Teza noastră: Nicolae Ceaușescu a fost un leninist român, incontestabil cel mai important, un zelot al doctrinei bolșevice pe care a îmbrățișat-o din tinerețe, în versiunea codificată de Stalin îndeosebi în „Problemele leninismului” și, în 1938, în „Cursul Scurt de Istorie al PC (b) al URSS”. Întreaga carieră revoluționară a lui Ceaușescu, cea de dinainte de 1944, apoi cea de activist în ascensiune al unui partid care a ajuns la putere, începând din martie 1945, a fost una de militant leninist. Prin urmare, revoluția din decembrie 1989, pe care Ion Iliescu și camarazii săi au prezentat-o inițial drept una împotriva „tiranului” (nu negăm că a fost tiran, dar avem rezerve față de manipularea termenului de către anumiți urmași ai săi), a fost anticomunistă. De la Paul Niculescu-Mizil la Ion Ianoși (în cartea sa „Eu și el”, dar și în „Internaționala mea”), există o întreagă galerie de leniniști români care au încercat și încearcă să despartă „comunismul” de „ceaușism”. Este o eroare! Ceaușismul a fost comunism, ori, pentru a folosi o sintagmă din literatura sociologică și politologică, a fost una din versiunile socialismului de stat de sorginte bolșevică. Dar nu are sens să ne blocăm în dispute terminologice. Esența chestiunii ține de sistemul în care a avansat Ceaușescu până când a devenit lider suprem, un set de instituții, valori, atașamente, nostalgii, emoții, pe care îl numim, în consens cu scrierile lui Robert C. Tucker, cultura politică a comunismului din România. La un moment dat, Ceaușescu a virat de la bolșevismul de extremă stânga la acela de extremă dreapta (recurgem din nou la taxonomia lui Tucker). A plasmuit un set de mituri în care se înfrățea stalinismul impenitent cu mitul națiunii aflată mereu în primejdie, amenințată de dușmani externi și interni. Mai târziu, acest palimpsest mitocratic avea să fie preluat de Slobodan Milošević, demagogul populist care a reușit să „incendieze” Iugoslavia.
Regimurile comuniste au fost dictaturi bazate pe supremația ideologiei. Partidul comunist juca rolul de emisar divin, deținător al adevărurilor ultime despre natură, om și societate. Așa cum a demonstrat istoricul Martin Malia, era vorba de ideocrații partocratice. Acest sistem și-a găsit în Nicolae Ceaușescu un exponent devotat, zelos, entuziast. Leninismul este o doctrină care așează în epicentrul cosmologiei sale revoluționare partidul de avangardă, echivalentul modern, cum spunea Gramsci, al Principelui lui Machiavelli. Partidul, format în faza sa „eroică” din revoluționari de profesie, deține carisma, o transmite celorlalte instituții, de la cenzură la poliția secretă. Crimele sunt astfel sacralizate întrucât, în gnoza comunistă, ele servesc unui scop transcendent. Mistica Partidului (scriem deliberat cu majusculă) a fost steaua polară a existenței politice a lui Ceaușescu. De fapt a existenței sale în genere, întrucât leninismul, ca religie politică, presupune absorbția totală, fără nicio rezervă, a vieții militantului în chimia învolburată a „muncii de partid”. Un leninist nu poate fi doctor sau inginer dimineața, și militant seara. Marea schismă dintre bolșevici și menșevici a pornit tocmai de la această chestiune, a angajamentului absolut și necondiționat al individului în raport cu entitatea venerată numită Partid.
Lenin spunea că organizația revoluționară se bazează pe teoria revoluționară. Fără să fi ajuns să stăpânească misterele dialecticii marxiste, Ceaușescu a interiorizat tezele lui Engels din lucrări de vulgarizare a materialismului istoric precum „Ludwig Feuerbach și sfârșitul filosofiei clasice germane” și „Anti- Dühring „. Avem îndoieli că a citit „Capitalul”, fie chiar și primul volum. Din Lenin, este greu de crezut că a citit mai mult decât „Statul și revoluția”, „Revoluția proletară și renegatul Kautsky”, „Stângismul–boala copilăriei comunismului”, eventual câteva pagini, greu digerate, din oricum indigestul pamflet pseudo-filosofic „Materialism și empiriocriticism”. Evident, „Trei izvoare, trei părți constitutive ale marxismului” și „Tezele din aprilie”. Economia politică a învățat-o după manualele staliniste și din cursurile ținute la Școala Superioară de Partid, prin 1946-1947 de militanți precum Zina Brâncu și Barbu Zaharescu. Până la sfârșitul zilelor, când înfiera reformele gorbacioviste, a fost convins că proprietatea privată este cauza mizeriei sociale, a criminalizat-o drept expresie a injustiției absolute. De aici și îndârjirea cu totul specială pe care a demonstrat-o în timpul acțiunilor de colectivizare. Pentru el, chiaburul era „lipitoare”, „păduche”, „vierme”.
Bolșevismul fiind o soteriologie seculară, un mesianism revoluționar, Ceaușescu a crezut cu pasiune în necesitatea revoluționării condiției umane, deci a plăsmuirii Omului Nou. Dorința de a crea Omul Nou, ființa perfectă visată Lenin și de Troțki, de Mao și de Che Guevara, reprezintă un indicator esențial al aspirațiilor politico-ideologice ale acestor sisteme. Noul cetățean urma a fi total politizat, extrem de dedicat și loial deținătorilor puterii din reflex. Urma a pune interesele societății deasupra alor sale, punând astfel capăt, prin saltul din imperiul necesității în acela al libertății, multimilenarului conflict dintre Eu și Lume. „Sfârșiți odată cu trecutul negru”, versul „Internaționalei”, era pentru Ceaușescu literă de evanghelie. Spre a relua formula lui Roger Griffin despre fascism, comunismul lui Ceaușescu era, asemeni celor ale lui Stalin, Mao, Enver, Castro, Che Guevara, spre a-i numi doar pe aceștia, unul palingenetic. A reduce personajul la exacerbate manii, la paranoia galopantă și alte patologii, servește prea puțin explicației istorice. Viziunea lui Lenin despre partid era, ab initio, una cu elemente paranoice și conspiraționiste. Sectarismul voluntarist era înscris în codul genetic al bolșevismului. Dar nu patologia individuală explică sistemul, ci ideologia. În fascinanta sa nouă biografie a lui Stalin, din care primul volum a apărut în 2014, istoricul Stephen Kotkin scrie: “The fundamental fact about him was that he viewed the world through Marxism” (Faptul fundamental despre el era că vedea lumea prin prisma marxismului). În același sens, putem spune că Nicolae Ceaușescu a văzut lumea prin prisma leninismului, în versiunea sa –probabil cea mai loială originalului, cum a dovedit-o Leszek Kołakowski – a stalinismului. De aici și semnificația sintagmei stalinism pentru eternitate.
În plan cultural, Ceaușescu a fost rudimentar, simplist și tezist. A rămas convins că literatura și artele trebuie să fie subordonate principului leninist al partinității (partiinost). Nu accepta concesii ideologice. „Tezele din iulie 1971” nu au fost (doar) efectul contaminării cu morbul Revoluției Culturale maoiste ori al ideologiei juche din Coreea de Nord, ci al propriei sale panici că liberalizarea din România, timidă și făcută à contrecoeur, putea duce la prabușirea socialismului. Nu a susținut Primăvara de la Praga pentru că simpatiza cu ideea socialismului cu chip uman, ci din rațiuni conjuncturale, legate de obsesia sa privind suveranitatea națională și neamestecul în treburile interne.
A întreținut relații cordiale cu unii lideri eurocomuniști, în primul rând cu secretarul general al PC Spaniol, Santiago Carrillo, dar nu a sprijinit viziunea semi-pluralistă a acestora. Deși a declarat în 1976 că PCR renunță la teza necesității „legice” a dictaturii proletariutului, o poziție eurocomunistă, nu a întreprins nimic pentru demolarea structurilor represive, în primul rând a aparatelor ideologice și a Securității. Simptomatic, acea declarație a fost făcută la un „Congres al Educației Politice și al Culturii Socialiste”.
Internaționalismul lui Ceaușescu era de factură leninistă și presupunea solidaritatea cu toate „forțele anti-imperialiste”. Se simțea fericit în compania liderilor mișcărilor de eliberare națională din Lumea a Treia. Treptat, a ajuns să savureze și relațiile cu dictatori precum Jean-Bédel Bokassa și Mobutu Sese Seko. Se visa lider tiers-mondist, un nou Gamal Abdel Nasser, Nehru, Sukarno sau Tito. Aici intervine ceea ce Zbigniew Brzezinski a identificat drept elementul idiosincratic, insolit, din comunismul românesc. Ceaușescu acționa simultan ca lider leninist și ca o căpetenie tribală (nu folosim conceptul de tribalism în sens peiorativ). Când sacerdotul suprem al cultului, Dumitru Popescu (zis și Dumnezeu) spunea la Congresul al XI-lea al PCR (1974) că „Ceaușescu ne e baci”, el dădea glas unei adeziuni poate reale simțită de mulți activiști.
Mitul în care s-a format Ceaușescu a fost, înainte de toate, acela al infailibilității lui Stalin, perceput drept „corifeu al științei”. După război, Ceaușescu, asemeni mentorului său Gheorghiu-Dej, l-a privit pe Stalin drept genialissimul generalissim (discutăm acest concept în cartea noastră cu acest titlu apărută în 2014 la Curtea Veche). În primăvara anului 1956, când Miron Constantinescu a trăit șocul legat de revelațiile lui Nikita Hrușciov din „Raportul Secret”, Ceaușescu a continuat să fie rapsodul ideologic al stalinismului. În ultimul său interviu cu un ziarist occidental, în 1989, îl glorifica pe Stalin pentru triumful din război și construirea unei URSS colosal de puternice. În forul său interior, a adorat Uniunea Sovietică, „patria socialismului triumfător”. Asemeni lui Dej sau Enver, a fost revoltat de atacul lui Hrușciov împotriva mitului stalinist. A devenit antisovietic din rațiuni de stalinism. Așa s-a născut, în anii ultimului Dej și după aceea, experimentul stalinismului național din România, înrudit cu acela din altă țară balcanică, Albania.
Leninist fiind, Ceaușescu a avut o Weltanschauung binară, exclusivistă, intolerantă. Împărțea lumea în prieteni și dușmani. Concepea lupta politică asemeni unui război permanent, conform principului leninist kto-kogo, „care pe care”. Așa a privit Revoluția Maghiară în toamna anului 1956, așa a privit greva din Valea Jiului din august 1977 și protestele de la Brașov din noiembrie 1987, așa a privit „Solidaritatea”, așa a privit glasnost-ul lui Grobaciov, așa a răspuns marii sfidări a Timișoarei și apoi a protestarilor din București în decembrie 1989.
A murit împușcat, mână-n mână cu soția sa, cântând „Internaționala”. Un sfârșit elocvent pentru acest leninist din Balcani, prizonier al miturilor care au drogat generații de comuniști în veacul lagărelor de concentrare și al camerelor de tortură. Până în ultima clipă, Ceaușescu a crezut în cuvintele lui Stalin: „Leninismul este marxismul epocii imperialismului și a revoluțiilor proletare”. Cine vrea să vorbească despre leninism, trebuie să vorbească și despre Nicolae Ceaușescu. Cine vrea să curețe grajdurile lui Augias, de fapt ale culturii politice totalitare comuniste (așa cum a făcut-o, de pildă, Vasili Grossman, în Viață și destin, roman interzis chiar și sub „dezghețul” hrușciovist și publicat abia în perioada glasnost-ului, în 1988, în revista „Oktiabr”), trebuie să-l privească pe „geniul” Scorniceștilor în toată splendoarea lui de adept fanatic al catehismului leninist. Inclusiv cei care, din ignoranță ori iresponsabilitate, ori ambele, ne spun că ar trebui „retestată” ipoteza leninistă, a cărei subspecie, am încercat să demonstrăm în acest eseu, este chiar ipoteza Ceaușescu. Un scenariu care, măcar pentru autorii acestui eseu, sună moral insalubru și politic terifiant.
Recomandări:
http://www.curteaveche.ro/autori/leszek-kolakowski/este-dumnezeu-fericit.html
http://www.curteaveche.ro/principalele-curente-ale-marxismului-8211-vol-al-iii-lea-prabusirea.html
https://www.contributors.ro/politica-doctrine/hobby-ul-lui-ceausescu/
https://www.contributors.ro/politica-doctrine/urmasii-lui-ceausescu-iliescu-nastase-ponta/
https://www.contributors.ro/cultura/profesorul-ianosi-si-obsesia-ingerului-rosu/
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Cred ca-l supraestimati intrucatva pe Ceausescu, atribuindu-i aderenta la o anumita ideologie. Analiza ar trebui facuta in primul rand de un (bun) psiholog. Era un individ incult, cu un grad de educatie sumar, fanatizat din frageda tinerete si incapabil sa gandeasca. Ratiunea era inlocuita de fanatism. Nu cred ca a reusit sa citeasca, dar sa mai si inteleaga, ceva din „clasicii marxism-leninismului”. El ii inghitea gata digerati . N-am vazut in ultimii 10-15 ani ai comunismului din Romania vre-o lucrare de M-E-L in librarii; de interpretari mai actuale nici ca putea fi vorba.
Intr-un asemenea climat intelectual, intretinut nu doar de Ceausescu ci de intreaga conducere a PCR nu-i de mirare ca nu au aparut curente de gandire inoitoare pornind de la marxism-leninism. Nu-mi vorbiti de soaptele de la intrevederile particulare care n-au avut nici o consecinta ! Un batran activist de partid, avand fiul la St.GH. mi-a spus odata :-Noi studiam candva pe Marx si Lenin, astia nu studiaza decat Ceausescu!” La ce sa te mai astepti ? Activistii de partid nu mai credeau in nimic, erau ocupati doar de functii si de chiverniseala. Si cand controlul „de sus” a disparut i-ati putut vedea cine sunt si ce pot!
Ar fi nedrept sa-l acuzam doar pe Ceausescu. S-ar putea ca de vina sa fie lipsa de aderenta a romanilor la ideile comuniste. De unde si numarul ridicat al alogenilor printre „ilegalisti”. Care, ajunsi la putere nu prin evolutia societatii ci prin forta ocupantilor rusi n-au fost capabili sa inoculeze ideile lui Marx-Lenin nici macar unor intelectuali adevarati, independenti in gandire
nu mai vorbesc de mase. In schimb profitorii si oportunistii s-au inghesuit. Si a iesit ce-am vazut cu totii !
„Oalele sparte” le-a platit Ceausescu !
1. “Oalele sparte” le-a platit Ceausescu !”. Imi amintesc cum prin anii 70, cand s-a lansat cultul personalitatii lui NC, citeam prin nu mai stiu care revista occidentala o mica notita marginala despre acesta, in care se afirma ca toate ideile si toate „realizarile” i se atribuie lui personal tocmai in scopul ca in final el sa fie singurul care urma sa suporte consecintele de orice natura. M-a izbit aceasta afirmatie pe care nu am uitat-o.
2. De acord cu dvs. ca era un impotent intelectual, ca nu ar fi reusit niciodata sa citeasca si mai ales sa inteleaga vreo lucrare ideologica. Bagajul lui de cunostinte se reducea la cateva citate semnificative, cum ar fi „Libertatea e necesitatea inteleasa” de care s-a folosit intr-o polemica scurta cu Gh. Apostol in plenul Marii Adunari Nationale. De unde o fi retinut-o nu stiu, ca doar nu o fi citit-o in Spinoza.
Autorii articolului fac analiza in baza textelor citite scremut de NC, dar acele texte erau concepute de Popescu Dumnezeu si de altii, deci concluziile la care ajung autorii trebuie atribuite lui Popescu Dumnezeu si compania, nu lui NC.
Ca inainte de a se ramoli avea o memorie extraordinara, asta o stiu de la unii dintre cei care au avut ocazia de a se convinge personal. Fostul ministru de externe G. Macovescu era terorizat de ideea ca in discutiile la care era chemat de NC ar putea sa nu fie la curent cu toate detaliile problemei.
E interesant modul in care faceti sa intre nationalismul ceausist in cadrul internationalismului leninismului. Chiar asa de flexibil sa fie leninismul asta, incat sa inghita nationalisme tribale fara sa plesneasca? Nu pot sa fiu de acord cu teza dvs, mi se pare ca comiteti un sofism genetic.
Cred ca si „modestia ipocrita” a luat-o Ceausescu de la Lenin care si-a petrecut ultimii ani de viata la Leninskiigora , in conacul fostului sef al jandarmeriei din Moscova ,printre bunurile acestuia ,cu justificarea ca este mai aproape de Moscova. Cred ca si psihopatia acestuia a fost cultivate din belsug de doctrina leninista si stalinista . La Congresul al 13-lea nici macar nu se mai facea referire la anul 1938 ci la consecintele celui de al 2-lea razboi mondial.”Realimente” (cum spunea geniul Carpatilor) am fost uluita si in acelasi timp disperata de ,unde vom ajunge cu Partidul Comunist Roman /”forta vitala a intregii societati”!?
Ma sperie si acum cugetarile unor indoctinati si ai copiilor lor ,care nu platesc „oalele sparte”,ale comunismului romanesc ,declarand ca sunt „social democrati”.
Ceausescu a fost si va ramane un comunist.
A crezut in doctrina, a actionat mereu in spiritul ei si, uite, a primit si rezultatele ei: falimentul, foamea, frigul, disperarea care te scoate din toate ale tale si te aduce in stare sa faci, fara frica, ceea niciodata nu ti-ai fi imaginat…
Daca Occidentul a fost la un anume moment pacalit si-a revenit relativ repede… Se spune ca cineva ar fi prevestit ca anume va fi huiduit in Piata Palatului, se intampla pe vremea cand inca mai aveam Clauza Natiunii celei Mai Favorizate.
Cred ca intr-adevar ca:”Ceaușescu a crezut cu pasiune în necesitatea revoluționării condiției umane, deci a plăsmuirii Omului Nou. ” dar nu si-a pus niciodata intrebarea, oarecum banala, daca omul nou – ala de il visa- oare are ce mananca,are cum se spala si daca poate sa reziste pe frig….Nu mai spun ca Ceasusescu nu se gandea daca se pot creste normal copiii, aia multi pe care ii visa…
Si atunci care sunt deosebiri intre Ceausescu si liderul comunist din Koreea de Nord?
Imi apar numai asemanarile…
P.S. Simt nevoia sa impartasesc si cu Dvs.
“Eu v-am spus ce aveaţi de făcut…Trebuia să trageţi! Trebuia să trageţi un foc de avertisment şi dacă nu încetau, trebuia să trageţi în ei.” – Nicolae Ceauşescu
https://www.google.com/culturalinstitute/exhibit/timi%C8%99oara-primul-ora%C8%99-liber/wReLue5m?projectId=fall-of-the-iron-curtain&hl=ro
… greu tare, am citit acest …, nici nu ştiu cum să-i spun, şi care mă face să gândesc la tonele de tipărituri din vremurile despre care se vorbeşte în pagina de aici. Ce s-or fi întâmplat cu ele? Oricum, nu au ajuns toate la topit. Au rămas foarte multe prin biblioteci private sau publice. Iar eu mă întreb:
– Şi?…
Vorbim de activism. Politic, religios, culturalist şi mai ştiu eu ce altă trăznaie. Unde aş observa că propaganda în general, când porneşte, o ţine înainte mecanic, de parcă ar fi ea o entitate distinctă de autorii ei. Egoistă. Cu propriile ei interese. Şi-i normal să fie aşa. S-a ajuns că nimeni nu mai scrie pentru că ar avea ceva de spus. Ci, în majoritate aproape absolută, toţi spun câte ceva pentru că au de scris (scrisul, ah!, este indispensabil activismului). În prezent, de exemplu, există moda tezelor. De licenţă, de masterat, de doctorat. Cam nu se întreabă nimeni dacă şi în câtă măsură ar avea acestea vreo importanţă chiar şi minimă. Că, de fapt, vorbim de compilaţii. Nişte mozaicuri de părţi luate de ici, colo, ca, în final, să rezulte cumuluri de informaţii metafizicitate, numai bune să stea ca şi cărămizi la îndoctrinarea de tipul cutare şi cutare.
Am dat undeva de o mizerie prin care „scriitorul” pretenţioşa cu nişte speculaţii ce o vizau pe Marilyn Monroe, iar eu mă întreb acum în câtă măsură este de considerat ca „operă” de factură diversă chestia asta în care ni se spune, lung şi plicticos, că…, aşa; că…, invers… Ca şi cum ar fi de vreo interesantitate faptul că ăla a fost sau n-a fost aşazis leninist.
Şi, de fapt, cred că stă o treabă tulbure în povestea aceasta a adjectivărilor terminate cu sufixul -ist, şi care ar descrie pe liderul X ca fiind într-un anume fel din cauza felului de a fi al liderului Y, unde: lăudătorii sau denigratorii vin ca să facă doctrină din felul de a fi al liderului Y. Practicile respective sunt o trăsătură izvorâtă din partidocratismul acesta ce s-a instaurat, iată, în întreaga lume. Că – să ne gândim, de exemplu, la Cezar – contemporan cu el, şi după el, se poate vorbi de cezarişti? Să ne gândim la Ginghis Han – se poate vorbi de ginghishanişti?
Cezar, Ginghis Han şi alţii au fost nişte cuceritori. Cum şi Lenin, deşi vorbim de un mod mult divers de înţelesul pe care-l dăm în general verbului a cuceri. Dar – la final – tot cucerire este, în toate cazurile de lideri ce schimbă ordinamentul unuia sau al mai multor State.
A cuceri şi a stăpâni sunt întotdeauna lucruri în urma cărora nu poate să nu se lase cu mari suferinţe, şi moarte. Şi, totuşi. Dacă e să vedem cine şi în câtă măsură este de considerat la modul absolut ca fiind personificare a răului, suntem obligaţi să vedem şi contextele care au forţat un lider să fie într-un fel sau altul. A avut Hitler de ales între a fi şi a nu fi aşa cum a rămas în istorie? Da. A avut deci el este de considerat fără niciun dubiu că a fost o personificare a răului. A avut Lenin de ales între a fi şi a nu fi aşa cum a rămas în istorie? Nu. Nu a avut. Răul pe care l-a produs existenţa lui Lenin, şi care se perpetuă încă, este de evaluat ca fiind mai mic, mai puţin distrugător, în situaţia în care nu ar fi existat Lenin. Starea de lucruri de la nivelul ariei în care a pătruns, apoi, efectele cuceririlor lui Lenin, era şi ar fi continuat să fie cu mult mai catastrofale, de n-ar fi apărut Lenin. Cei care au făcut o religie din ura pentru comunism în general, au tupeul să treacă peste Adevărul că pe aria în care avea să se se instaureze această nouă plagă – comunismul – ţările erau împărţite în stăpâni, şi sclavi sau iobagi, care, până la urmă, tot scavie era; proletariatul nu avea absolut niciun drept, nici măcar dreptul de a face grevă. Vedeţi? Comunismul în general, de fapt: capitalismul de Stat, nu e deloc de considerat un ordinament susceptibil de normalitate. Dar, în timpul şi în locurile unde a apărut, şi asta pentru cel puţin primii 20 de ani, comunismul în general a fost o şansă.
Daca Ceausescu e comunist leninist nu rezulta ca revolutia anti-ceausescu e anti-comunista, ci ca o revolutie anti-comunista ar fi si anti-ceausista.. A este B echivaleaza cu non-B este non-A.