Liberalismul din România ultimilor zeci de ani a avut un parcurs sinuos: mai întâi pentru că a renăscut în umbra ”sfârșitului ideologiilor”, idee reevaluată între timp chiar de către autorul ei, dar puternic susținută de intelectualii noștri publici – cei care plecând la începutul anilor ’90 spre vestul democratic să caute modernitatea în starea ei evoluată, ne-au adus de acolo postmodernitatea consumeristă, globalistă, postindustrială și dorit postideologică; apoi pentru că s-a străduit să evolueze într-o tranziție aculturală, în care valorile capitalismului, ca aranjament socio-economic al ordinii proprietății private și responsabilității individuale, au fost alterate de amendamentele societății deschise – cea favorabilă unui individualism nihilist, exaltat și defensiv și care, odată integrată în cultura politică dar și civică autohtonă, nu a mai știut să facă, în final, diferența dintre libertăți și drepturi, liberalism (mai ales cel clasic) și progresism ori mod sau stil de viață.
Pe fondul acestor confuzii și-a făcut loc în România un liberalism recent, un fel de liberalism al reglementărilor prin constrângere, un liberalism ”administrat”, adică un nonsens. Acesta își contrazice nu doar latura sa politică (cea a libertăților) clasând de multe ori binele public înaintea responsabilității individuale, cât și pe cea economică (ordinea capitalistă) declasând economia de piață capitalistă prin confuzia cu neoliberalismul. Acest tip de liberalism este cel mai apropiat de USR care dacă n-ar fi un partid managerialist ar unul de stânga și dacă nu ar fi progresist ar fi liberal-conservator-creștin democrat după cum se revendică mai nou – de altfel USR este exemplul practic de metaideologie aplicată. Liberalismnul recent a alterat politica, economia și viața de zi cu zi prin intermediul administrației pentru ca în final, aceasta să devină a patra putere în stat – puterea administrativă- o varietate a puterii executive pe care o scurtcircuitează prin intermediul procedurilor cu argumentul prerogativei de putere publică. Puterea administrativă nu produce doar micromanagement, ci interpretează reglementările, inventează algoritmi, pentru ca în final să iasă din rolul de executiv, ”adăugând la lege”! Pe scurt, cronologic vorbind, liberalismul clasic de la care se revendică lumea democrațiilor liberale a ajuns să fie un liberalism al practicilor înaintea principiilor. Inevitabil există puncte de inflexiune, ca cel pe care îl trăim astăzi, când politica și birocrația se șantajeză reciproc, prima cu uneltele puterii pentru a nu-și pierde dominația iar cea de-a doua cu, instrumentele procedurilor, pentru a-și păstra influența.
Fără a aprofunda ideile de mai sus, care pot irita pe unii, nu este de loc greu să vedem că și Partidul Național Liberal a parcurs, prin liderii săi, etapele descrise – afirmație care poate irita pe alții. La începutul anilor ’90 PNL a fost, de fapt, un partid de centru al cărui bun simț s-a concentrat, mai degrabă, pe recuperarea evident necesară a istoriei dar timorat de cuvântul capitalism; apoi a încercat să devină un partid liberal modern, de centru dreapta, limitat fiind de gradul redus al emancipării individuale a prea multora dintre proprii lideri, pentru ca în final să se autodefinească drept un partid de dreapta dar cu un comportament oscilant, alegând lideri fără contur, adepți discreți ai ordoliberalismului sau dimpotrivă, ai financializării ori lipsiți de vreo o idee clară despre ”ceva”. Astăzi, politic vorbind, PNL se pregătește pentru devoluție îndreptându-se către un partid al regiunilor contrar sintagmei din titulatură, după ce a trecut prin faza (democrat liberală) de partid al primarilor. Aici PNL persistă într-o eroare constitutivă conform căreia suma intereselor locale acoperă interesul național. Ideologic vorbind PNL încercă să își aducă aminte că un partid cu idee națională nu trebuie văzut prin lupa unui suveranism populist dacă se identifică drept liberal-conservator; mai ales dacă vorbește despre ”rădăcini” și nu despre viciosul termen ”tradiții”. În fine, despre orientarea ideologică a economiei este greu de spus ceva, în afara unor invarianți fiscali, deoarece, împănat cu foști sau actuali funcționari publici, PNL nu mai știe de unde începe politica și unde se termină birocrația. În orice caz, indiferent de erorile de parcurs, de scrificiile și sacrificații partidului, PNL trebuie ”salvat” pentru că ”noua ordine” îl vrea plecat, chiar dacă noii ”sosiți” (ce sonoritate!) nu au un comportament cu nimic mai nou față de cele cunoscute; sau poate un iz de ”neguvernamental” postmodern, ușor ”recalcitrant” pentru a cita al doilea termen utilizat de un fost prim ministru în scopul caracterizării acestora.
Trecând peste această introducere, în ipoteza că liberalismul recent există, ne-am putea pune o întrebare: ”cum am ajuns aici”? Cum s-a transformat liberalismul românesc într-unul recent, adică de ce liberalismul clasic s-a alterat atât de mult încât nu îi mai recunoaștem culoarea? Vom propune câteva exemple cu grade diferite de complexitate, poate lămuritoare asupra confuziei în care se mișcă liberalismul recent in România.
Despre liberalismul recent al drepturilor și libertăților
Drepturile individuale – studiu de caz: protecția datelor cu caracter personal (GDPR)
Un concurs pentru promovare într-o universitate. Unul dintre participanții care au pierdut concursul a contestat rezultatul și a cerut să vadă procesul verbal încheiat în urma evaluărilor. Serviciul juridic al universității i-a răspuns că nu îi poate permite citirea procesului verbal deoarece s-ar încălca legislația cu privire la protecția datelor cu caracter personal! Singura soluție: acționarea în justiție a universității sau o solicitare către ministerul de resort pentru ca acesta să ofere un punct de vedere. Petentul a optat pentru varianta a doua. Ce a urmat? Funcționarii publici au trimis petiția spre rezolvare universității (!) care evident a susținut perfecțiunea administrativă a concursului. Ministerul a considerat cazul rezolvat, mai ales pentru că între timp intervalul de contestare a rezultatelor concursului a expirat. Despre accesul la procesul verbal, nimic! Este un exemplu de manifestare a liberalismului recent al drepturilor în umbra căruia birocrația a decis că îngreunarea accesului la datele ce definesc imaginea profesională a individului nu are semnificația încălcării unui drept. Ba chiar individul este suspectat că invocă drepturi pe care nu le are chiar dacă, conform acestui studiu de caz, este interesat de opiniile exprimate și nu de persoanele care le-au furnizat – birocrația nelăsându-se convinsă de existența cuvântului anonimizare.
Libertatea individuală – studiu de caz: bunurile publice și etica economiei de piață – un concept care pe unii îi nedumerește
Un reprezentant al mediului de afaceri din domeniul transportului rutier de pasageri (un exemplu de bun public) declară la o televiziune, că liberalizarea pieței pentru componenta transportului interjudețean este o binefacere pentru creșterea concurenței. Deplânge faptul că transportul intrajudețean este încă reglementat la niveluri locale, că statul acordă facilități (pentru studenți ori pensionari de ex.) pe care operatorii privați nu le pot susține, declarând că ar fi cazul să existe un tratament egal stat/privat (deci subvenții pentru operatorii privați). În fine, solicită autorităților locale să construiască din bani publici autogări cu acces general. Argumente! În același timp ar fi de acord cu mărirea taxării automobilelor deținute de către persoanele private – mai ales acele vehicule care pot polua mediul – declarând că aceasta ar duce la creșterea cererii pentru transportul rutier în regim de autocar – obiectul de activitate al firmei sale. Iată cum liberalismul recent nu ar avea nimic împotriva limitării libertății de circulație (aici în sens propriu) a indivizilor, plecând stindardul liberei concurenței în fața ideologiei de mediu dar fără a renunța, desigur, la subvenții. Subvenții, provenite, evident, din același buzunar al contribuabililor, unii poluatori. Etica economiei de piață este un concept greu de digerat în tranziția noastră interminabilă iar interesul pentru furnizarea de (noi) bunuri publice va crește și poate vor apărea și (noi) idei despre ”moftul” libertăților (o licență destinată celor care își mai amintesc de proprietatate ca moft).
Despre liberalismul economic recent
Liberalizarea serviciilor de interes economic general – studiu de caz: liberalizarea și concesionarea/privatizarea domeniilor de interes bugetar. Un pensionabil a declarat că pentru a obține documentele care să îi ateste vechimea în muncă a fost nevoit să se adreseze unei firme prestatoare de servicii de arhivare care deținea actele respective. Firma a utilizat tarife care, deși aflate în interiorul unor limite stabilite de autoritățile competente, au dus la imposibilitatea achitării prețului de către solicitant. Când tema a devenit sensibil de publică s-a constatat o bruscă revelație din partea autorităților publice care au anunțat măsuri. Am ales tema deoarece este relativ cunoscută și am putea observa cum reușește liberalismul recent să pună umărul la crearea unei societăți de piață adică la formarea unui un mod de viață în care relațiile de piață, stimulentele pieței și în final valorile de piață ajung să domine toate aspectele traiului cotidian. De ce nu am putea trece de la arhivarea istoriei profesionale a cetățenilor, astăzi, la comercializarea, să spunem, a emisiilor de carbon ale gospodăriilor, mâine. Exemplul nu este gratuit: taxa pe emisiile de combustibil fosil utilizat pentru încălzirea locuințelor, în instalații industriale mici și pentru autoturisme există deja ca initiativă a Comisiei Europene pentru anul 2027, chiar dacă aparent este înghețată. În cazul studiat, serviciile de interes economic general au fost externalizate, scăzând costurile publice dar crescându-le pe cele particulare – cu concursul interesat al firmelor de arhivare devenite mici monopoluri private – o nouă varietate a capitalismului de stat.
Despre liberalismul politic recent, liberalizarea politică și sistemul de vot – studiu de caz: monopolul partidelor și sistemul electoral.
Unii politicieni, din dorința de a fi credibili în raport cu ”lecțiile” recentelor alegeri parlamentare declară că vor susține reducerea numărului de parlamentari la 300, conform unui referendum cunoscut de noi toți. Trecând peste faptul că pe actualul desen electoral cifra este imposibil de respectat, adevărata problemă a afirmației constă în faptul că nu rezolvă tema ”lecției”. Aceasta deoarece cauzele procentelor scăzute ale partidelor tradiționale în ultima competiție electorală au fost: mediocrația politicienilor și oligarhizarea partidelor, nu (doar) numărul parlamentarilor. În acest context, reducerea numărului de parlamentari păstrând sistemul de vot proporțional pe liste închise va permite securizarea pozițiilor mandarinilor din partide. Este cert că electoratul nu mai poate fi convins că o mediocrație aleasă mai atent (adică doar redusă numeric) a fi o soluție acceptabilă. În plus față de afirmația cu iz aritmetic de mai sus s-a investit multă energie politică pentru retorica drumului european dar într-un fel specific liberalismului recent. Adică apelând la un paternalism ipocrit care, de fapt, este adversarul constitutiv al liberalismului. În final, răspunsul la ”lecția” primită constă în redefinirea savant/distractivă (dacă ar exista așa ceva) a dublului monopol existent: cel al ofertei listelor electorale închise care vor fi mai scurte (ca și cum ar conta) și cel al ”asumării reale a căii europene”, discurs care va fi în sfârșit ”credibilizat” (deși este repetat de același persoane). Simplifcând situația în care ne aflăm din punct de vedere ideologic (nu știm încă dacă unii intelectuali publici aprobă cuvântul în acest context) am putea spune astfel: liberalismul clasic ar opta pentru autolimitarea puterii publice prin alegerea în două tururi de scrutin a primarilor și schimbarea sistemului electoral actual într-unul bazat pe votul preferențial pe liste – ceea ce ar permite alegătorilor să elimine politicienii ”de rit vechi” păstrând opțiunea de vot pentru ideile partidului preferat; liberalismul recent, însă, ne transmite că binele public reprezintă un interes superior iar în aplicarea valorilor și principiilor se va institui un moratoriu din motive de oportunitate – ca atunci când în numele transparenței se anulează secretul fiscal iar rău platnicii vor fi demascați public prin metode digitale, caz în care protecția datelor cu caracter personal ar funcționa pe dos față de exemplul de mai sus.
Puținele exemple utilizate pot fi completate cu multe altele din care s-ar vedea că liberalismul românesc recent este din ce în ce mai departe de cel clasic. Poate că, pentru unii, evoluția societății cere ca etica să evolueze pentru a justifica revizuirea unor valori morale. Textul de față se referă la apariția unui liberalism recent, care naște deja efecte perverse în societate. Este foarte posibil ca liberalismul postmodern progresist (adică de stânga, pentru a fi îngăduitori ) simulat de USR, să mai bată un cui în monumentul liberalismului prea sigur de el enunțat de PNL, așa cum a făcut PSD cu ceva ani în urmă, când, utilizând A treia cale și nevoia de liberalizare cerută de procesul de aderarea la UE, a reușit o altă mare păcăleală ideologică (semnalizarea la dreapta și virajul spre stânga în elaborarea politicilor publice) – cu rezultate cunoscute.
Poate pentru unii textul de mai sus este departe de realitatea imediată, adică una a crizei caracterizate de prezența „măturoiului”. Un text despre liberalismul economic nu ar strica, în care să se discute printre altele despre capcana venitului mediu și productivitate, despre dezvoltarea regională ca un concept economic nu doar administrativ, despre competitivitate și politica industrială, despre energie și resurse minerale, despre cercetare și locul universităților în proiectele strategice naționale, despre agricultură și cea mai mare dintre resursele naturale regenerabile pe care o avem – pământul – despre acordarea politicilor fiscală, bugetară și industrială etc. Adică despre structuri și viitor nu doar despre mijloace și urgențe: digitalizare, eficiență și (mai nou) revenirea la eficacitate (!), analize ex-ante și (mai deloc) ex-post, despre cât de mult cheltuim din fondurile europene, despre noi proceduri în administrație etc.
Până atunci, nu știm până când, să ne punem o întrebare de final: cine ar putea contracara puterea administrativă așa cum a ajuns astăzi să se manifeste – influențând tot mai mult decizia publică dar niciodată răspunzând pentru efecte? Răspunsul pare simplu: puterea politică. Adică nimeni! Pentru că în (prea) mare măsură oamenii care populează spațiul deciziilor sunt unii și aceiași…sau și mai rău! …recomandăm lectura unor CV-uri de miniștri recenți… precum și replica unui lider politic local devenit național, ce ar fi spus de curând cuiva: ”…astăzi vorbim despre apă, canal și asfalt. Asta îi interesează pe oameni! Restul este elitism”!
PS
Totuși, trebuie spus că administrația publică din România a făcut pași înainte. Și nu mici și nici puțini! Dar acolo unde mizele sunt cele mai mari, deci și riscurile sunt proporționale, progresele sunt prea dificil măsurabile: anume în formularea politicilor publice. Creșterea puterii administrației a fost posibilă din cauza incapacității partidelor politice de a furniza oameni care să conducă birocrația. Iar spațiul liber al deciziei a fost ocupat de către funcționari. Să nu ne facem mari speranțe pentru o îmbunătățire rapidă a situației. Mai ales pe fondul scăderii remarcabile a nivelului cultural din administrație și politică. Ne rămâne totuși să credem că există ceva adevăr într-o butadă de ”origine” conservatoare: ”România are atâta noroc încât nu are nevoie de…”.
Binevenit acest text. Este bine, mai ales în situații de criză, să ne reamintim principiile fundamentale ale sistemelor democratice.
Mai întâi o observație: peste tot în Lume, inclusiv în SUA și Europa de Vest, există o criză a sistemelor democratice considerate ineficiente în noile condiții ale Globalizării. Aproape TOATE ideologiile clasice, inclusiv liberalismul și socialism/comunismul, au degenerat în doctrine POPULISTE, fără o ideologie clară și asumată. Situație în care se află și România.
Acum despre liberalism. Inițial liberalismul a plecat de la principiul FILOZOFIC al LIBERTĂȚII, pentru care a creat o IDEOLOGIE adecvată (” pentru a fi liber Omul are nevoie de un Dumnezeu, o patrie, o familie și o proprietate”) și apoi o DOCTRINĂ politică (statul de drept și separația puterilor în stat tocmai cu scopul apărării drepturilor și libertăților fundamentale). Toată configurația politică actuală a fost realizată conform liberalismului clasic, respectiv principiul un popor-o națiune-un stat.
Revenind la „liberalismul recent” al autorului să observăm că existe DOUĂ curente liberale aparent opuse:
– unul clasic, de tip conservator-liberal, de centru dreapta, dar care, din cauza globalismului a glisat spre populism și al cărui exponent este PNL, și
– unul actual, creat de globalismul multinaționalelor, care păstrează preceptele capitalismului economic dar NEAGĂ creațiile lui politice istorice precum statelor-natiune, cultura și civilizația națională, inclusiv structura statului democratic ( aceste structuri politice își zic anti-sistem și vor distrugerea statelor-natiune și crearea de Uniuni, Federații,etc suprastatale( un fel de Inrernationalism proletar…”). Exponent politic principal în România este USR, care își zice liberal dar ideologic este de stânga/centru.
Așa că de fapt „liberalismul recent” are două componente aparent ireconciliabile:
– liberalismul-conservator de centru dreapta al PNL, și
– liberalismul progresist, de centru stânga al USR
În PNL au fost poziții de renunțare la liberalismul populist și revenirea la liberalismul conservator prin L.Orban și recent de Ilie Bolojan care a spus că PNL trebuie să renunțe la populismul „de structuri”( teritoriale, administrative, etc) și să revină la a fi un partid „de viziune/ideologie” de factura liberal conservatoare de centru dreapta. Ceea ce eu personal cred că este singura soluție.
Ca o concluzie bineînțeles criticabilă, în acest moment al noii Revoluții Tehnologice există doar două ideologii de bază:
-liberalismul conservator, apărător al liberalismului clasic și al civilizației create de acesta, inclusiv apărarea statelor naționale, și
– progresism/socialismul globalist/internaționalist adversar al capitalismului clasic.
Ca exemplu pentru România, cele de mai sus se traduc în:
– curente de dreapta: PNL(conservator liberal) și AUR(naționalist)
– curente de stânga: PSD( internaționalist) și USR( globalist/progresist)
Liberalismul nu are de ce sa fie legat de ideea de natiune. El implica intaietatea individului in raport cu statul/societatea si pune accentul pe autonomia si libertatile individuale, care pot fi limitate doar pentru a face posibila coexistenta, in conditii de egalitate, a libertatilor celorlalti indivizi (persoane concrete, nu entitati abstracte).
Liberalismul necesita „limited government” si stat minimal. Accentul pe ideea de stat/natiune se regaseste mai degraba la ideologiile anti-liberale – a se vedea fascismul lui Mussolini.
In pofida numelui, PNL nu e un partid cu adevarat liberal. Iar distinctia „stanga”-„dreapta”, pe un spectru politic cu o singura dimensiune, provoaca mai multa confuzie decat lamurire.
Liberalismul, cel puțin în prima fază, a fost ideologia capitalismului și a burgheziei în ascensiune. Fiind vorba de o piață liberă și concurențială ca principiu esențial al capitalismului, se punea problema pentru capitalism a unei piețe interne controlabile din pdv al mărfurilor produse și vândute, dar și al unei forțe de muncă sigure. Deci, capitalismul, pentru a-și asigura o piață plus o forță de muncă sigură a creat Statele- Națiune. Că acest principiu a degenerat în imperialiste, asta este altceva.
PNL a fost și este un partid NATIONAL care a avut ca doctrină sloganul „prin noi înșine”, deci de apărare a capitalului românesc. A nega liberalismul PNL, care liberalism ar trebui preluat de ideologia anti-sistem a USR este cel puțin o diversiune.
Liberalismul e muma tuturor ideologiilor politice moderne, provenind din Iluminism, in linii foarte mari. Desi s-a format o retorica a ´Liberalismului clasic, dupa razboi, Liberalismul nu a fost, la origini, o ideologie ´de dreapta´. A suferit numeroase modificari iar ´dreapta´ si ´stanga´ s-au ciocnit, s-au amestecat si au emigrat. Ceea ce e acum la´dreapta´ in trecut ar fi putut fi la ´stanga´ si invers, si-au schimbat de multe ori rolurile, sunt ca in emblema aia cu yin si yang, curg una prin cealalta, se in-formeaza una pe alta. Dar Conservatorismul adevarat, aristocratic si monarhic, tory, a vazut intotdeauna Liberalismul ca pe o ideologie a burgheziei si ca atare fundamental ´de stanga´, ´progresista´ etc. Si asa se percepeau pe ei liberalii insisi. Si la noi liberalii erau oponentii conservatorilor. Etc.
Dupa cate mi se pare, ´Liberalismul clasic´ nu desemneaza altceva decat Neo-liberalismul ´scolii austriece´ si al ´scolii de la Chicago´, ce pretinde pedigri, ´primordialitate´ si ´autenticitate´. La fel de valabil ca pedigriul Protestantismului de ´adevarat Crestinism´ in raport cu Catolicismul, de altfel are si un purism sau fundamentalism analog. Tot ceea ce e ´neo-´ e ´recent´. Acest tip de (neo-)-Liberalism a luat nastere in ´creuzetul´ cultural central-european interbelic, suprapunandu-se partial pe Liberalismul darwinist american al laissez-faire, spencerism etc., de asemenea, un produs al epocii sale. Nu exista Liberalism ´pur´ sau ´etern´, Liberalismul nu e o ideologie unitara. Dar Liberalismul ´hayekian´, asa-zis ´clasic´, a fost o reactie ´de dreapta´ in interiorul traditiei liberale occidentale, deci exact un Liberalism ´reactionar´ ( a nu se confunda cu ´conservator´ ), – inamicul lui nu a fost nici ´socialismul´, nici Fascismul ( cu care are unele afinitati uimitoare ), ci tocmai Liberalismul social, al ´bunastarii´. ´Liberalism clasic´, ca neo-clasicism, e o speta nostalgica si reactionara de ´medievalism´ si ´primordialism´, adica fundamentalism, cu apocalipticismul si maniheismul inerente. Iar rezultatele reale, pe termen mai lung, sunt in concordanta.
Un razboi in interiorul Liberalismului. Istoric, Liberalismul social e mult mai aproape de adevaratul Liberalism ´clasic´ si iluminist – fundat tocmai in drepturile universale ale individului ! , Neo-Liberalismul de dreapta a retinut din acela doar aspectele mai agresive, expansive, in special darwinismul social-economic si tocmai ´individualismul´ anarhic. In sine, folosirea unui termen ca ´nihilism´, ceva extrem de echivoc, bun la orice, mi se pare f. semnificativa, asem. cu referinta la erezie sau ´vrajitorie´ din alte vremuri.
De fapt, Liberalismul e si cea mai vaga dintre ideologii, cea mai ´moale´, mai permisiva, ca o ´materie´ ce poate suporta continuturi si sensuri contrare, in hainele lui s-au putut infiltra ideologii diferite, de dreapta si de stanga, ce-si contiuna razboiul in si din interiorul lumii liberale, sunt ideologii diferite ´in haine liberale´. A fost o strategie, in special in lumea germana, dupa razboi, ca ideologii ´conservatoare´ sa adopte forme mai ´moderne´, sa se adapteze la noile conditii, sa se ´liberalizeze´si normalizeze. Asa, s-a ajuns la un ´liberalism anti-liberal´, s-a scris despre acest subiect. ´Conservator liberal´, ceea ce ar fi fost un perfect oximoron in sec 18, e in intregime o inventie postbelica , o specie de ´neoliberalism´ ( din nou, denumire vaga ce acopera multiple orientari, Ordoliberalism etc. ) dar e semnificativ ca inamicul lui real e Liberalismul ´social´ – deformat in ´socialist´ ( ´stangist´ ) si care, acesta este, genetic si morfologic – mult mai apropiat de traditia liberala propriu-zisa care, trebuie insistat si insistat, e la origine si structural ´de stanga´, ideologia emancipatoare a burgheziei europene ( si americane ). Apoi, noii conservatori au incercat sa rescrie istoria, voind sa vada in Parintii fondatori niste ´conservatori´ protestanti sau puritani, cu frica de Dzeul ´personal si viu´, cand erau, de fapt, niste ´deisti´ si francmasoni ´luminati´, ca si colegii lor englezi sau francezi. O batalie, o ´iliada´, pt. pedigriul liberal, prin analogie cu batalia confesionala pt. ´adevaratul Crestinism´. Ca si in cazul Crestinismului insa, nu exista un Liberalism ´adevarat´ sau ´clasic´, anistoric sau supraistoric, ´esential´, dar e adevarat ca sectele cele mai recente sunt si cele mai fundamentaliste si mai intolerante, daca se prefera, da !, cele mai ´nihiliste´, – din nou, conflictul e cu atat mai aprig cu cat este intre ´confesiuni´ sau ´denominatiuni´ mai apropiate, care au mai multe in comun si deci mai rivale. Se cearta ortodocsii cu ´pocaitii´ si cu ´papistasii´, nu cu shintoistii , asa se bat si cica ´liberalii´ intre ei, pe viata si pe moarte. E recunoscuta aceasta filiatie de la Crestinism la cultura burgheza, liberala si ´moderna´, macar de la Nietzsche si discipolul lui, Weber. Lumea liberala a fost macinata, detonata, din interior.
In textul de mai sus ´Liberalism clasic´ pare a desemna (neo)-Liberalismul -libertarian ´de dreapta´ ( desi conservatorii de rit vechi ii contesta vehement, si pe drept cuvant, aceste pretentii ) iar ´Liberalism recent´ formele mai noi, postmoderniste, de Liberalism social. Marile catastrofe la care asistam azi se datoreaza, in mare masura sau in cea mai mare masura Neo-liberalismului neinfranat, populismul e puiul sau.
… la noi au ajuns adevarurile muribunde ale Occidentului precum hainele second-hand. Lipseste orice incercare de punere in context a ideilor, de asimilare, sunt luate de-a gata, ca ´adevaruri´, fiecare cu adevarul lui, aparate cu ghiarele si cu dintii …
Totuși, inițial liberalismul a fost o doctrină politică „naturală”, încercând, pe de o parte să elimine religia ca putere în stat și, pe de altă parte, să implementeze în societate metafizica/dialectica Bine-Rau din Vechiul Testament, respectiv să rezolve problema Libertății sociale și indirect a Libertatii individuale. Pare contradictoriu, dar s-a găsit o soluție de compromis care să împace adversitatea apriorică între Conducători și conduși/cetățeni.
Din nenorocire, azi problema Libertății nu se mai ia în considerație, din cauza Revoluției Tehnologice libertatea se transformă în anarhie și populism ceea ce are ca reacție fenomenul contrar al autoritarismelor cu efectul restrângerii drepturilor și libertăților cetățenești. Este de fapt fenomenul de azi, în care NU EXISTĂ o filozofie/ideologie/doctrină politică care să caute o soluție pentru drepturile și libertățile cetățenești în noile condiții ale Revoluției Tehnologice.
Avem o capacitate proteica si dramatica de a imita, de a copia tendintele din Occident, in stilul nostru original, al formelor ( si formulelor ) fara fond. Acum e la moda ´doctrina drujbei´, aventurismul-fundamentalismul economic, turbo, de tip Musk-Milei. Accelerationism ´original´. Am inceput sa ne taiem toate cracile mai groase, in ideea ´clasica´ a existentei unei ´ordini spontane´, undeva, in aer …
Cu asemenea prieteni ( specialisti ) nici nu mai e nevoie de dusmani ( suveranisti ) …
Noul liberalism românesc nu a existat.
PNL a fost celălalt capăt al FSN. Ba mai mult, s a încercat unirea PNLcu PSD de doua ori. USL și rotativa johanis. Mișcare eșuată în ambele cazuri, datorita electoratului.
Asta denota că FSN nu a avut și nu are o linie politică clara. E doar partidul cu doua fete al noilor îmbogățiți nelegal sau chiar ilegal.
Și mai arată că România nu are un partid de dreapta, democrat. (Anti Moscova, pro-nato și apărător al libertăților democratice și proprietății private.)
Cu scuze, inca o data, pt. lungime si inadecvare, o incercare de contextualizare cultural-istorica, intrucat, vorba filozofului, e nevoie de la inceput sa ne definim termenii. Nu de alta, dar ca sa incercam sa stim si noi de unde venim, unde ne ducem si, mai ales, cine ne mana …
vorbeam despre afinitatile Liberalismului lui Hayek cu nebuloasa fascista interbelica. Dar s-au remarcat si invers, legaturile dintre Fascisme si liberalismul colonialist darwinist, ca o exacerbare a anumitor tendinte ale acestuia, ideologiile imperialiste ´pan´ facand legatura. Filosofic, Hayek e un ´produs´ al epocii si mediului lui, Viena contra-culturala, Europa centrala. Precum alti cativa, un diamant cu multiple fatete ce reflecta aspectele deconcertante ale Zeitgeistului. Asa-numita scoala economica austriaca avea unele tendinte autoritariste, ´Liberalismul´ insusi avand un sens distinct in lumea germana. De amintit doar teoreticianul unui ´organicism´ sau corporatism economic, considerat chiar protofascist, O. Spann, care l-a influentat direct pe Hayek.
Filosofia matura a lui Hayek, daca poate fi considerata asa, era una ´integrala´, psihoculturala, o ´soteriologie´, avand multe in comun cu existentialismul epocii, care la randu-i iesise din Lebensphilosopie, cu tendintele anti-intelectualiste, irationaliste si ´vitaliste´. ´Spontaneismul´ hayekian e o forma de ´vitalism´ irationalist. De asemenea, ´holismul´ ( Gestalt, termen foarte la moda preluat de la Goethe ), vadit in ´teoria cunoasterii´ hayekiana, ´de-centralizata´, anti-individualista, doar aparent in contradictie cu individualismul lui economic ( – o forma de ´decizionalism´ calificat, in termeni schmittieni, individul tr. sa actioneze, sa decida, ´la unison´ cu o vointa misterioasa anterioara lui, Geistul, ´Fiinta´ la Heidegger, diverse personificari ale ´Volkului´, etc., ca suflet colectiv, deci un panpsihism panteist ). Este o cunoastere colectiva, ´comunitara´, ce aminteste de conceptiile populiste, dar si de slavofilism, dupa care cunoasterea ar fi elaborata in ´popor´ – teofor, sub o influenta providentiala, Sf. Duh, ´sobornost´, ceea ce e echivalentul lui Gemeinschaft, opusa ´societatii´ individualiste si liberale, ´fara suflet´. Deci ´spontaneismul´ hayekian, care e si o varianta de ´autenticism´ existentialist, provenea din ´filosofiile vietii´ irationaliste de la inc. sec. 20. Exista o ´ordine spontana´ naturala antrerioara si mai presus de indivizi, aceasta e conceptia ´holista´, chiar daca extrasa din ambientul ei initial, ingust nationalist, ´deteritorializata´ in utopica ´mare societate´ care, in multe privinte nu e decat extensia ´misionara´ si coloniala a unui particularism sau ´monism´ primar, pe acelasi model protestant. Absolutism vadit si din pan-economism, ceea ce e un reductionism.
Toate aceste conceptii apartineau ´modernismului´ cultural al epocii, nu aveau nimic ´clasic´, era vorba de fapt de un neo-romantism – tipic pt. belle epoque, opus atat spiritului clasic cat si Iluminismului. Un spirit ´modernist´, manifest indeosebi prin nietzscheanism, bergsonism, freudism si psihologiile profunzimilor, filosofiile ´procesului´, ca cea a lui Whitehead sau filosofia lui W. James, cel care, ca si Bergson de altfel, era preocupat si de spiritism. E interesant insa ca modernismului reactionar, bantuit de darwinism si eugenism, de teoriile ´degenerarii´ si regenerarii estetice, palingenezii colective, ´rituri de regenerare´, ii placea sa se travesteasca in straie ´clasice´, – politica nostalgiei, dorul dupa primitiv sau primordial, dupa utopice ´epoci de aur´ ale inocentei naturale, de dinaintea individuatiei si constiintei divizive, a ´binelui´ si ´raului´ ( cum ar fi spus Sestov ). La care naturalismul evident al filosofiei lui Hayek trimite imediat, plus darwinismul sau mai degraba lamarckismul lui destul de rudimentar , trecut sub tacere, pt. ca ii irita si incurca atata pe elevii sai mai pudici.
Respingerea ´interventionismului´, practic a actiunii umane rationale si constiente, deliberative, o negatie a ratiunii, a autonomiei individului, in schimbul unei ´ordini´ invizibile si misterioase – ceea ce e efectiv o forma de obscurantism, atat de caracteristic epocii – , cum s-a spus, o divinitate sui generis, ´natura´ , aceasta respingere relua polemica existentialistilor impotriva ´obiectivarilor´, ´reificarilor´, ´formelor´, un iconoclasm anarhist, celebrand ´viata´, devenirea, fluxul vital, extazul dionisiac, ´viteza´, asemenea futuristilor – de la care vine si ´accelerationismul´ – , adica ceva exact opus spiritului clasic si apolinic, iubitor de forme si claritate, de ´fiinta´.
Sigur ca aceste forme de irationalism si voluntarism nu erau specifice doar Fascistilor, pot fi gasite si la bolsevici si practic in toate ideologiile si in cultura ´modernista´ a epocii, revoltata, experimentalism, ´nihilism´ mistic, un spirit, ´prometeic´ si ca atare revolutionar, al epocii. La fascisti s-au manifestat insa cel mai pregnant si distructiv ( Fiume sub ´primul Duce´, G. d´Annunzio, era o adevarata Mecca a modernistilor, experiment politic-estetic si avangardist ). Luata cu amanuntul ideologia hayekiana e indiscutabil revolutionara ( cum f. bine a vazut si R. Kirk ).
Desigur ca Hayek si colegii sai nu se numeau ´neo-liberali´, ci liberali, considerandu-se drept singurii ´liberali´ autentici. Acest ´Liberalism´ de dreapta, ´viril´ sau ´vanjos´ era o reactie la Liberalismul social ´degenerat´, slab, ´socialist´, sunt acestea niste clisee revelatoare, caracteristice diferitelor forme de fundamentalism. Acestea sunt, toate, purificari, reforme – in sensul Reformei religioase, intoarceri la ´origini´, s-au manifestat pe multiple planuri in epoca interbelica, in arte, in filosofie, cu ex, cel mai pregnant in Heidegger, in teologie, cu teologia ´dialectica´ sau ´a crizei´, a lui Barth, dar si in Catolicism, unde nouvelle theologie, initial ´modernista´ si bergsoniana, a virat tot mai la dreapta, sau in neo-patristica rasariteana, virulent antimoderna si antioccidentala, ´filetista´, etc. Asa cum, prin comparatie, Barth se impotrivise ´Crestinismului liberal´ al sec. 19, Heidegger neo-kantianismului, etc. Deci e vorba despre un fenomen specific epocii sale, distinct, inovator, reluand , adaptand, prin bricolaj tipic ´modernist´, din ´traditie´ ( ´alegerea traditiilor´ heideggeriana, de unde si ´usable past´ ).
Toate aceste ex. sunt cazuri de ´pseudomorfoze´, abstractie facand de folosirea spengleriana a termenului. ´Pseudomorfoza´ inseamna schimbarea continutului, a ´spiritului´, cu pastrarea formei sau a aparentelor, substitutie. Deci un fenomen nou poate parea vechi si ´traditional´ sau ´clasic´, un travesti, o preluare din interior, f. vizibila, de ex., in modul in care ii interpreteaza Heidegger pe antici, deconstructivist. ´Traditia´ devine o simpla plastilina. Astfel, Neo-liberalismul e un pseudo-liberalism, un fenomen nou sub forma veche a Liberalismului, sunt nu doar analogii cu fundamentalismele, dar efectiv tipuri, extra-, post- sau para-religioase, de fundamentalisme. Dar termenii cei mai fericiti sunt totusi cei ai lui Ezra Pound, din manifestul modernismului : ´Make it new´, a turna spirit nou in forme vechi, cu rezultatul, voit sau nu, de a le dinamita din interior, prin acele ´explozii tacute˙, surde, implozii, ale lui E. Junger.
Si, in sfarsit, sinistrul ´accelerationism´ contemporan e ultimul avatar al ´adevaratului´ neo-Liberalism – libertarianismul ´pietei´.
o nota.
Conceptia lui Hayek nu ( mai ) era o simpla teorie economica – nu era ´doar despre economie´ si nici macar in primul rand despre economie -, ci o viziune holista, cu conotatii mistice, el era preocupat de psihologie, de teoriile sistemelor si cibernetica, din acest punct de vedere seamana cu conceptiile postmoderniste, a si devenit un fel de guru la moda, implicat in tot felul de intrigi de culise.
S-a vorbit despre ´logica contraculturala a Neoliberalismului´, anarhismul ´scolii austriece´ fiind de altfel deschis, confirmat. La origini, in lumea greaca, economia desemna o arta relativa la viata domestica, familiala, pre-politica si la avutie. Anticii erau foarte suspiciosi in privinta indeletnicirilor ´tranzactioniste´, negustorie, camata, ce urmareau sa scoata mai mult din mai putin, ceea ce era perceput ca un hybris periculos. Economia, in aceasta acceptie, nu avea deci ca scop ´profitul´ de dragul profitului. Economia nu putea fi autonoma, ci era subordonata si integrata sferei etico-politice, politica fiind o etica generala. Economia este deci informata prin ratiune, prin ´interventia´ actiunii rationale, etice si politice ( phronesis,, etc. ). Anti-interventionismul ascunde o polemica cu politica, e o forma de anti-politica. Are si anumita tendinta anti-umanista sau ´anti-individualista´( si in acest fel clar anti-liberala ).
E interesant si faptul ca teoriile hayekiene despre ´ordinea spontana´ ( catalaxie ) reflecta o anumita conceptie mistica protestanta, ´etica protestanta´, a abandonului, negarea actiunii umane, fata de o ordine providentiala invizibila, in sens predestinationist. La Hayek aceasta mistica e complet secularizata si scientizata, rolul Providentei ( ´mana invizibila´ ) fiind luat de ´piata´ insasi si de Evolutie. Si sub acest aspect conceptia lui Hayek seamana foarte mult cu o alta conceptie, existentialista, contemporana, aceea de Gellasenheit a lui Heidegger, ´renuntare´ , cu un sens totusi mai special, de ´renuntare activa´ , la Heidegger, supunere fata de ´Fiinta´ ( Seyn ), asteptare. ´Fiinta´ care se confunda uneori cu o ´comunitate istorica´ , un fel de ´vointa generala´, obedienta fata de ´poruncile vremii´. Se mai aseamana teoria lui Hayek cu aceea heideggeriana si prin caracterul ´metapolitic´, de implicatii subversive, sunt prea cunoscute directivele ´dealerilor de idei la mana a doua´ …
„Este cert că electoratul nu mai poate fi convins că o mediocrație aleasă mai atent (adică doar redusă numeric) a fi o soluție acceptabilă’
Cred ca ultima problema a electoratului tine de merito/medio-cratia parlamentarilor. Problema lui e ca-s prea multi cei ce „sug sangele popooului muncitor”! Iar o cifra – de ce nu de 30 in loc de 300 – ar fi , poate, si mai bine primita; asta, ca sa nu ma gandesc la cum s-ar vota la un referendum ce-ar propune desfiintarea totala a Parlamentului. Iar minoritatile nationale – altele decat cele maghiare( numar fix)- ar capata astfel o pondere cu adevarat „europeana” in luarea deciziilor, ca sa mai terminam si cu „suveranismu’ ” asta…
Cu 30 devenim ridicoli. Dar s ar putea reduce fara probleme la100. Problemele vor apare doar la fripturiști
Partidele românești, ca și plantele, au destinul lor. Unele (partide-de bloc, de catarama, de scară, de televiziunea cuiva, de aur fals, de sos, de pot pe dos etc) se nasc, trăiesc în obscuritate, deopotrivă cu arbuștii „rahitici”, care cresc in umbra marilor copaci. Altele, călăuzite de soartă își găsesc locul printre „aștri”. Sau printre meteoriți…Ce s-a ales de „România Mare”, de creația butaforică Pro-Romania, sau de clonajul de epave găunoase ALDE care n-a crezut decât în ură oarbă? Prin ungherele sediilor cresc pânze de păianjen, iar deasupra porților și-au făcut cuib cucuvelele (păsările mortului). Așadar, istoria (bumerangul) le-a sfărâmat și le-a aruncat cojile. Zidurile PSD emană o tristețe insidioasă. Partidul cel mai socialist dintre klingonieni, cel mai democrat dintre reptilieni, nascut din moaștele PCR, nu însă dintre cele bine păstrate, va fi șters de pe fata pământului, precum o căpățână de varză. Deocamdată, așteaptă să fie luat la remorcă de Caravana URIii, „os” de PSD, neo- sau criptocomunist. Dar tocmai în asta constă dezumanizarea sa. In fond, partidele sunt „umpluturi” fără asumări ideologice și competențe. Acum, logic, ca sa ducă un simulacru de luptă „pentru dreptate și adevăr”, unii prestează servicii „contra cost”, cu salarii baban, pentru că „boss-ul” i-a „uns”, iar ei, „unșii”, au „cotizat” cu sute de mii de euro. Nu, nu au fost seduși de programul, principiile și valorile partidului. Nu există așa ceva! Casa Poporului – cea mai seducătoare dintre toate! Toate partidele, majoritatea fără rădăcini în istorie, fie că se declară de stânga, de dreapta, de centru, de „suveranism” filorus, au un punct central. Populismul! Greutatea este data de faptul că „stânga europeană românească” trebuie sa se nască din…Nu, nu din politicieni second-hand, absorbții, transfugi, fomiști, fripturiști, cameleoni. Singurul partid istoric, PNL, hăituit de ghinioane, ii este dat, in aceste zile, să treacă printr-o profundă, extremă și rapidă schimbare. Oameni minunați, care sa fie apreciați ca adevărați sfinți ai națiunii și ai national-liberalismului și care să simtă că „liberalismul e tot ce sunt”. In caz contrar, georgeschisma și George/scula vor intra atât de adânc în mințile rătăcite, încât apele, energiile, haleala, industria cailor, cip-urile, „cum a zis-urile” și înțelepciunea muscălească vor da pe dinafară. Șingurul răspuns de o simplitate mistico-diavoleasca, oferit la toate întrebările romanului frate cu codrul de pâine, sau de mămăligă, sau de gogoși, va fi: ” Cum a zis… ăla care a zis că știe unde dispare apa și mâncarea după ce le înghițim…”
Înainte și înainte de toate, faceți cu Adevărat CURAT în ogradă și-abia după aia bla-bla-uri de-astea.
A Patra Putere în orice Stat Liber este, ar trebui să fie, Pressa-Mass-Media Liberă și Independentă, dar nu mai e demult așa, nici măcar în Occidentul civilizat.
Statul a devenit un Stat Totalitar, controlează Totul.
Dacă doriți, ca să nu fiți oripilați, …. Aproape Totul !
Despre acest aspect-detaliu, despre „Pressă”, niciun Pîs, niciun Fîs, nicio vorbă ! Nu-i ciudat ?
Dar ce mai poate fi ciudat în „Dictatura Amalgamului” ?
„Întrebarea din final” reflectă superb Imensul Vid și indecvarea acestui „eseu” despre ceea ce se întîmplă de 35 de ani în România post-comunistă ex-securistă în care Toate Partidele oricare ar fi ele sînt doar simple emanații ale Sistemului, iar „Statul” nu este Decît, un „Stat al Sistemului LOR” endemic fagocitar în Totalitate de tip Mafiotic și în care, a pomeni de, și a vorbi despre noțiunea de „Liberalism” este de un non-sens absolut, o diversiune de-un gust dubios.
„Statul” în România este cangrenat-cancerizat în totalitate, și se tot vorbește aici de liberalisme de tot felul cu nume care mai de care și de „puterea administrativă” contracarată de „puterea politică” terminîndu-se cu o BUTADĂ soi de glumă ironică timidă scuză dibaci hazlie dar mult mai groaznică decît tristă.
E Tare cu afacerea liberală, dar să știm și noi !
Păi dacă, „Adică nimeni !”, atunci despre ce tot mai vorbim, și în realitate despre cine ?
Mult mult praf interesant fain parfumat și ceață deasă, nu se mai vede peisajul, sîntem liberi să stăm la taifas, la o bere, la un mic eliberînd „liberalisme”.
Din prezentarea problematicii liberalismului făcută de autor, cît și din comentarii, lipsesc referirile la rolul democrație și al instituțiilor democratice ca factor și cadru de validare socială a diferitelor forme de liberalism.
in Ge singurul partid cit de cit liberal, FDP, e in moarte clinica. Deci putem spune ca s-a cam dus cu liberalismu, asta in cazul in care mai crede cineva ca ar exista ideologii.
Eu cred insa ca nu mai exista asa ceva. Exista niste isterii, cum e la verzi, care a fost cindvs partidul pacii si acum indeamna la razboi, sau comunisti de catifea gen SPD, Linke etc.
Nici AFD nu e un partid cu o ideologie solida, creste mai ales pe prostiile facute de ceilalti.
Deci un articol f bun, dar cam inutil!
Un articol care ridica câteva probleme serioase cu care se confruntă nu doar România. Ma surprinde numărul mic de comentarii pentru ca subiectul este foarte serios. Mai sus domnul Lucifer (două cuvinte care nu suna prea bine) a făcut câteva observații pertinente asupra situației din România care întregesc articolul.
Dacă ar fi sa găsesc articolului un nod în papura ar fi faptul ca autorul nu observa (sau doar evita asta) ca liberalismul administrativ este un import care vine direct de la UE. Un alt aspect care ar merita discutat este subordonarea legislativului de către executiv: multe legi sunt însoțite de norme de aplicare elaborate ulterior de către executiv fără avizul legislativului.
Ar merita de asemenea abordata si
blocarea unor legi de către un sistem judecătoresc abuziv. Și asta nu numai în România (a se vedea blocarra deciziilor unor stare europene de a expulza emigranți ilegali).
Liberalismul administrativ este cel mai departe de liberalismul social, este un exponent al marii finanțe și marilor corporații. Asta se vede în special de pozițiile luate de USR.
Un domn inginer serios care comentează pe aici in probleme energetice a subliniat, citand dintr-un economist de la Cambridge, ca multinaționalele au naționalitate. Ori asta nu vad politicienii progresisti de la noi.
O problema majora a liberalismului administrativ este absența transparenței in luarea deciziilor și lipsa unui control democratic. Practic deciziile sunt luate de oameni în costume negre pe care publicul nu-I cunoște și nu i-a votat niciodată.
Domnule Ciocanea, problema numarul unu a „liberalismului recent” din Romania este ca asa zisul partid liberal din Romania numit PNL este complet compromis prin aliantele repetate pe care le-a facut(comis) cu urmasii partidului comunist si ai securitatii comuniste. Nu exista absolut nicio justificare pentru aceste fapte. Din punct de vedere moral aceasta adunatura numita azi PNL are valoarea morala ZERO.
PNL, alaturi de clicile de sorginte securisto-comunista care isi bat joc de Romania de 35 de ani a participat activ si cu maxima voiosie la manipularile ordinare aplicate natiei, care natie e oricum batuta de soarta fiind compusa din cel putin 65% idioti nevindecabili, infractori, evazionisti si multe alte specimene care nu ne fac deloc cinste.
In aceste conditii, a trata in mod relativ savant problema liberalismului in Romania astazi mi se pare complet nepotrivit si chiar daunator contextelor politice actuale.
In Ro liberalism adevarat nu a existat niciodata. Dupa 1859 si 1918 inceputurile liberale au fost cele care au sprijinit venirea capitalului strain in tara. A incepu modernizarea tarii. Filmul s- a rupt in 1945-1948. Dupa 1990 am avut un simulacru de liberalism, care a clacat repede prin tot felul de coalitii inepte. O doctrina liberala nu a existat si nici nu avem. Altfel aveam alta Constitutie si alte legi, alta structura a statului, alta organiz. adm. teritoriala. Autorul eseului ne prezinta aspecte teoretice interesante, dar realitatea bate filmul.