). Cu alte cuvinte, între 1955 și 1978 atât de mult și bine a evoluat spionajul românesc încât nu „ultimul om” (etern acoperitul șofer) era „cel mai tare” din parcarea numită ambasadă, ci absolut tot restul membrilor și angajaților din ambasadă, toți cei de pe funcții cu sau fără ștaif.

ȘI IATĂ INTERVENIND BRAVA AGENTURĂ MAGHIARĂ!

Așadar, românii tac, uită, îngroapă, cu exactitate nu fructifică absolut deloc momentul 1955. Foarte bine! De ce să se facă de râs Siguranța Națională, Securitatea Statului, diplomația română, criminalii politici, hoardele de spioni, trăgători de limbă și turnători care după 1955 au populat Elveția tocmai pentru ca așa o rușine politică să nu se mai repete niciodată?!… De ce să se întrebe cineva despre legiunile de afiliați, mijlocitori, aparținători, fii, nepoți și nepoate care au populat Țara Cantoanelor tocmai (ori măcar și) pentru a ține spate misterioșilor „acoperiți” – la rându-le meniți nu doar să controleze diaspora anticomunistă, ci și să pitească și să păzească bunătate de conturi valutare de care-și legaseră viitorul varii bande ceaușiste? [Atențiune, atențiune! N-am zis nicidecum că TOȚI emigrații, insertații legal sau transfugii români din Elveția fuseseră ori sunt agenți/securiști ceaușiști/spioni! Precizez redundant: nu toți! Doar destui.]

Mai puțin speriați, lași, fraieri sau pudici, maghiarii însă au preluat povestea adevărată a ocupării și luării de ostatici în ambasada română din Berna anilor 50, asumându-și-o cu totul. Când zic „maghiarii”, aici și acum, mă gândesc și refer la cultura maghiară, la oamenii de cultură actuală, de ultimă oră, la creatorii de artă (în speță, cinematografică). Care, văzând/nevăzând că românilor li se rupe, alias absolut deloc nu le pasă (mă rog, oamenilor de cultură din România, cineaștilor autohtoni), au tras ei un film pe această temă. Un film excelent. Capodoperă de nota 10, de medalie aurită, de trofeu internațional.

„Ambasadorul la Berna” (2014), având ca eroi, personaje, actori, figuranți, subiect, intrigă, story (absolut tot) doar maghiare/maghiari (parcă/poate și germani)… a ras totul! Și ca atare a fost prezentat la Tiff-Cluj și repetat de curând pe vreunul din canalele HBO sau Cinemax, așadar impus în istoria și confirmarea/consfințirea cinematografiei contemporane mondiale. Repet: capodoperă (maghiară) a artei de reflectare a istoriei, a comunismului, a politicului de principiu.

Nu fac aici niciun sinopsis de film (vezi netul, dar mai ales filmul). E exact povestea viteazului comando de români din 1955, însă acum ilustrând un grup de partizani/patrioți unguri care, în 1958 (deci după propria Revoluție de la Budapesta lui 1956) ocupă Ambasada Maghiară din Berna. Și care îl împușcă pe același șofer, îl țin ostatic pe ambasadorul însuși, în finalul arestării și eliberării grupului de către poliția helvetă adeverindu-se că însuși acest ambasador era un fel de patriot discret și subtil. Căci va prelua și folosi chiar el caietul cu coduri secrete zădărnicind planurile poliției politice, comuniste, cominterniste și kaghebiste ale regimului politic budapestan. Așadar, un film copiat perfect după o realitate românească, tras impecabil pe jarul „posibilei” istorii a anticomunismului maghiar, original fiindu-i numai finalul foarte onorant. Sau poate doar ambiguu, căci nu se-nțelege dacă ambasadorul chiar simpatizase-n taină cu Revoluția anticomunistă din ‘56, cu răzbunătorii ei care-i ocupaseră ambasada, sau doar deturnează ordinele codate ale guvernului în interesul salvării propriei funcții și piei.

Cu alte cuvinte, colegii de pe Tisa de astăzi au știut să facă – în baza de sută-n sută a unei realități pe care cu mândrie patriotică ar fi trebuit să o numim românească – o superbă și extrem onorabilă operă de ficțiune politică, anticomunistă, detectivistă, de suspans. Acuma, după ce ungurii au luat-o-nainte, reușind un film bun, cum ar mai putea românii să-și mai reclame sau (re)însușească și să onoreze (fie în același domeniu, fie în altul) adevărata poveste din Berna lui 1955?

Distribuie acest articol

11 COMENTARII

  1. Simpatic text, scris cu stil.
    Ca părere, poporul român plus intelighenţia românească fug ca dracu’ de tămîie să se privească în propria oglindă şi mai ales în propria istorie. Totul pare cum că istoria trebuie uitată cât mai repede fiindcă, nu numai că nu avem nevoie de ea, ba chiar ne afectează emoţional şi asta dăunează grav sănătăţii(…). Nu e laşitate, este lene spirituală şi lipsă de spirit critic. Păi nu e mai bine să dormi( „somnul cel de moarte”….) decât să te chinui analizându-ţi faptele şi gândurile? Să facă asta maghiarii, pe noi nu ne interesează treburile astea neplăcute.

  2. Articolul incepe cu un neadevar. Tocmai ca autorii „jafului secolului” nu erau de loc spargatori de meserie si cu atit mai putin ordinari ci, in mod bizar, evrei comunisti. Din cite tin minte Solomon incearca sa semene dubii cu privire la vina lor sugerind ca ar fi fost vorba de antisemitism.

    De ce romanii nu au facut un asemenea film precum fratii maghiari e cazul sa-i intrebati pe producatorii si regizorii romani care de altfel au fost foarte apreciati la festivalurile europene unde se asteapta si se premiaza constant „Nestbeschmutzung” est-european (nu ca n-ar fi si adevarat in general) … Detectivism si suspans in filmografia romaneasca nu prea e de la preainjuratul SN incoace.

  3. Evenimentul din care s-a inspirat filmul „Ambasadorul la Berna” (2014) a avut loc pe 16 august 1958, nu este vorba despre „ocuparea Legației Republicii Populare Române din Berna, în 1955” la care se refera autorul articolului.
    Contextul si descrierea atacului poate fi citita cu Google Translate aici:
    http://epa.oszk.hu/01200/01268/00001/KrahulcsanZsolt.html
    La sfarsitul articolului sunt si cateva fotografii aparute pe data de 18 august 1958 in Schweitzer Illustrierte Zeitung.

  4. Elvetia exercita si in zilele noastre o atractie stranie, ca si Viena, asupra unora dintre conationalii nostrii.
    Daca nu ma insel, pana si Cumpanasu era cat p-aci sa termine o Facultate particulara pe acolo – probabil aceeasi pe care a absolvit-o si Liderul Nord Coreean!
    Vedeti dara cat de mult ne lipsesc 9 azi propagandistii istorici de talia celor maghiari – carora sergiu nicolaEscu nu le-a ajuns nici macar pana la buric!

  5. Bravo cinematografiei ungare că a preluat o temă românească și a făcut-o neaoșă. Până la urmă, asta ține de libertatea actului artistic. Printr-o imagine în oglindă, și cinematografia românească poate prelua o temă ungurească, din istoria acestei țări, și o transformă într-o poveste băștinașă. Dar ce s-ar putea împrumuta ca să ni se potrivească? Să sparie gândul…

  6. Hmmm…

    N-am văzut (încă) filmul unguresc. Am văzut însă că e pe amazon și dacă are și soția mea chef de o seară de film ne uităm la el seara asta.

    Fără îndoială că e un subiect bun din care se poate face un film bun.

    Însă cred că e mai bine că filmul nu a fost făcut de ai noștri. Ca să fiu cinstit nu prea există filme românesti bune. Alea din vremea comunismului sunt 99% infectate cu proagandă. Chiar și Burebista sau Mihai Bravul aveau maniere de prim secretar al județenei de partid. Sunt câteva din care dacă tai ceva scene penibile poate ieși un film acceptabiul. Astea de după 1990 sunt „filme de autor”. Adică mai pe românește gunoi. Exhibiționisme de bâlci ieftin de mahala, sumbre, absurde. Singurul mod în care in care se zvârcolesc să-și ascundă lipsa de idei & talent și prin care încearcă să-și mai atragă publicul e cu înjurături și vocabular extras din canalizare.

    Nu există subiect de film atât de bun încât un „cineast” român, din ăsta destinat să moară „tânără speranță”, să nu poată scoate un film atât de prost că-ți întoarce mațele pe dos. De aia și au „succesuri” cu câte 2500 de specatori la sală și ajung în primul an free pe Youtube…

    După cum spuneam, mai bine că l-au făcut ungurii. Au și ei destule filme proaste dar măcar au reușit să facă și filme cu adevărat bune. Chiar și (sau mai ales!) după 1990…

  7. Foarte probabil, autorul nu cunoaște faptul că, totuși, evenimentul romanțat în acest film al regizorului Szasz Attila are o bază reală „maghiară”. În august 1958 a avut loc un atac împotriva ambasadei ungare din Berna, atacatorii fiind doi emogranți maghiari, Nagy Sándor si Papp Endre. Ei au pătruns în mod norocos în clădirea ambasadei datorită unei neatenții a unui consilier (pe nume Gottman). Nu se știe care a fost intenția reală a celor doi „spărgători”, faptul că ei au dorit să acapareze lista agenților comuniști din cadrul emigranților din Elveția a fost o informație din presa locală. Ei au luat ca ostatic pe ambasadorul ungarr, Marjai Jozsef. Se pare că Marjai s-a opus mult mai vehement decât apare în povestea filmului, dovada fiind cariera lui ulterioară. Pe urmă, el a mai fost ambasador la Praga, apoi la Moscova, iar revenind acasă a ajuns și vice-primministru. Ca pensionar, în 2006 a primit o distincție de stat de la guvernul socialist al Ungariei din aceea perioadă. A decedat în 2014 și nu-i exclus că avea posibilitatea să vadă filmul atacului de la Berna.

  8. Din punct de vedere juridic se pare ca autorul are dreptate.
    Dar din punct de vedere istoric fenomenul haiduciei este o miscare violenta, sustinuta activ sau pasiv de populatia autohtona. Haiducia era indreptata impotriva bogatilor care in majoritate erau alogeni si nu impotriva saracimii care forma majoritatea populatiei si care uneori chiar beneficia de pe urma acesteia. Haiducul era cu totul alceva decat talharul sau hotul asa cum piratul era cu totul alceva decat corsarul.
    Daca facem o paralela istorica, Robin Hood care este haiducul celebru al Marii Britanii, este un personaj (poate nu real istoric) dar extrem de popular din zilele lui pana in zilele noastre. De ce ai lor sunt personaje pozitive iar ai nostri sunt personaje negative?
    Dar este cu totul altceva cand vorbim de hoti si talhari, persoane fizice sau juridice, care si in zilele noastre se autoservesc din averea privata sau publica saracind populatia si tara, la adapostul legii care este prea blanda cu marii banditi si prea aspra cu cei mici.

  9. Romanii au o admirație prost ascunsă pentru cei care fura si nu sunt prinși. De aici și baladele despre haiduci utilizate intens de propaganda comunistă, dar existente și anterior. Mos Djuvara observa ca mamele se uita la pruncii lor și spun cu admirație: nu-i asa ca-i otz? Mitul lui Robin Hood a aparut tarziu si a avut o tenta naționalistă, rezistenta practic inexistența a populației anglo saxone la invazia normanda.

  10. ADAUS FOARTE IMPORTANT
    Mulțumesc mult/köszönöm nagyon szépen celor doi colegi maghiari de mai sus (probabil că mulți alții au același lucru ori detalii similare de spus) și totodată îmi fac „mea culpa” !
    Habar n-aveam că și maghiarii au avut, în 1958, o acțiunea aproape identică aceleia românești din 1955 (după cum e foarte posibil ca nici maghiarii contemporani habar să n-aibă că românii efectuaseră propria lor haiducie cu 1 an înaintea bravii lor Revoluții și cu 3 înaintea propriului lor act de ocupare și sechestrare a propriei Ambasade).
    Oricum, admirația pentru Revoluția ungară din 1956 se completează, susține, prelungește sau mărește dacă ținem cont și de acest act (dacă el chiar e de esență revoluționară) al maghiarilor din 58 în Berna. Pe de altă parte, e de gândit: poate că românii nu au avut propria lor Revoluție din 1956 și pentru că guvernul român, Securitatea, miliția și armata au luat aminte la „incidentul” din 55, au înăsprit mai iute controlul, teroarea și represiunea împotriva propriului popor, chiar din 1955 (nu doar în timpul și imediat după Evenimentele de la Budapesta, așa cum e documentat și știut de către toți românii). Iar faptul că cei doi maghiari au pus la cale și au executat în Berna ceea ceva similar cu ceea ce comandoul român efectuase deja cu 3 ani în urmă tot acolo e foarte posibil să-i fi inspirat, să le fi folosit drept referință, să le fi fost de indirect ajutor.
    Oricum, rectific și chiar șterg accentul (FOARTE retoric!) pus aici pe ideea de „preluare” (de către cinematografia contemporană a unui eveniment românesc). Preluate de către maghiari – atât în propria istorie factuală cât și în filmul recent – au putut fi doar „elemente” (fie majore, fie de detaliu); iar evenimentul lor din 58 meritându-și memoria, cinstea și recunoașterea alături de Marele Eveniment Revoluționar din 56.
    Oricum, esența rămâne: despre Revoluția Maghiară (56) știe toată lumea, iar maghiarii i-au adăugat recent și memoria micului patriotism din 58. Rămâne ca românii să ne asumăm (oricum n-avem cum să tot ignorăm sau ștergem) pata neagră a participării de partea contrarevoluționară/represivă a sovieticilor la respectiva „poveste” a ungurilor. Rămâne ca românii să regretăm teroarea, represiunile, trădările și complicitățile masive care au urmat în sânul propriului popor (comandate de către guvernanții domestici și efectuate cu participarea/mâna propriilor noștri părinți și copii, frați și surori). Rămâne ca – decât să tot punem vina pe „alogenii” care ne-au făcut rău – mai degrabă să ne mândrim cu propriile eroisme (tip „legația din Berna 1955” și Paul Goma, redacția română de la „Europa Liberă” și Regele Mihai), pentru îndreptățirea și demnitatea umană pe care au ilustrat-o la nivel mic (chiar dacă la nivel istoric vor fi fost prea puțin fructuoase).

  11. Printre altele
    „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” Premiul 1 Berlinale 2021
    „Nu mă atinge-mă” Ursul de Aur 2018
    Cum n-avem filme de succes ? actualitatea fiind probabil mai stringeta decat trecutul pt cineastii romani.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa este etnolog și scriitor, dr. în filosofie

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro