Libertatea, această tulburătoare durere de cap!

„Dacă aș fi plănuit eu lumea, nu aș fi creat deloc soarele. Vezi? Ce frumos! Soarele este prea strălucitor și prea fierbinte… Iar dacă ar fi existat doar luna, n-ar mai fi fost nici citit, nici scris.”[1]
Ludwig Wittgenstein

La libertate ne gândim polemic și nu de ieri de azi. Din nebăgare de seamă nu mai pricepem ce anume moft o mai fi fiind și ideea aceasta de libertate. O fotografie – la care țin mult, îmi amintește de idealurile și speranțele care pluteau printre noi din zilele Revoluției – arată doi tineri privind spre nu știu ce anume, cu încredere că va veni ceva nou, diferit: o vreme libertății, poate. Unul dintre ei poartă în mâini un mesaj scris cu litere de-o șchioapă pe o coală mai mare de hârtie: „Copiii noștri vor fi liberi!” Se adeverește astăzi acea credință într-un viitor mai bun? Mă tem că nu pe deplin.

Încă din primele zile, Revoluția străzii avea inamici puternici. Eșalonul doi și trei al puterii comuniste a avut două obiective pentru a se menține la putere: primul, să-l ucidă ritualic pe dictatorul Nicolae Ceaușescu și al doilea să manipuleze mulțimea prin violență, dezinformare și propagandă, pentru ca accesul la putere să nu-i fie tăgăduit. Neocomuniștilor le-a ieșit atât de bine planul, încât nici până astăzi ei și urmașii lor nu au putut fi dați deoparte de la controlul pârghiilor de putere în stat, fie aceasta legislativă, judecătorească sau guvernamentală.

Ne avertizează Gabriel Liiceanu, plecând de la amintirea dimineții de 13 ianuarie 1990, în paginile „Declarației de iubire”[2]: „Pentru că ori de câte ori o mulțime strigă bezmetic și epidemic «Moarte!», fără să știe prea bine cine e cel căruia vrea să-i ia viața și de ce, este reiterat strigătul – care prin trecerea vremii a devenit transcendental – «Moarte jidanilor!». O oră mai târziu (dar plecasem de 10 minute) sunt căutat în biroul meu de cinci indivizi înarmați cu bâte. Către ora prânzului, ajuns acasă, aflu cum în Piața Universității minerii i-au bătut pe toți trecătorii care purtau barbă sau ochelari. Intelectualii deveniseră evrei. Și începuse pogromul.”

„O exagerare!”, ar putea cineva concedia mărturia lui Gabriel Liiceanu. Așa să fie? „La sfârșitul anilor ’80 mă obsedau două versuri: «pentru că sunt în stare să înțeleg, de tot ce înțeleg sunt vinovată». Am crezut asta și cred asta: cred că intelectualii – cei care sunt în stare să înțeleagă – sunt responsabili pentru tot ceea ce înțeleg. Văd tot răul dar, în același timp, sunt o parte dintre cei care ar trebui să schimbe acest rău”.[3] Este aceasta încă o mărturie, anume a Anei Blandiana. Legată, prin apelul la versurile mantră, de poezia „Fără un gest”:

Fără un gest, cu ochii-nchiși,
Lăsând să cadă peste mine timpul
Ca o insultă binemeritată
Pentru că sunt în stare să-nțeleg
De tot ce înțeleg sunt vinovată.
O neputință care urcă-n simțuri
Până le depășește risipind
Bobi de mercur otrăvitor
Știu că nu pot nimic și umilită
Pe treptele batjocurii cobor.
Nu frica, oboseala că-i zadarnic,
Durere că-i târziu, dispreț de sine
Și scrâșnetul de dinți, ritmat cuminte
Cern semnele vieții și găsesc
O grămăjoara neagră de cuvinte.

Vedem bine că Gabriel Liiceanu nu are doar dreptul, ci este obligat să-și amintească pentru noi. Să-și amintească și, mai mult, să lărgească cadrul de înțelegere pe care noi, îngropați în mizele noastre mărunte, omitem să-l vedem, nu mai vorbesc să-l și pricepem. Să înțelegem că renașterea ratată de la cumpăna anilor 1989 – 1990 ne-a marcat și ne-a retrasat destinul, fără putința de a repara ceva cât timp ducem în spate povara neasumării responsabilității naționale pentru deriva de libertate petrecută încă înainte de fatidicul an 1938, în cumpănă încă și astăzi.

„Iată, așadar, prima ipostază a iudaității, cea mai răspândită și cea mai «banală», pentru care [Mihail] Sebastian mărturisește, cu acel formidabil patetism reținut, peste tot în «Jurnal», dar deopotrivă în «De două mii de ani» și în «Cum am devenit huligan»: este evreu oricine este proscris nu pe temeiul gesturilor sale, ci al categoriei din care face parte. Iuda renaște cu fiecare individ răstignit pe o abstracție. Ești vinovat prin simpla distribuție a unui concept în tine, în toți, în fiecare în parte, ești vinovat în stilul participației platoniciene, ești ontologic vinovat, atârnând, ca exemplar, de majestatea Ideii care te ține în brațe și nu te mai slăbește din strânsoarea ei. Și ești a priori condamnat, în numele aceluiași general care s-a cuibărit în tine și ți-a ștampilat ființa adânc.”

*

Mi-am petrecut sărbătorile cu două cărți în mână: Edward Kanterian – „Wittgenstein, o biografie critică”[4] și Mihail Sebastian – „De două mii de ani”[5]. Am  început lectura la „De două mi de ani” a lui Mihail Sebastian cu vestita prefață semnată de Nae Ionescu. Infama prefață. Au judecat-o alții, nu are rost să repet aceleași lucruri. Este evident o diatribă antisemită, deși Ionescu joacă histrionic rolul intelectualului imparțial, arătând când și când cu degetul spre alții, presupus antisemiți. Care greșesc, desigur, dar în parte atitudinea lor este provocată de însuși comportamentul evreilor și așa mai departe. Auzim și astăzi, la 91 de ani distanță, aceleași lucruri din gura unor pretinși intelectuali, fețe bisericești, nu mai spun politicieni.

M-a surprins subțirimea tezelor din prefața lui Nae Ionescu. Carismaticul, seducătorul domn Nae, cum îl numește Tatiana Niculescu în biografia pe care inspirat i-a construit-o[6], pare să fie originalul pe care încearcă să-l imite cu mai mult sau mai puțin talent unii din vremea noastră. Cunoaștem genul acestor emuli: personajul care vorbește în dodii și lansează profeții, ori pare rațional și logic oferind demonstrații prin silogisme cu premise false, măcar neverificabile. Genul misticului venit din pustie – un fel de Ioan care renunță la lăcuste pentru caviar și la pielea de animale pentru costumele Armani.

Caut să mă plasez cu atenție în epocă. O Românie care avea o istorie de șapte – opt decenii de antisemitism manifest la mai multe niveluri, de la pătura țărănească și mic orășenească needucată, la intelectuali ca Iorga, Eminescu, Octavian Goga sau politicieni antisemiți ca A.C. Cuza. Un stat care a refuzat cu încăpățânare să le ofere evreilor cetățenie, sub tot felul de condiții – creștinarea și averea fiind cerințe de căpătâi.

Important este și cum a pledat Mihail Sebastian – Iosif Hechter pentru a îndrăzni o opinie. Musai de ținut seama și de „Jurnal”, desigur. Altminteri nu se poate. „De două mii de ani” ar putea fi o lectură deprimantă, dar nu o văd așa. Văd dimpotrivă acolo un gest eliberator al lui Mihail Sebastian, care resimțea ca pe-o povară destinul de evreu într-o țară tânără, care nu știa cum să evolueze spre civilizație și se împotmolea în etnicism, ortodoxism mesianic și refula într-un naționalism virulent. Cartea pe care a scris-o este un lung apel către conaționali: „Oameni buni, provin dintr-o familie de evrei, dar eu, Mihail Sebastian, sunt român ca și voi, așa am crescut, așa m-am format, așa îmi văd viitorul.” 

Câteva consemnări din Jurnal, din anul 1935, imediat următor apariției cărții „De două mii de ani”: „Am fost la doctor pentru ochi. Mi-a recomandat ochelari și i-am pus. Mă schimbă și mă fac urât. A fost amuzant când i-am spus numele. Mi-a spus că în familia lui s-a discutat mult despre «De două mii de ani», pe care el personal nu l-a cetit. A auzit multă lume înjurându-mă.”

Sau:

„O vorbă ce indică ce forme ia cazul în conștiința publică mi-a povestit-o Samy Herșcovici, duminică, la Târgoviște, unde am fost pentru o conferință. Librarul ca vindea bilete pentru conferință i-a oferit un bilet unui profesor de la școala normală: «Sebastian? Aha! Jidanul ăla care s-a botezat.»”

Referirile la Nae Ionescu – alias Ghiță Blidaru în „De două mii de ani”, sunt încercarea lui Mihail Sebastian de a înțelege cum se distilează inteligența debordantă împreună cu micimea sufletească într-un exercițiu de a lovi cinic și fără consecințe, în aplauzele publicului cuprins de febra naționalistă, prin acuzațiile lipsite de fundament împotriva „elementului alogen”, în special împotriva evreilor. Și asta în timp ce pretindea cu emfază că nu era defel antisemit.

Asta era, adică, „Enigma Nae Ionescu” pentru Mihail Sebastian – omul care i-a scris prefața la „De două mii de ani” arătând că s-a recunoscut în Ghiță Blidaru și a ridicat mănușa să-l lovească peste față, apoi l-a înjunghiat demonstrativ pe la spate în aplauzele asistenței.

Mihail Sebastian a anticipat reacția mentorului său, chiar dacă sunt convins că nu în forma pe care cel din urmă a ales-o. Ceea ce este mai puțin important; în fond, alegând să-i dea acea replică în prefață, Nae Ionescu a confirmat public temeinicia portretului creionat pentru avatarul Ghiță Blidaru.

„Mi-am amintit de curând, într-o seară, întorcându-mă de la Ghiță Blidaru, de brutalitatea primei mele convorbiri cu el. Convorbire! Dacă se poate spune. (…) Cât am suferit atunci. I-am vorbit despre ziua aceea și, deși m-am temut să nu vadă în asta nu știu ce mustrare îndrăzneață, nu m-am putut opri să-l întreb:

– Nu vreți să-mi spuneți ce s-a întâmplat atunci, de ce ați fost așa brusc supărat, așa de retezător?

– Nu mai știu, nu-mi aduc aminte. Oi fi fost plictisit, oi fi fost supărat. Nu mai țin minte. Dar, drept să-ți spun, nu-mi pare rău. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu prea prevenitor cu oamenii, nici cu cei dragi. Mai ales cu ei nu. Îmi spun că din o sută de ghionți, aruncați la întâmplare, se vor găsi doi care să cadă bine și să rodească. Când umblu prin iarbă, nu bag de seamă să nu strivesc un fir de iarbă sau să nu calc un gândac. Pământului nu-i place să ai asemenea atenții delicate cu el. (…) Când umbli pe pământ, umblă pe pământ. Când umbli între oameni, umblă între oameni. Puțin orbește. Nu strică. Vei doborî poate unele lucruri – pe cele debile. Dar le vei fertiliza pe celelalte.”

Povara iudaismului lui Mihail Sebastian putea fi ca drobul de sare, fără a-l bănui nicio clipă că a aparținut categoriei pe care o ridiculiza Ion Creangă. Nu este o povară pe care o purta inutil, știa și înțelegea bine acest lucru, dar tot ar fi vrut să poată răsturna bulgărele care-i stătea greu pe suflet. N-a putut, dar a admirat spiritele simple, cum este personajul Marga Stern, femeia cu care se iubește simplu, trupește, fără pretenții și idealuri ce ar putea fi frânte.

„Ce iubesc cu deosebire la ea este teribila ei spaimă de abstracție. Dacă se întâmplă vreodată, din neatenție, să-i vorbesc despre unul din faimoasele mele procese de conștiință, fata asta, atât de înțelegătoare altminteri, se închide subit, cu discreție, dar și cu hotărâre, refuzând nu numai să răspundă, dar chiar să priceapă. Are o deosebită înclinare spre lucruri, spre obiecte, spre fapte precise, spre oameni determinați.”

Marga Stern nu este aterizată din lună, dar nu este nici prototipul intelectual care fuge de lume ascunzându-se în spatele ideilor și teoriilor proprii. Marga Stern este femeie, o ființă cu picioarele pe pământ; iar să fie cu picioarele pe pământ îi recomandă ironic și Ghiță Bildaru. Să-și rezolve dilema imposibilă lăsându-se pradă instinctului mai degrabă decât angoasei.

„Adevărul este că Marga este femeie înainte de a fi evreică. Și că dacă destinul rasei ar obliga-o la neliniște și visare tulbure, destinul ei de femeie – mai puternic – o întoarce spre pământ și o leagă de el, o întoarce spre legile vieții, care sunt surde în ea, în așteptarea trecerii mai departe, prin maternitate. E un calm biologic aici, care se traduce zilnic printr-un foarte tenace simț practic, simț de prevedere și de așteptare.”

Cum știm, moartea l-a eliberat pe Mihail Sebastian de destinul său, o moarte pe măsură, romantică, anticipată de romanul „Accidentul”. Moartea, credea Belu Zilber, l-a scutit pe Mihail Sebastian de un proces și de condamnarea la detenție în procesul pe care puterea comunistă i l-a înscenat lui Lucrețiu Pătrășcanu. Nu știm sigur dacă bolșevicii nu-l judecaseră și nu-l executaseră înainte chiar de a contura lotul Pătrășcanu, temându-se să-l aducă în boxa acuzaților. De ce? Pentru că Mihail Sebastian era constitutiv un om liber, care nu ezita să se manifeste ca atare.

„Într-un loc din «Cum am devenit huligan», Sebastian spune: sunt evreu, român și om de la Dunăre. Prostul ripostează în numele prostiei, care e logica reductivă a lui «ori/ori», și spune: Hotărăște-te: ești sau evreu, sau român, sau dunărean. La care Sebastian răspunde: M-am hotărât: sunt evreu-român-dunărean.”[7] Și, mai departe, observă același Gabriel Liiceanu:

„Iar diferența, adevărata și suprema diferență, nu e până la urmă nici evreul, nici românul, nici dunăreanul – ci «individul». Iar «a fi» și «a fi lăsat să fii» are în vedere, pentru Sebastian, mai presus de orice, abstracția numită individ. (…) Acesta este mesajul de inteligență al individului-Sebastian: feriți-vă de logica colectivului, de certitudinea marelui număr! Iar corolarul lui este: pentru a fi, fiți dintre cei puțini, la limită – dintre cei singuri.”[8]

*

Ludwig Wittgenstein – un evreu austriac creștinat. La fel ca Mihail Sebastian. Similitudinile se opresc aici. De fapt nu. Au fost două personalități de excepție ale interbelicului european, care și-au marcat vizibil trecerea prin istoria civilizației acestui continent.

Ludwig Wittgenstein a crescut într-o avută familie de evrei creștinați. Străbunicul său, Moses Maier, a adoptat numele Wittgenstein în perioada napoleoneană. Era pe atunci administrator al moșiei Sayn – Wittgenstein și i s-a părut potrivit să adopte acest nume de familie, atunci când legea i-a cerut-o. Fiul său și bunicul lui Ludwig – Hermann, s-a convertit la protestantism. A devenit Hermann Christian Wittgenstein și a rupt legăturile cu comunitatea evreiască din care provenea, mutându-se la Leipzig. Mai mult, a devenit antisemit – după moda vremii – și le-a interzis copiilor să se căsătorească cu evrei.

Karl Wittgeinstein, tatăl lui Ludwig, s-a stabilit la Viena. Capitalul cu care și-a lansat afacerea din imperiul austriac l-a strâns în Statele Unite. S-a căsătorit cu Leopoldina Kalmus, o catolică cu un tată evreu creștinat de asemenea. Familia locuia într-o frumoasă vilă construită cândva de un nobil maghiar în Neuwaldegg, cum am spune astăzi în suburbiile Vienei. Vila a devenit „Palatul Wittgenstein”.

Ludwig Wittgenstein provenea, așadar, dintr-o familie bogată. Nu a experimentat cine știe ce dragoste părintească și a rămas atașat de surorile sale, în special de Margaret. A crescut într-o Vienă condusă de vestitul primar antisemit Karl Lueger, mare admirator al lui Edouard Drumont. Chiar dacă retorica sa antisemită era mai mult una de paradă, Lueger a fost o sursă de autoritate pentru mișcările extremiste antisemite, recunoscută ca atare de Adolf Hitler în „Mein Kampf”. 

Ludwig Wittgenstein avea o atitudine ambiguă față de evreitatea sa, pe care o considera o povară.[9] Au existat momente în viață în care s-a declarat pe deplin de acord cu ideea că „evreii sunt o tumoare în trupul civilizației europene” și că sunt incapabili să creeze ceva nou, poate doar să reproducă cu hărnicie ceva deja creat. Erau acelea momente în care se îndoia de sine:

„«Geniul» evreiesc este doar un sfânt. Cel mai mare gânditor evreu este doar un talent. (Eu, de exemplu.) Există, cred eu, un adevăr atunci când mă gândesc că sunt, în ceea ce cuget, doar reproductiv. Cred că nu am inventat niciodată o mișcare a gândirii, ci că ea mi-a fost dată întotdeauna de altcineva.”[10]

Angoasa i s-a intensificat în martie 1938, după ce Austria a fost anexată de Germania nazistă și s-a trezit dintr-o dată evreu german, intrat sub efectele Legilor de la Nürnberg din 1935 privind „protecția sângelui german” și a cetățeniei germane. A fost momentul în care Ludwig Wittgenstein a decis să solicite cetățenia britanică, pe care a primit-o un an mai târziu. A procedat bine și avut ocazia să reanalizeze poziția pe care se situase anterior. Nu este clar în ce măsură s-a dezis de ea, cât timp nu a văzut izbucnirea celui de-al doilea război mondial ca pe-o catastrofă.

Wittgenstein a marcat gândirea filozofică europeană și americană, dar rămâne treaba specialiștilor și exegeților să formuleze judecăți cu sens despre acest lucru. Mă mulțumesc să reproduc câteva dintre ideile lui Edward Kanterian, pentru a-l pune în context pe filozoful Wittgenstein:

„Wittgenstein notează în jurnalul său în 1931: «Dacă numele meu va supraviețui, atunci va fi doar ca terminus ad quem[11] al măreței filozofii occidentale. Ca numele celui care a dat foc bibliotecii de Alexandria.» (…) A dat așadar Wittgenstein bibliotecii din Alexandria? Nu cred. Wittgenstein nu își înțelegea bine propriul loc în istoria filozofiei. El a dat foc cartezianismului sau mai degrabă l-a subminat pe dinăuntru, cu argumente de o foarte mare forță logică. Nu este exclus ca atunci când epoca faustică va fi fost depășită (dacă omenirea îi va supraviețui), Wittgenstein, împreună cu Heidegger și câțiva alții, să fie văzuți ca termini ad quos ai cartezianismului[12] și ca fondatorii unui nou umanism.”

Într-o lume – pe care o trăim – care nu mai înțelege rolul progresului și, în consecință, nici ce înseamnă conservatorismul, așadar într-o lume a conflictelor, Ludwig Wittgenstein a fost mereu un om liber. Care s-a și temut, de exemplu în martie 1938, când consemna în jurnal:

„Mă aflu acum într-o situație extrem de dificilă… Am devenit cetățean german. Pentru mine este o împrejurare îngrozitoare, pentru că, acum, sunt expus unei puteri pe care nu o recunosc de niciun fel. Cetățenia germană este asemenea unui fier înroșit pe care ar trebui să îl port mereu cu mine… Care ar fi acum diferența între un Judenpaß și vechiul pașaport austriac? De ce ar trebui acesta, dar nu și celălalt, să ardă în buzunar? Din cauza climatului care i se asociază în Austria? (…) Însă s-ar putea spune: de ce nu vrei să înduri toate astea pentru familia ta? Posibila închisoare în Austria, șomajul, despărțirea de prietenii cei mai dragi, neliniștea și îngrijorarea de a-ți pierde libertatea, o alunecare infamă în toate direcțiile? De ce nu îți asumi această situație? Cum să mă poziționez pentru a putea să mi-o asum? Mi-e teamă, nu sunt în stare de această asumare.”[13]

S-a temut, asemenea lui Mihail Sebastian. A arătat că poartă povara evreității sale. Cât timp viața i-a permis să fie și să se manifeste liber, Ludwig Wittgenstein nu a cunoscut decât limitele pe care și le-a autoimpus. A putut să fie creativ. A ridicat o teorie filozofică de tip cartezian în „Tractatus Logico-Philosophicus” și apoi a luptat tot restul vieții să o amendeze și chiar să o nege în multe privințe. Poate exista o dovadă mai concludentă a unei gândiri libere?

A pledat consecvent, mărturisindu-și neîncrederea în marota progresului ca unică soluție pentru societate: „Nu este, de exemplu, lipsit de sens să credem că epoca științifică și tehnică reprezintă începutul sfârșitului omenirii; că ideea unui mare progres este o orbire, ca și aceea a cunoașterii finale a adevărului; că în cunoașterea științifică nu este nimic bun și de dorit și că omenirea ce năzuiește spre ea cade într-o capcană.”

S-a arătat interesat de experimentul comunist din Uniunea Sovietică și apoi a abandonat total acest interes: religia comunistă pe care bolșevicii căutau să o impună, la pachet cu progresul industrial dirijat nu avea nici sens, nici importanță. În ultimul an de viață a purtat câteva lungi discuții la Oxford cu părintele Conrad Pepler, un preot catolic. Nu a căutat habotnicia, ci un „interlocutor calificat” care să-i ofere perspectiva tradițională a bisericii despre Dumnezeu, pentru că avea pur și simplu această nevoie. 

*

Dacă vom gândi libertatea normativ, ca pe o serie de teze enunțate într-o cartă a drepturilor și libertăților cetățeanului, ne vom impune limite, vom alimenta polemici ideologice și cam atât. Nu-i de mirare că libertatea privită în categorie juridică este o obositoare bătaie de cap, marota diverselor ideologii extremiste, de la corectitudinea politică la mesianismul xenofob.

Când a publicat „De două mii de ani” și mai apoi „Cum am devenit huligan”, Mihail Sebastian era în pragul maturității depline și putea mărturisi pentru sine însuși (Ioan 9:23); dacă mărturia sa despre liberate, avatarurile libertății și consecințele schimonosirii societății prin pledoarii strâmbe despre libertate este sau nu adevărată, depinde de fiecare dintre noi. Mărturia lui este și astăzi o oglindă pentru societatea în care trăim.

Când a gândit, în plin război, ceea ce avea mai apoi să fie publicat ca „Tractatus Logico-Philosophicus”, și Ludwig Wittgenstein era în pragul maturității depline. Avea puțină stimă și înțelegere pentru lumea în care trăia și considera că Europa era în plină derivă civilizațională. Vina era împărțită pentru această stare de fapt: mercatilismul ocupase locul umanismului pentru a duce în final civilizația europeană și poate întreaga planetă la pierzanie. Omul nu mai este liber. Dacă mărturia lui este adevărată și poate fi crezută, depinde numai de noi.

Pentru că sunt în stare să înțeleg, de tot ce înțeleg sunt vinovat: numai adevărul, cunoscut, recunoscut, acceptat și practicat ne face liberi. Or, adevărul nu poate fi șters, ci numai ignorat. „Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei. Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi. Ei însă I-au răspuns: Noi suntem sămânța lui Avraam și nimănui niciodată n-am fost robi. Cum zici Tu că: Veți fi liberi? Iisus le-a răspuns: Adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvârșește păcatul este rob al păcatului. Iar robul nu rămâne în casă în veac; Fiul însă rămâne în veac. Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veți fi într-adevăr.” (Ioan 8:32-36)

Progresul de dragul progresului, mercantilismul, refuzul dialogului și practicarea violenței sunt semnele vremii – la fel ca la sfârșit de secol XIX și început de secol XX. Nicicând umanitatea nu a fost mai încrezătoare în forțele sale și mai sigură pe destinul său, iar distrugerile care au urmat mai vaste. Puțini au fost cei care au plătit pentru ele, iar adevărul a fost maculat și libertatea din nou sacrificată. Nu am învățat nimic după șapte decenii.

Pentru că nu am învățat lecțiile istoriei, libertatea a ajuns din nou o povară. O durere de cap pentru acei lideri puternici și orgolioși care țin în mână destinele globale. În vremurile ce vor urma, bătălia nu se va da decât aparent pentru teritorii și resurse; se va da între cei care apără libertatea și cei care vor să o răpească. Să o răpească și să ucidă adevărul. Simplu.

[1] Oets Kolk Bouwsma – „Wittgenstein: Conversations, 1949 – 1951”; apud Edward Kanterian – „Wittgenstein, o biografie critică”, Editura Ratio et Revelatio, 2025

[2] Editura Humanitas, 2024; pg.14-15

[3] https://hotnews.ro/ana-blandiana-am-fost-convinsa-ca-toti-sunt-cu-mine-ca-ceausescu-si-ai-lui-sunt-rai-ca-noi-nu-suntem-decat-victime-dupa-89-am-descoperit-ca-deoarece-inainte-taceam-de-fapt-nu-ne-cunosteam-691274

[4] Editura Ratio et Revelatio, 2025

[5] Editura Hoffman, 2020

[6] Tatiana Niculescu – „Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”; Editura Humanitas, 2020

[7] Gabriel Liiceanu – „Declarație de iubire”; Editura Humanitas, 2024

[8] Ibidem

[9] Edward Kanterian – „Wittgenstein, o biografie critică”

[10] Ibidem

[11] Punctul final

[12] Cei care au pus punct cartezianismului

[13] Ibidem, pg.174-175