joi, iunie 20, 2024

Locuri de memorie

În  1971 au fost devastatoarele Teze din iulie. Moment de la care orice putea fi din nou interzis în România comunistă. Nu că până atunci nu ar fi existat deja destule interdicții ori un consistent număr de semne ce anunțau că timida liberalizare din ultimii ani ai domniei lui Gheorghiu-Dej, continuată o vreme de succesorul acestuia, Nicolae Ceaușescu, se pregătea și ea să fie interzisă. Simptomatic cazul filmului Reconstituirea al lui Lucian Pintilie scos de pe afiș în 1970, după ce mai înainte (1966) se interzisese nevinovatul Film cu o fată fermecătoare. Regizorul Lucian Bratu și scenaristul Radu Cosașu fiind acuzați de grave confuzii ideologice.

Un act normativ din același an 1971 interzicea ascultarea posturilor de radio străine, așa că devenise mare păcat, pedepsit de legea penală, dacă îți plasai receptorul, cel mai adesea de fabricație sovietică, pe lungimile de undă nu numai ale temutei Europe Libere, ci și pe acelea ale postului de Radio Luxemburg. Acolo unde tinerii care, în virtutea noilor directive, puteau fi oricând reținuți pentru vina de a avea părul prea lung, găseau muzica celor de la Rolling Stones, de pildă. Muzică ce nu mai putea fi difuzată de Radio România.

După punerea sub obroc a spectacolului cu piesa Gluga pe ochi de la Bulandra, la același Teatru avea să fie interzis Revizorul lui Lucian Pintilie. Indiciile deveneau tot mai primejdioase certitudini.

După 1971, alte semne și vești proaste. Interdicțiile mai sus amintite deveneau mai categorice. Dar și altele, noi, făceau ravagii. Iar 1973 avea să fie anul când devenise cum nu se poate mai limpede că nu mai există nici o stavilă în calea cultului personalității. Aniversarea megalomanică a cuplului conducător începuse atunci încă din noaptea Revelionului, continuase în 7 (aniversarea Ei) și, încă și mai pronunțat în 26 ianuarie (ziua Lui) și ajunsese la apogeu în decembrie, cu ocazia inaugurării noii clădiri a TNB. Când Ceaușescu avea să fie declarat noul Pericle.

În 1978, sărbătorirea cu fast, cu spectacole festive, cu scrisori și telegrame comandate, aprobate de foruri a Elenei și a lui Nicolae Ceaușescu nu mai mira deja pe nimeni. Devenise o obișnuință.

Pentru românii de condiție comună, ziua de 26 ianuarie nu însemna însă, de fapt, nimic. Cel mult, prilej de enormă plictiseală. Poate mai conta numai disconfortul de a nu mai putea vedea la TVR cele câteva emisiuni cât de cât decente care doar bunul Dumnezeu știe cum scăpaseră ochiului vigilent al cenzurii. Așa cum era, de pildă, serialul Rădăcini (Roots), ce refăcea saga unei familii de culoare. Film căruia mai toți românii îi spuneau, după numele respectivei familii, Kunta Kinte. Eu însumi îmi amintesc că popularitatea serialului în chestiune devenise atât de mare încât, la începutul verii anului 1978, atunci când  Nicolae Ceaușescu decisese trecerea la ora de vară, mai toți românii recitau ba amuzați, ba cu obidă: Ceaușescu, drag părinte, ai dat ceasul înainte/Noi muncim ca Kunta Kinte.

De la aniversarea ritualică și obligatorie din 26 ianuarie ca și de la anularea din cauza ei a difuzării în săptămâna omagierii Celui mai iubit fiu al poporului a atât de așteptatului episod din Rădăcini începe povestea amplă, bogată, cu enorm de multe ramificații pe care ne-o spun preț de aproape cinci ore creatorii spectacolului, cu evidente virtuți simfonice, 1978, intrat în repertoriul Teatrului Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara. Spectacol scris de Simona Semenič și Tomi Janežič, regizat de Tomi Janežič, jucat în trei spații diferite dintr-o fostă clădire a Facultății de Hidrotehnică din Timișoara de actorii Balázs Attila, Borbély B. Emilia, Császár Monika, Czüvek Lóránd, Jancsó Elöd, Kiss Attila, Lajter Márkó Ernesztó, Mátyas Zsólt Imre, Simó Emese, Szöllösi Eszter, Vajda Boróka, în decorul lui Branko Hjnik, cu costumele create de Marina Sremak.

Trebuie spus de la bun început că alegerea respectivului spațiu nu e nicidecum un moft. Ceva făcut de dragul promovării neconvenționalului. Hala aceasta cu pereți vechi, murdari, de multă vreme nezugrăviți, cu calorifere din care nu străbate nici urmă de căldură, prost luminată amintește ea însăși perfect de blocurile comuniste construite în anii ‘60-’70. Blocuri cu apartamente tip vagon, în care mirosurile din bucătărie unde, în ultimul deceniu comunist, se încropea câte ceva din acel puțin ce se dădea ajungeau în sufragerie ori în dormitoare. Lucrul acesta se va întâmpla aievea în partea a doua a spectacolului.  

Contribuie imens la incontestabila reușită a montării (după părerea mea, 1978 face parte din acea bizară categorie a producțiilor artistice care, departe de a fi perfecte, înseamnă, înainte de orice, o dovadă că teatrul e pe mai departe viu și că va rămâne mereu astfel) muzica și excepționalul sound design-ul datorat lui Samo Kuin și lui Eduardo Raon (în cea de-a treia parte cei doi instituie un spațiu sonor de sfârșit de lume), coregrafia lui Döbrei Denes și videoclipurile semnate de Carlo Zoratti. Pe care îl vedem filmat la începutul părții a doua. Vom realiza doar ceva mai târziu că acest scurt intemezzo înseamnă un prim și important indiciu că acțiunea din spectacol nu se va consuma numai la Timișoara,  în apartamentul dintr-un bloc comunist în care trăiesc  Zsolt, copilul care avea în 1978 doar zece ani și familia acestuia. Adică părinții (Balász Attila și Șimó Emese) , fratele mamei (Jancsó Elöd), bunicul, străbunicul Attila (Kiss Attila) și unde vizitelor binevenite ale unei rude apropiate, de puțină vreme pensionată (Vajda Boróka), li se vor juxtapune cele periodice ale unei vecine (Borbély B. Emilia). Nu una oarecare. Ci soție de ofițer de Securitate.

Povestea, căutarea, evocarea și dispariția amintirilor (care se pierd și ele, la fel cum dispar mobilele din camere) se va consuma și la Nova Gorica sau Isonzo. Acolo unde în timpul Primului Război Mondial se vor da 12 sângeroase bătălii, beligeranți fiind Imperiul Austro-Ungar și Italia. Nova Gorica e o localitate situată azi pe teritoriul Sloveniei. Așa încât 1978 nu va rememora numai istoria unei familii de etnie maghiară din Timișoara, nu va însemna doar aducerea în prim plan a rădăcinilor acesteia, nu se va limita numai convocarea memoriei în vederea readucerii în actualitate a ceea ce s-a întâmplat în România anului 1978,  o Românie cu blocuri comuniste înzestrate în curți interioare cu bătătoare de covoare, ci pornește de la ambiția explorarării istoriei unei părți a Europei. Devenită un fel d  și real, și simbolic,  tărâm al morții. 

Ziua de 26 ianuarie 1978 a fost pentru Zsolt și familia lui nu una oarecare. Dimpotrivă. De aici exclamațiile periodice ale mamei, Ce zi!. Zsolt (personajul e preponderent prezent ca voce, iar vocea lui Mátyas Zsólt Imre este excelent aleasă) își îndeplinise cu succes, e drept, cu ajutorul mamei (Simó Emese), misiunea de a-i fi scris o scrisoare omagială lui Ceaușescu. Iar mama primise un telefon de felicitare din partea învățătoarei. De aici evocarea altor personaje,precum cele jucate de Szöllöși Eszter, Császár Mónika sau atât de versatilul Lajter Markó Ernesztó. Czüvek Lóránd.

Aniversarea lui Ceaușescu, scrisoarea omagială, istoriile personale ale unchiului ce se pregătește pentru fuga în Iugoslavia, povestea formației Phoenix,  istoriile lui Nicu Covaci și Mircea Baniciu, destinul familiei de securiști cu care se învecinează familia lui Zsolt nu înseamnă însă în economia spectacolului decât momente pregătitoare în vederea istorisirii poveștii străbunicului. Născut și el într-o zi de 26 ianuarie. Istorisire anunțață mai pronunțat din partea a doua și devenită subiect masiv, impresionant, răscolitor, dur de spectacol în cea de-a treia. Parte în care ceea ce părea a fi eminamente o incursiune în viața străbunicului (Kiss Attila) se va metamorfoza într-o terifiantă, cutremurătoare întoarcere în trecut. Trecutul unei părți de omenire.

Această a treia parte e construită pe o copleșitoare și curajoasă exploatare/ dezvoltare a formulei teatrului în teatru. Dusă aici pesemne până la ultimele limite imaginabile. Zsolt, devenit om de teatru, găsește întâmplător un text. O mărturie? Un scenariu? Nici măcar lui Zsolt lucrurile nu îi sunt chiar foarte clare.  Intrat înt-o transă creatoare Zsolt vrea să monteze piesa sau scenariul cu pricina. Într-un spectacol în care  în care să ne fie  înfățișată cu lux de amănunte în primul rând lupta devastatoare de la Isonzo.

În ceea ce ne vor aduce în fața ochilor Zsolt și colegii lui, actorii (recunoaștem  motivul shakespearean teatrul- oglinda vieții, teatrul-oglinda lumii parcă metamorfozat în teatrul -oglinda morții ori a întâlnirii cu aceasta),  exploziile repetate, oamenii transformați în resturi de carne se amestecă cu artificiile folosite în vederea aniversării lui Ceaușescu. Povestea copleșitoare a străbunicului și a tovarășilor lui de arme acoperiți, cum spunea Camil Petrescu, de pământul lui Dumnezeu, ca și de sânge se amestecă cu  evocarea zbaterii în vederea obținerii unei vize necesare pentru o ieșire la Nova Gorica. Gropii comune și îngropării în uitare a imenselor sacrificii umane i se va contrapune efigia  supraviețuirii și astăzi sfidătoare a imaginii lui Ceaușescu.

Textul și spectacolul 1978 de la Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely sunt fundamentate pe convocarea a ceea ce Pierre Nora numea odinioară locuri de memorie. Unele de prim rang, majore -războiul, îndeosebi Primul Război de la care istoricii ne spun că au pornit toate relele secolului al XX lea,  comunismul, cultul personalității, umilirea constantă a ființei umane-, altele doar de rangul al doilea sau al treilea (coada, lipsurile, supravegherea, fuga, plănuirea sau eșecul ei, pașaportul, frontiera). Ni se propune o convocare a trecutului mereu deschisă dezvoltărilor ulterioare. Unele dintre întâmplări se petrec chiar sub ochii noștri (de aici repetatele intervenții ale regizorului), altele sunt plănuite să apară în celelalte 11 spectacole pe aceeași temă ori teme asemănătoare pe care intenționează să le facă Tomi Janežič.

Aceste locuri de memorie capătă în 1978 substanță, sunt vii, ne răscolesc  (conștiința, ființa, simțurile, rațiunea, spiritul, confortul)  grație admirabilelor eforturi ale actorilor Balázs Attila, Borbély B. Emilia, Császár Monika Czüvek Lóránd, Jancsó Elöd, Kiss Attila, Lajter Márkó Ernesztó, Mátyas Zsólt Imre, Simó Emese, Szöllösi Eszter, Vajda Boróka.Unul mai bun ca altul.

Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara

1978 de Simona Semenič și Tomi Janežič

Regia: Tomi Janežič

Decorul: Branko Hjnik

Costume: Marina Sremac

Coregrafia: Döbrei Denes

Muzică și sound design: Samo Kutin, Eduardo Raon

Video: Carlo Zoratti

Asistenți regie: Žiga Hren, Nina Rajić Kranjac

Cu: Balázs Attila, Borbély B. Emilia, Császár Monika, Czüvek Lóránd, Jancsó Elöd, Kiss Attila, Lajter Márkó Ernesztó, Mátyas Zsólt Imre, Simó Emese, Szöllösi Eszter, Vajda Boróka

Distribuie acest articol

2 COMENTARII

  1. Ca o completare la ascultatul de posturi de radio straine. E bine de stiut, poate info s-a pierdut. Prin 1974-75-76 la Radio Luxemburg (208 m) era la ora 20.00 (ora Romaniei) emisiunea „International”, de o jumatate de ora. Prezentator era Mike. Cum postul Radio Luxemburg avea audienta europeana, fiind „internetul” de atunci, la inceputul emisiunii erau adresate saluturi in mai multe limbi europene. In Ardeal, pe valea Muresului, cu radioul meu Gloria (1475 lei) prindeam bine RL inca de pe la ora 19.00 (mai ales iarna). Revenind la saluturi, o colega de liceu imi spune intr-o zi ca seara a auzit pe Mike salutand publicul din Romania cu „Buna Seara!”…nu mi-a vent a cred, dar ascultand in zilele urmatoare, m-am convins ca e adevarat. Faceam, iata, parte din Europa unita chiar daca cea virtuala, pe unde radio. Se mai saluta si pentru cei din Iugoslavia si pentru polonezi dintre tarile comuniste. Nu chiar in fiecare zi a sapatamanii se intampla cu limba romana, dar saptamanal se putea auzi. De asemenea, in cursul aceste emisiuni, pe langa muzica momentului, se prezentau doua adrese de tineri europeni interesati sa corespondeze. Intr-o seara a fost data adresa unei tinere din Ro, dar nu de la ea direct, ci un ascultator din west a scris pentru ea. (probabail pentru a evita problemele, in baza legii amintite in articol). Aveam notat undeva numele, poate o sa gasesc. De asemenea, odata un ascultator a scris (se prezentau hobby-urile sau preferintele celor ale caror adrese erau citite), cineva a scris deci „I love Mamaia, that’s in Romania !”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro