marți, octombrie 27, 2020

Leninism balcanic, leninism iberic: Ceaușescu și Carrillo

Ii unea dispretul tipic leninist pentru „morala burgheză”. Erau amândoi machiavelici, in sensul corupt, pejorativ, al conceptului. In numele unui scop utopic, au fost dispusi să folosească si să sanctifice mijloacele cele mai abjecte, inclusiv crima, teroarea, violența brută. Amândoi simbolizau forma mentală a totalitarismului leninist. Santiago Carrillo (1915-2012), secretarul general al PC din Spania, a fost un apropiat prieten al lui Nicolae Ceausescu. Ii unea, in egală măsură, o viziune comună despre rolul predestinat al partidului de avangardă, o capacitate unică de a unelti din umbră, de a-si anihila adversarii politici. Erau amândoi, spre a relua titlul recenziei lui Jeremy Treglown din „Times Literary Supplement” (16 ianuarie 2015) la recenta biografie a lui Carrillo datorată lui Paul Preston, monștri ai minciunii. Ambii au cultivat cu imens zel ideea unității de monolit a partidului, ambii au pozat in anti-staliniști, in marxisti creatori, fiind de fapt cei mai inchistați staliniști.

Postul de radio „Pirinaica” al PC din Spania a emis ani de zile de la București dintr-o clădire din apropierea Muzeului de Istorie a Partidului, in care se afla și postul de radio „Vocea Adevărului” al PC din Grecia. La Bucuresti s-a desfașurat in mare secret, in 1956, o celebra plenară a CC al PC din Spania unde Carrillo a reusit să-si impună dominația. A transformat-o pe inflăcărata stalinistă Dolores Ibarruri (La Pasionaria) intr-o simpla prezență simbolică, lipsită de orice putere reală, in fruntea acelei formațiuni aflată in clandestinitate si dirijată, din străinatate, de grupul Carrillo.

In timpul Războiului Civil, Carrillo a fost direct implicat in operațiuni de sângeroase epurări, inclusiv masacrul din 1936 de la Paracuellos del Jarama, lângă Madrid, lugubru experiment de tip NKVD, preludiu, poate, pentru asasinatul in masă de la Katyn. A făcut parte din cel mai dur nucleu al celei mai inclemente stângi. O stângă totalitară pe care George Orwell a demascat-o exemplar in „Omagiu Cataloniei”. Un război despre care Simone Weil scria: „On part en volontaire, avec des idées de sacrifice, et on tombe dans une guerre qui ressemble à une guerre de mercenaires…”

Rămâne de cercetat, in arhivele Secției Internaționale a CC al PCR, dacă și in ce măsura Santiago Carrillo a exprimat vreodată cea mai mică rezervă in legătura cu masurile paranoice ale regimului Ceaușescu. Aparențele erau ale unei mari admirații reciproce, familia Carrillo era anual invitată sa-si petreacă vacanta de vară la Neptun. Intre amicii lui Carrillo de la Bucuresti, unul dintre cei mai influenți era Valter Roman. Ar fi extrem de interesant de aflat care erau sumele oferite, mai intai sub Dej, apoi, mult crescute, nu mă indoiesc, sub Ceaușescu, pentru sustinerea financiară a activitătilor PC din Spania? Multe din aceste secrete le-au dus cu ei, pe lumea cealalta, Ghizela Vass, vreme de decenii sefa Secției Externe, si Stefan Andrei, protejatul si mult timp mana ei dreapta. Justificarea ideologică a acestor masive transferuri de fonduri, operate adeseori prin banci franceze controlate de sovietici, era, fireste grandilocventul, bombasticul si atat de falsul „internaționalism proletar”. Era de fapt vorba de solidaritatea mafiilor de tip bolsevic, din Est si din Vest. Mi-as dori să citesc o carte bine documentată si demistificatoare despre „Nicolae Ceausescu si miscarea comunista mondiala”.

 Dolores Ibarruri (La Pasionaria) si Santiago Carrillo
Dolores Ibarruri (La Pasionaria) si Santiago Carrillo

Dupa infrângerea Republicii, in 1939, Carrillo, impreună cu Jose Diaz (secretarul general al partidului), cu Enrique Lister si, desigur cu Pasionaria, s-a aflat in exil in URSS. Diaz s-a sinucis, se pare, in anii razboiului. Carrillo a urmat cursurile unei din scolile Cominternului. A participat la sinistre acțiuni propagandistice menite sa-i oblige pe refugiații politici spanioli, dintre care multi erau de-acum dezamăgiți de realitățile sovietice, să ridice osanale lui Stalin și „patriei socialismului biruitor”.

In anii 60, conducerea PC din Spania s-a aflat la Paris. In 1964, Carrillo i-a eliminat din Biroul Politic pe ereticii Jorge Semprun și Fernando Claudin. Ulterior, le-a adoptat ideile, prezentându-le drept ale sale. A scăpat de concurentul sau Julian Grimau trimitandu-l la moarte sigură in Spania franchistă.

După moartea lui Franco, transfigurat in „eurocomunist”, Carrillo a imbrăcat veștmintele unui apărător al democrației. Nu se poate nega că, in momentul loviturii de stat eșuate din 1981, a dovedit curaj. In mișcarea comunistă internațională, asemeni leninistului din Balcani, adică lui Ceaușescu, Carrillo a susținut poziții de tip național stalinist. Nu a incurajat niciodată democrația internă in propriul partid, a prigonit „fracțiunile”, dar a condamnat invazia Cehoslovaciei in termeni extrem de vehemenți, ca și Ceaușescu in faimosul discurs din 21 august 1968. A existat o diferență, așadar, intre leninismul unui Alvaro Cunhal (1913-2005), ultra-obedientul lider al Partidului Comunist Portughez, un fidel necondiționat al liniei moscovite, indiferent de zigzagurile acesteia, și Carrillo, cu ale sale critici la adresa hegemonismului sovietic.

Este limpede că oameni precum Carrillo vedeau succesul taberei republicane in Războiul Civil drept premisa instituirii unei dictaturi de tip bolșevic. Nu a recunoscut acest lucru niciodată, dar e imposibil, dacă ești onest, să nu fii de acord cu Jeremy Treglown, autorul unei excepționale cărți despre politică si cultură in Spania franchistă („Franco’s Crypt”) atunci cand scrie: „Dacă Republicanii ar fi caștigat Războiul Civil, care ar fi fost șansele ca Santiago Carrillo să nu devină președinte?”

Răspunsul il găsim in aceste randuri scrise de Fernando Arrabal, l’enfant terrible al literelor spaniole, aflat, in anii finali ai franchismului, pe lista celor 6 cei mai periculosi oameni pentru dictatură, intre care La Pasionaria, Carrillo, Lister si El Campesino: „En la guerra civil de España , Moscú jugó a que ganara Moscú .. Ni odio ni cariño hacia el pueblo español , ni sentimentalismos, ni principios , ni escrúpulos,. La tragedia fue para cuantos FUIMOS INSTRUMENTOS DÓCILES de la política de Moscú , a la que , en nuestra ceguera, llegamos a sacrificar sagrados deberes que, como españoles, nos incumbían .. . El más leve desliz sobre la regla no podía esperar mejor suerte que la del pistoletazo en la nuca.
Recomandări:

https://www.contributors.ro/global-europa/mastile-bolsevismului-viata-si-timpurile-lui-santiago-carrillo-1915-2012/

https://www.contributors.ro/global-europa/leninismul-lui-ceau%c8%99escu-un-palimpsest-din-balcani-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

https://tismaneanu.wordpress.com/2009/06/01/o-carte-memorabila-george-orwell-omagiul-cataloniei-in-top-polirom/

http://www.mediavida.com/foro/estudios-trabajo/carrillo-in-memoriam-459481

http://www.elcultural.es/revista/letras/Fernando-Arrabal/7167

https://www.contributors.ro/cultura/corabia-amagirilor-brigazile-internationale-din-spania/

https://www.contributors.ro/cultura/limbajul-secret-al-destinului-in-memoriam-jorge-semprun/

https://tismaneanu.wordpress.com/2010/07/27/hohotele-de-ras-ale-domnului-rogozanu-sau-cum-se-desfigureaza-istoria-secolului-xx/

Distribuie acest articol

2 COMENTARII

  1. Este limpede că oameni precum Carrillo vedeau succesul taberei republicane in Războiul Civil drept premisa insitutirii unei dictaturi de tip bolșevic. Nu a recunoscut acest lucru niciodată, dar e imposibil, dacă esși onest, să nu fii de acord cu Jeremy Treglown, autorul unei exceptionale carti despre politica si cultură in Spania franchistă (“Franco’s Crypt”) atunci cand scrie: “Dacă Republicanii ar fi caștigat Razboiul Civil, care ar fi fost șansele ca Santiago Carrillo să nu devină președinte?”

    Asocierea taberei Republicane cu bolșevismul sovietic a constituit cel mai mare handicap cu care guvernele liberale (de stânga) -care s-au succedat la conducerea Spaniei din februarie 1936 pâna la finalul războiului civil în primăvara anului 1939- au trebuit să lupte din interior, mai ales pe plan propagandistic. Chiar și premierul Caballero, liderul facțiunii radicale din Partidul Socialist, nutrea sentimente anti-sovietice. În plus, Rebelii sau Nacionales au abandonat să se refere la tabară republicană drept Loialiști și au preferat să îi numească (cei) Roșii.

    Iată câteva detalii:
    – Atât Spania Monarhică cât și cea Republicană (din Aprilie 1931 până la izbucnirea rebeliunii în Iulie 1936) NU a întreținut niciun fel de relații diplomatice cu Uniunea Sovietică;
    – Atât Stânga cât și Dreapta liberal republicană se opuneau Comunismului și colaborării cu comuniștii spanioli sau sovietici în perioada 1931 – începutul anului 1936. Nici „troțkiștii” spanioli – aflați în conflict deschis cu Moscova – nu erau bine văzuți;
    – Apropierea de Moscova este explicată de susținătorii republicani pe baza refuzului democrațiilor occidentale (sau. mă rog, pasivității lor) – Regatul Unit, Franța, SUA – de a furniza armament și logistică guvernului republican spaniol, legal ales în februarie 1936, pus în situația de a se apăra imediat după izbucnirea revoltei din iulie 1936;
    – Stalin a ezitat să acorde ajutor regimului republican de la Madrid. Considera rasa iberică un teren infertil extinderii ideologiei comuniste. Era pe undeva dezamăgit de evoluția Partidului Comunist din Spania (afiliat la Komintern), care după 5 ani de la înființarea Republicii Spaniole la 14 Aprilie 1931, în ciuda propgandei sovietice și ajutorului financiar, nu însuma mai mult de 3,000 de adepți.
    – În cele din urmă Stalin și-a schimbat opinia și a început să trimită armament, avioane de luptă, tancuri, ofițeri, comisari și evident reprezentanți Ceka în Spania. Drept răspuns la ajutorul militar pe care generalii rebelii l-au primit din partea lui Hitler și a lui Mussolini;
    – De-a lungul întregului Război Civil, au existat fricțiuni între guvernul republican spaniol și reprezentanții sovietici, mai ales referitoare la gradul de influență al ofițerilor și comisarilor în organizarea armatei.
    – Guvernul republican refugiat la Valencia încă din toamna anului 1936, însărcinase un așa numit Comitet pentru menținerea ordinii publice în Madridul asediat. Acest Comitet al Ordinii Publice, din care făcea parte și Carrillo (consilier), era controlat de comuniști care nu au ezitat să recurgă la epurări. Carrillo nu a recunoscut niciodată implicarea sa în astfel de evenimente, inclusiv în cel legat de Paracuellos del Jarama.

  2. Personajul trebuie tratat cu discernamint.
    Povestea lui Carillo incepind cu anii 1960 este indisolubil legata de eurocomunismul, ce parea initiat de Palmiro Togliatti si apoi condus de troika Berlinguer – Marchais – Carillo..
    Era o perioada a unor puternice partied comuniste in Europa de Vest, cind se vorbea si in Occident ( parca un domn Rostow era promotor ) de ” convergenta celor doua sisteme ” si ideile euro-comunismului de renuntare la dictatura proletariatului, de admiterea pluri partidismului si ajungerea la putere pa cai parlamentare, nu cred ca erau prea ” leniniste” si fanatice..Cred ca a fost vorba de singura cale aleasa de niste politicieni rutinati, pentru a atrage in continuare voturi si a-si mentine cit de cit influenta in societatea psot industriala, pentru care determinismul marxist era o idee depasita..
    Din cite imi aduc aminte, stingistul acestei troici era Marchais, nicidecum Carillo Ma insel, oare ?
    Parafrazind pe Stalin cu ” leninismul este marxismul epocii noastre” , cred ca se putea atunci spune cea ” Eurocomunismul este leninismul epocii noastre „. C e ar fi facut reprezentantii eurocomunismului odata ajunsi la putere pe cai parlamentare, asta este o alta poveste, poate ar fi fost asemanatoare cu experienta Allende din Chile !
    Comunismul nu-si pierde caracterul criminal. : diavolesc: pentru a mentine aprecierea Dlui Prof. Tismaneanu, , chiar daca imobraca fel de fel de haine modernizatoare, dar atunic, ” eurocomunismul” parea o alternativa ce avea sa se finalizeze ( ca esec total ) unde credeti: Tocmai prin perestroika lui Gorbaciov.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

Cine moşteneşte poporul lui Vadim Tudor?

PSD se transformă treptat într-un fel de Grup de la Cluj transplantat, cu aceleaşi şanse incerte, în climatul exotic de Buzău. Facţiunea...

Racla şi linguriţa. Credinţa la vreme de molimă

La ȋnceputul lunii iunie, doar ce ieşea România de la zăvor, am publicat tot aici un text intitulat “Biserica Ortodoxă la vreme...

Alegeri cu cannabis în Ucraina, vecinul nostru cel mai important (după Moldova, Marea Neagră etc)

Duminică sunt alegeri locale în Ucraina, probabil cele mai importante în regiune pentru noi românii (evident în afară de cele prezidenţiale din...

Tren la aeroport în 2020, tehnologie din 1930

În urmă cu o lună am scris despre posibile soluții la greșelile majore de proiectare ale acestei lucrări, care altfel riscă să devină...

Impostura şi ipocrizia

Strania istorie a domnlui Barangă (ce vine după cea a d-lui Cumpănaşu, care – la rândul ei – o urmează pe cea...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.