Lumea cabaretului și teroarea istoriei

Contrar a ceea ce se crede, ba chiar s-a scris negru pe alb în cronici semnate de persoane ce își asumă mai toate meritele pentru ceea ce e bun în teatrul românesc de astăzi, nu Cabaret, de la Teatrul German de Stat din Timișoara și nici West Side Story, produs de Festivalul Național de Teatru, s-au aflat la începutul carierei de regizor al unor spectacole de un gen ce se bucură de mare succes pe Broadway a dansatorului și coregrafului Răzvan Mazilu. A fost, mai întâi, Full Monty din stagiunea 2011-2012, co-producție a Naționalului și a Operei Române din Timișoara. Abia apoi au venit cele două montări deja numite. Lor le-au urmat-ordinea în care le menționez nu e riguros exactă- În plină glorie de la Teatrul de Comedie, Sunetul muzicii, montat și remontat la Opera Comică pentru copii, Femei în pragul unei crize de nervi de la Secția română a Naționalului din Târgu Mureș, Fecioarele noastre grabnic ajutătoare de la Excelsior din București, Mon Cabaret Noir de la Teatrelli, Cartea junglei  pus în scenă iarăși la Teatrul German de Stat din Timișoara, Zaraza de la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești și Familia Addams, înscenat iarăși la Excelsior.

Lucrul la noul Cabaret de la Teatrul Odeon din București a început în primele zile ale anului 2020. Atunci când încă mai credeam, ba chiar eram asigurați de înalte personaje din ierarhia Statului român, că totul e cum nu se poate mai ok, că da, a apărut un virus, dar care, în cel mai rău caz, nu aduce cu sine decât o banală gripă. Lucrurile au stat, din păcate, cu totul altfel și faptul și-a pus amprenta și asupra viitorului spectacol. Repetițiile au fost stopate, reluate, iarăși stopate, iar când montarea a fost, în fine, gata îmbolnăvirile au determinat relativ adesea anulări ale unor reprezentații. Iar asta se vede, se decontează în detaliul că relațiile dintre personaje din noua montare nu sunt întotdeauna chiar perfecte. Se mai joacă și individual, și pe cont propriu (mai ales în primele 30-40 de minute), se strigă nițeluș cam tare, nu toți actorii se simt chiar foarte confortabil atunci când le vine rândul să interpreteze o arie.

Cu toate acestea, meritele lui Răzvan Mazilu sunt și considerabile, și incntestabile și de această dată. El a avut curajul  de a încredința mai toate rolurile artiștilor de la Odeon. Dintre cele mai importante doar cel al lui Frau Schneider este jucat la considerabile cote de profesionalism Gabriela Popescu de la Teatrul de Comedie. O actriță cu care  regizorul a mai colaborat și la Full Monty, și la În plină glorie. Îi vedem în ipostaza de interpreți de musical pe unii actori cu deja considerabile state de serviciu . îi am în vedere când spun asta pe Antoaneta Zaharia (de nerecunoscut în  Fraulein Kost) sau pe Ionel Mihăilescu (excelent, emoționant însă nicidecum ieftin-patetic în Herr Schultz). Răzvan Mazilu le-a dat șansa de a ne dezvălui alte fațete ale talentului lor. Sigur, spectacolul este înainte de toate al lui Mihai Smarandache, interpretul fermecător, sigur pe sine, policrom al Maestrului de ceremonii.  Actorul cântă, dansează, joacă în proză absolut ireproșabil. Cabaret de la Odeon ar fi putut fi în egală măsură și spectacolul Ioanei Mărcoiu (Sally Bowles) dacă s-ar fi extirpat ceva mai categoric  câteva note nu întotdeauna de subsol exagerat teatralizante. Altminteri și Ioana Mărcoiu cântă și dansează cu totul remarcabil. Mi-a plăcut și seninătatea, și naivitatea cu care Silvian Vâlcu îl asezonează  pe Clifford Bradshaw, ca și contrapunctul trist, melancolic, dezamăgit, pe alocuri chiar disperat din scenele finale. Eduard Trifa reușește fără cusur pasajul de la tânărul aparent prietenos, simpatic la duritatea nazistului fanatic căruia puțin îi pasă că partidul pe care îl slujește distruge destine și condamnă la moarte oameni. Am numai vorbe bune și pentru Vlad Bîrzanu, Cezar Antal, Relu Poalelungi, Marian Lepădatu, Meda Victor, Maria Alexievici, Cristina Danu, Anca Florescu. Aceasta însemnând că și în condiții evident ostile Răzvan Mazilu a știut să activeze, să coaguleze ceea ce se cheamă spiritul de trupă.

Așa după cum spuneam, nu este pentru prima oară când Răzvan Mazilu pune în scenă Cabaret. Regizorul a mai fost tentat de concretizarea scenic-muzicală a povestirii Adio, Berlin!  de Christopher Isherwwood, dramatizată sub numele de I am a Camera, devenită musical în 1966 și film în 1972, și în anul 2014. Este oare spectacolul de acum pasibil de a fi acuzat de vina de a fi un copy paste? Nu, nici vorbă. Mai întâi fiindcă spațiul scenic de la Odeon este net diferit de cel de la Teatrul German de Stat din Timișoara. Și scenograful de acum este cu totul altul. Dragoș Buhagiar a fost înlocuit de Sabina Spătariu. Or, cum bine știm, teatrul înseamnă în primul rând spațiu. Spațiul de acum e unul aglomerat, deliberat îmbâcsit, debordează de obiecte kitsch, aceasta cu gândul de a sugera cât mai exact atmosfera contradictorie, aparent cu nimic îngrijorătoare din Berlinul de la începutul anilor ’30 ai secolului trecut. Costumele versiunii de acum sunt semnate de Răzvan Mazilu. Spre deosebire de cele create în 2014 de același Dragoș Buhagiar, cele de acum sunt mai colorate, mai voit decoltate, cum ceva mai decoltat este însuși spectacolul. Există chiar și deliberate note de vulgaritate. Montarea de la Odeon  nu are rigoarea germană a celei de la Timișoara, este însă parcă, măcar pe alocuri, mai emoționantă. Dacă în finalul de la Teatrul German personajele din lumea Cabaretului  intrau și dispăreau undeva în spatele podelei, acum ele se dezbracă și iau drumul drumul fie spre Ausschwitz, fie spre Birkenau, fie spre Treblinka, fiind priviți de privirea satisfăcută a lui Ernst Ludwig. Nazistul și-a făcut datoria. Vremea plăcerilor, a inconștienței, dar și a dragostei (reamintesc, în spectacol este vorba despre două iubiri ratate din cauza  terorii istoriei și a demenței umane) e gata. Cum scria încă din 1930 Mihail Sebastian (cf. Scrisoare din Geneva  in Opere, vol. IV)până în 1925 în Germania până în 1925 se agitase “un fel de misticism spectacular, care stătea nedecis între un cult nou și între music-hall”. După 1925, actualitatea music-hall-ului ca și a music-hall-ului trecuse.

Acțiunea din Cabaret  se petrece la începutul anilor ‘30. Atunci ca și acum, din păcate, lumea a fost supusă unor încercări tragice.   

Teatrul ODEON din București

CABARET

Libretul de JOE MASTEROFF după piesa lui John Van Druten și Povestirile lui Christopher Isherwood
Muzica: JOHN KANDER
Versurile: FRED EBB

Traducerea textului – Carmen Stanciu
Traducerea songurilor – Alex Ștefănescu
Pregătirea și direcția muzicală – Maria Alexievici
Regia, coregrafia, costumele – Răzvan Mazilu
Decorul – Sabina Spatariu

Light design – Costi Baciu, Ștefan Ioșca
Concept make-up – Ioana Roman

Asistent coregrafie – Monica Petrică

Asistență costume,accesorii: Coven Ground (Raluca Aionițoaie, Remus Gabor)
Asistent scenografie – Andrei Șova

Managementul orchestrei – Corina și Alexei Țurcan

Corepetitori – Maria Alexievici, Andreea Archip, Mihai Murariu
Regia tehnică: Dan Iosif

Distribuția:

Sally Bowles – Ioana Mărcoiu
Maestrul de ceremonii – Mihai Smarandache
Clifford Bradshaw – Silvian Vîlcu
Fraulein Schneider – Gabriela Popescu
Herr Schultz – Ionel Mihăilescu
Fraulein Kost – Antoaneta Zaharia
Ernst Ludwig – Eduard Trifa

Trupa de la Kit Kat Club

Rozi – Meda Victor
Frenchie – Maria Alexievici

Lulu – Cristina Danu
Texas – Anca Florescu
Bobby – Vlad Bîrzanu
Viktor – Cezar Antal
Max – Marian Lepădatu

Marinarul, nazistul – Relu Poalelungi

Moment Two Ladies (Cu două): Meda Victor / Maria Alexievici, Vlad Bîrzanu / Cezar AntalSolo Married (Nuntă): Cristina Danu / Anca Florescu
Solo Maimuța: Cristina Danu / Anca Florescu

Orchestra:
Mihai Murariu, pian; Andreea Archip, pian; Robert Magheti, tobe; Florian Nicolau, bas; Alex Avramovici, clarinet; Robert Preduț, saxofon; Alexandru Moraru, trombon; Silviu Groaza, trompetă