Lugubrul din cotidianul nostru

Strigoii noștri, carte “cu titlu oarecum lugubru”, așa cum admite în Cuvântul înaintei  însuși autorul (editura Humanitas, București, 2026), antologhează o bună parte dintre autodefinitele texte civice pe care dl. Gabriel Liiceanu le-a scris și publicat în ultimii zece-cincisprezece ani, îndeosebi pe site-ul Contributors.ro.

E drept, sunt antologate și texte ceva mai vechi, așa cum e cel inserat chiar în deschiderea volumului. Text scris la vremea în care s-au dezvăluit datele colaborării doamnei Mona Muscă cu Securitatea comunistă. Articolul respectiv, reprodus în forma în care a apărut în luna august a anului 2006 în Cotidianul, este urmat de un lung PS cu titlul Douăzeci de ani mai târziu. Avem de-a face cu un al doilea text tot pe tema Mona Muscă, nu însă doar pe această temă, pornind de la o mărturisire datorată lui Matei Călinescu, publicată în cartea Un altfel de jurnal. Ieșirea din timp. Mărturisire cu totul personală în care acesta analizează pe toată fețele dezvăluirea potrivit căreia Vlad Georgescu, renumit istoric și unul dintre cei mai buni și devotați directori ai Departamentului românesc al Europei Libere, a semnat, pare-se și onorat o vreme, un pact cu ceea ce universitarul român care și-a desăvârșit opera și cariera la Indiana University din Bloomington, numește Malefica Instituție. Securitatea. După doi ani de la pactul cu Diavolul, tânărul Vlad Georgescu, care lucra pe atunci la Muzeul Româno-Rus, a refuzat să mai colaboreze. În 1977 a devenit un disident de frunte, a fost anchetat, arestat, bătut de Securitate. Deși putea să se prevaleze de faptul că soția lui e de etnie germană, Vlad Georgescu nu a emigrat în RFG, a preferat emigrarea în Statele Unite. Din dorința de a sublinia caracterul politic al deciziei sale. Din aprilie 1982 și până la tragicul și enigmaticul lui sfârșit din seara zilei de 13 noiembrie 1988, Vlad Georgescu a lucrat și a condus secția română a Europei Libere, practicând cu infinite riscuri și la înalte cote de profesionalism o atitudine și un jurnalism militant anticomuniste. Care se pare că l-au costat viața. Să fi fost oare vorba despre ceea ce Matei Călinescu numește răscumpărare? Și tot despre răscumpărare să fi fost vorba și în cazul Monei Muscă ce tocmai promova la vremea dezvăluirilor ce au scos-o definitiv din viața politică și au stupefiat o țară întreagă o lege a lustrației? Întrebarea îl răscolește pe dl. Liiceanu, l-a determinat să își recitească și să își reevalueze textul  recunoscut a fi extrem de vehement din anul 2006. Să fi fost oare vorba și în cazul talentatei doamnă Muscă (acesta a fost titlul articolului de atunci) despre o duplicitate temporară? Și pe urmă, dacă acea lege a lustrației ar fi devenit realitate, nu ne-ar fi scutit ea de vreo 20 de ani încoace de “cohortele de securisți și activiști din vremea lui Ceaușescu care au populat partidele politice din originala noastră democrație până în ziua de azi”?

Gabriel Liiceanu admite eventualele reproșuri ce i s-ar putea face în privința atitudinii adoptată față de doamna Muscă, însă de retractat, nu retractează. Mărturisește că nu se simte ‘’pe de-a-ntregul vindecat după încrederea pe care mi-am investit-o atunci în această doamnă dragă mie”.

În ceea ce mă privește, eu aș observa că, după tot ceea ce i s-a întâmplat în anul 2006, după vituperantele articole de presă a căror protagonistă  și țintă vie a fost, doamna Mona Muscă s-a retras și nu a mai revenit niciodată în viața publică. Carevasăzică, nu a mai făcut parte din categoria strigoilor despre care e vorba în noul volum al d-lui Gabriel Liiceanu.

Strigoii este o carte ce se  află în legătură directă, clară cu atât de celebrul Apel către lichele. Zice acum, mă rog, într-un articol publicat inițial în anul 2016, dl. Liiceanu: ”În textul acela scris în 30 decembrie 1990 nu practicasem vehemența nici măcar cu cei care fuseseră arhitecții mizeriei comuniste. Tot ce le cerusem atunci, ajunși în acel punct al istoriei noastre, era să facă un simplu pas înapoi; să nu ne fericească a doua oară, acaparând, sub masca democrației de astă dată, centrele de putere și instituțiile-cheie ale societății. Propuneam în fond o firească lustrație, o curățare a spațiului public de fostele lichele. Și terminam spunând că, dacă vor avea decența de a dispărea din viața publică, îi vom iubi”. Fapul acesta nu s-a întâmplat, comuniști, activiști, nomenclaturiți și securiști,  ei și alții ca ei,  continuând să controleze și să vicieze puternic viața publică. Nu am putut scăpa de ei, observă Gabriel Liiceanu în Cuvântul înainte al cărții de acum. S-au metamorfozat, au revenit cu un grad în plus, sunt politicieni de frunte, posesori de titluri universitare, au colecționat doctorate și nu unul,  cele mai multe plagiate. Au acumulat averi, necinstea le-a fost arareori pedepsită, însă și când s-a întâmplat asta, au revenit cu tupeu în viața publică. Și conferențiază despre mitologia corupției.

Ei sunt strigoii, despre ei este vorba în articolele grupate tematic în cele șase părți ale cărții. Confruntarea cu trecutul. Ștafeta răului, educația furată. De la indignare la revoltă, Țara noastră în termeni de destin, Ororile vremurillor recente. Strigoii se numesc ori s-au numit Iliescu, Vasile sau Ionuț, Petre Roman,Victor Ponta, Ciucă sau Ciolacu, Iohannis cu păcăleala lui cu România educată și cu refacerea uselismului, Teodor Brateș, Liviu Dragnea sau Vladimir Putin. Și mulți, mulți alții. Uneori sunt nenumiți, însă sunt lesne identificabili. Sunt în Parlament, în guvern, la conducerea universităților și facultăților, apar la Televiziunea publică.

După părerea mea, au fost situații și au fost texte în care dl. Liiceanu s-a inflamat mult prea tare. Cel mai evident mi se pare acest lucru în desființatorul pamflet împotriva lui Mircea Dinescu. Parte a unui conflict dintre acesta și doamna Ana Blandiana. În altele, dl.Liiceanu s-a entuziasmat la fel de exagerat. A intervenit, pesemne, o recunoscută stare de suflet. Am în vedere când spun asta în primul rând textul al cărui protagonist este premierul Ilie Bolojan. Un intelectual de talia d-lui Liiceanu nu poate, cred, face abstracție de răul comis de prim-ministru în învățământ. Poate că, de fapt sunt sigur de aceasta fiindcă eu însumi l-am văzut, dl. Bolojan intră prin librării. Însă prieten al culturii nu este. Sau nu este atât cât ar trebui să fie. E drept, dl. Liiceanu a analizat  destul de critic ceea ce aș numi cazuistica de tip iezuit aplicată de premier în cazul plagiatului ministrului Justiției. O cazuistică ce nu are cum să nu te pună pe gânduri. E adevărat, e greu să fii Gelu Ruscanu, mai ales când ai avut de gestionat o coaliție precum a fost cea care a dat guvernul condus de dl Bolojan.

Citind Strigoii noștri, o carte absolut utilă, de care era nevoie mai mult ca oricând în vremurile acestea tot mai tulburi pe care le trăim, gândul m-a dus la încă o scriere anterioară a d-lui Liiceanu. La cartea România. O dragoste din care se poate muri, apărută în anul 2017 tot la Humanitas. Mai exact la articolul Cele trei meserii ale omului care servește drept prefață cărții. Aveam acolo de a face cu un veritabil eseu, un manifest în favoarea implicării în viața socială și politică a intelectualului.În favoarea și a dovedirii necesității existenței a ceea ce Vladimir Tismăneanu și nu numai el denumesc cu sintagma intelectual critic.Ipostazele sau meseriile, cum le numește dl. Liiceanu de cetățean și de om în lume sunt, fără doar și poate, mult mai complexe, mult mai dificile decât aceea al cărei sinonim este cuvântul profesiune. Ca și acel articol, ca și cartea din anul 2017, Strigoii noștri mi se pare un volum relevant, exemplar pentru felul în care dl. Gabriel Liiceanu înțelege să își exercite meseria de cetățean.

Gabriel Liiceanu – STRIGOII NOȘTRI; Editura Humanitas, București, 2026