Macovei Președinte – ghid de utilizare

– Cu cine o să votați anul ăsta ?

– E’ cu cine !? Cu Iliescu !

– Da’ de Constantinescu ați auzit ?

– Auzit, cum să n-auzim… o fi și el bun… da’ nu e președinte… Când o fi el președinte, votăm și cu el, da’ acu’ votăm cu Iliescu, că el e președinte…

Cei ce par aplecați a contempla superior absurdul anecdotei să contenească râsul, căci, de vom schimba numele, de ei spune fabula: „Ce să zic, și eu aș vota cu Macovei, … da’ n-are șanse … Când o avea șanse, votez și cu ea, da’ acu’ votez cu Johannis, că el are șanse …“

Ar fi superficial să expediem tâlcul poveștii sub etichete grăbite: nu neapărat din obtuzitate și ignoranţă renunță obiditul poporean până și la mica sa libertate, votând cu „cel care este“, ci dintr-o adâncă tristețe istorică, tradusă în ceea ce prin cărți se numește „sindromul neajutorării deprinse“, o apucătură născută în generaţii de opresiune și lipsă de continuitate, ce i-au învățat pe oameni că realitatea este oricum incontrolabilă, iar inițiativa, inutilă. Lipsa de alternative şi sentimentul de neputinţă au făcut din resemnare starea dominantă, iar din acomodare, strategia fundamentală.

Desigur că, la cei cu carte, neajutorarea deprinsă este raționalizată sub forma unei speculații impropriu prezentată drept argumentul „votului util“. Or, „votul util“ este valabil exclusiv în sistemele cu un singur tur de scrutin, unde trebuie desemnat imediat un câștigător, iar atunci când candidatul cu șanse maxime nu convine, se votează contra-candidatul cu cele mai bune șanse, pentru a împiedica victoria celui nedorit. Este o strategie de catastrofă, nerecomandabilă moral, dar inevitabilă în condițiile unei stări excepționale.

Cu totul altfel stau lucrurile într-un sistem în două tururi, ca cel prezidențial românesc. În primul tur este absurd și contra-productiv să-ți plasezi votul în favoarea candidatului „cu șanse mai mari“, atunci când de fapt preferi pe altul. În felul acesta, sigur nu-l excluzi pe candidatul nedorit, care oricum se va califica pentru finală, răpindu-i însă candidatului preferat șansa de a ajunge în turul decisiv. „Votul util“ în primul tur al unui scrutin dublu este păgubos și inutil ca amputarea piciorului sănătos în locul celui gangrenat.

Se pare că votul în două tururi introduce o complexitate cu care nici publicul larg, nici comentatorii nu sunt obișnuiți. Spre exemplu, refuzul votului pentru Macovei în primul tur, motivat de preferințele din sondaje, inferioare celor acordate lui Johannis, înseamnă de fapt un transfer al logicii electorale din primul tur către cel de-al doilea, considerând așadar că fiecare candidat își ia cu sine șansele din primul tur, mici sau mari, transportându-le în al doilea. Pornind de la această falsă premisă, pare logic să votezi „util“ încă din primul tur, în favoarea contra-candidatului la Ponta cu cele mai mari șanse, din moment ce acestea rămân imuabile. Or, lucrurile nu stau deloc așa, cele două tururi desfășurându-se după logici fundamental diferite: dacă în primul tur fiecare candidat vine în fața electoratului cu șansa sa individuală, cel de-al doilea este unul preponderent al alianțelor, înțelegerilor, al votului tactic, care recompun tendințele electorale și-n care șansele candidaților nu mai sunt cele inițiale, din primul tur, ci cele rezultate din calcule ce depășesc preferințele personale.

În turul electoral decisiv oricine va ajunge în poziția de contra-candidat la Ponta, așadar și Johannis, în egală măsură cu Macovei, va avea masiv nevoie de voturile electoratului celorlalți candidați pentru a-l bate pe acela. Dacă indiferent de candidatul ajuns în turul decisiv, Johannis, Macovei ori Udrea, victoria va depinde nu de zestrea electorală din primul tur, ci de „votul util“ dat împotriva lui Ponta de majoritatea tăcută, atunci de ce acest candidat să nu fie cel mai bun, pe care l-ai alege „în condiții ideale“, indiferent de sondajele preelectorale ?

Desigur, aceste argumente se adresează celor care ar prefera-o pe Macovei, dar mânați de bune intenții și din motive pseudo pragmatice, o sacrifică în favoarea candidatului cu „cele mai multe șanse“, a celui „care este“, a jupânului momentului.

Din nefericire, cei aflați în această situație fals-dilematică nu formează decât o subcategorie a unei alte minorități, a celor educați și doritori de civilizație europeană. Contradicţia fundamentală continuă a fi însă cea dintre proiectul de modernitate al acestei minorităţi occidentalizate şi înapoierea majorităţii, inclusiv a noilor pături dominante, rezultate din deghizarea „democratică“ a securiștilor și activului de partid comunist. În ultimii 150 de ani istoria națională s-a desfășurat de-a lungul acestei falii civilizaționale, deşi, de n-ar fi existat marele regres comunist, se poate specula că minoritatea emancipată ar fi atins massa critică, basculând societatea spre modernitate. N-a fost să fie, iar acum ne contorsionăm patetic în faţa porţilor civilizaţiei, cu cea mai mare mortalitate infantilă şi cel mai mic consum de produse igienice din Europa.

Totuși, în pofida vicisitudinilor, România nu a încetat să secrete modernitate autentică, cu locuitori preocupaţi de progres și calitatea vieţii comunitare. Aceşti oameni continuă să existe, ce-i drept în minoritate, diluaţi în masa iloţilor, totuşi nu invizibili şi nici nesemnificativi. Probabil că o cincime din populaţie formează un nucleu de aspiraţie occidentală, dintre care măcar jumătate exprimă o cerere pentru proiecte politice de civilizaţie modernă și funcțională. Cu precădere lor li se adresează Monica Macovei.

Această minoritate educată și activă s-a manifestat deja civic și politic, fie cu ocazia ultimelor alegeri locale din București, fie în campania de manifestații din toamna anului trecut. Acele mișcări au anunțat limpede intrarea pe scena publică a unei numeroase categorii de populație de calitate, interesată și angajată politic, fapt cu totul nou din 1990 încoace.

Dacă în primăvara lui 2012 segmentul urban educat și-a investit speranțele într-un candidat la Primăria Bucureștiului lipsit de capacitate politică, dacă în toamna lui 2013 această categorie a generat o mișcare de mase fără conducător, acum cele două elemente par că s-au întâlnit: maselor doritoare de modernizare occidentală le este propus exact acest proiect de către un politician profesionist, competent, experimentat, care posedă deopotrivă generozitatea idealului și luciditatea atingerii sale.

Monica Macovei este cea care s-a interpus pe traiectoria rețelelor predatoare transpartinice, pe care în mod uimitor, doar prin organizarea funcțională a justiţiei, le-a adus în poziții defensive, împiedicându-le să confiște definitiv statul, fapte pentru care își bine-merită până azi ura neostoită şi atacurile furibunde ale tuturor hoților de anvergură din România.

Ca o piatră în drum, din aceea care răstoarnă căruța, ea este cea pe care-o subestimezi, cantitatea neglijabilă, outsider-ul care în final creează surpriza, construieşte şi realizează. Într-o situație normală, Macovei şi-ar fi văzut de strălucita carieră politică europeană, unde s-a ilustrat cum nici un alt român n-a făcut-o şi nu s-ar fi întors în arena națională pentru a construi normalitate, în ţara noastră însă, este nevoie să iasă la luptă şi ultimii rezervişti ai decenţei şi onestităţii.

Relevant este şi ce nu este Macovei. Nu este coruptă, şmecheră, mincinoasă, avidă de căpătuială. Nu face compromisuri promiscue, nu-i din nici o coterie, reţea ocultă, năşărie sau grup de interese. Deja, o asemenea caracterizare nedumereşte, îndemnându-te să te întrebi ce mai caută în viaţa publică un asemenea personaj neadaptat. Probabil, să reprezinte alte câteva milioane de neadaptaţi, care-şi plătesc impozitele, încearcă să progreseze prin muncă, nu fură, nu înşeală şi nici nu se lasă îmbătaţi de vinul prost al demagogiei.

A găsi măcar o duzină de politicieni români care n-au furat și n-au distrus, ține de miracol: în ordinea acestor foarte puțini, după Băsescu – ale cărui mari merite sunt regretabil umbrite de gafe publice – omul politic cu rezultatele cele mai remarcabile este fără îndoială Monica Macovei. Ea aduce în politica românească acel suflu și atitudine occidentală de eficiență, pertinență, sobrietate și integritate, atât de radical străine publicului nostru, format în spectacolul indecent și găunos oferit de politicieni și media.

Desigur, aceasta explică și de ce niciodată cele cinci milioane de români situați la răsăritul prăpastiei civilizaționale nu o vor admite pe Monica Macovei. Oricum, nu pe ei se bazează, ci pe cele trei milioane cu aspirații autentic europenene, cărora li s-ar putea adăuga și alte categorii, care deși n-o înțeleg și nu-i împărășesc stilul, doresc să evite pericolul Ponta. De altfel, la câtă propagandă neagră se pompează din canalele media asupra Monicăi Macovei de zece ani încoace, este surpinzător cât de mulți adepți continuă să-și păstreze și să dobândească, tocmai dintre tineri.

Intuiția acestora, orientată firesc spre modernitate, îi conduce către Macovei ca opțiune realistă și nu, așa cum s-a alunecat printre opiniile unor susținători, ca gest de gratuitate romantic idealistă. Acì ne izbim de festa ce-o joacă uneori bunele intenții: prezentarea candidaturii lui Macovei drept un simplu exercițiu de moralitate civică, lipsit însă de pragmatism politic, nu face decât să întărească prejudecățile și socoteala greșită a celor care ştiu întotdeauna mai bine că la noi nu poate creşte nimic.

Aceștia au reacționat la candidatură cu aceleaşi zâmbete superior-ironice, ridicări din umeri, ignorare, sau respingere reflexă cu care sunt întâmpinate orice inițiative politice ce ar putea periclita establishmentul. Şi totuşi Macovei a reuşit să obţină un număr mult mai mare de semnături autentice decât dificilul barem impus unei candidaturi independente.

Recoltarea semnăturilor a demonstrat că dispune de capacitatea operaţională şi de baza de aderenţi pentru a produce un moment centripet, putând capta un număr foarte semnificativ de voturi. Publicul său se regăseşte în milionul de cetățeni ai unei Românii europene, care se duce de obicei la urne, dar mai ales în celalte două milioane de români doritori de civilizație, care ar vota cu entuziasm, dacă ar avea pentru cine și nu s-ar simţi scârbiţi şi fără speranţă față de oferta politică actuală.

Din această perspectivă, votul pentru Macovei este cât se poate de realist și pragmatic, bazându-se pe existența unui segment semnificativ din societate, purtătoarea unui alt mod de viaţă, prosper, corect şi decent, a unui proiect de civilizaţie inspirat din ce au mai bun societățile europene dezvoltate.

Voturile acordate lui Macovei vor fi departe de a rămâne doar un recensământ civic şi civilizaţional, ci vor avea consecințe imediate în structura politică. Aceasta va fi posibil datorită mecanismelor politice generate de scrutinul în două tururi, care nu doar favorizează, ci obligă candidații rămași în turul al II-lea să negocieze susținerea electorală a candidaților pe care i-au învins în primul tur.

Practica sistemului de scrutin în două tururi arată că recomandările de vot ale candidaților ieșiți din cursă pot influența în turul doi între o treime și jumătate din electoratul inițial al acelor candidați. În plus, acești candidați pot determina comportamentul electoral al unor categorii de votanți ce n-au participat la primul tur.

Pentru turul decisiv, nu există „agent electoral“ mai influent decât candidații din primul tur – un adevăr foarte bine cunoscut politicienilor, dar trecut sub tăcere de toate taberele, pentru a nu dezamăgi publicul. Dacă presa și politicienii ar dezvălui intențiile de negocieri dintre tururi, atunci când se vor face cu adevărat jocurile, dezamăgirea ar îndepărta de urne încă și mai mulți cetățeni, dezgustați să constate cum, în timp ce se combat acerb, candidații se pregătesc pentru negocieri.

Aceasta este însă o realitate politică dictată de sistemul de vot în două tururi și ea nu este deloc rea, permițând curentelor și voințelor politice secundare, dar semnificative, să-și croiască loc, prin negocierile dintre tururi, în decizia și structura politică viitoare.

Dacă turul al doilea este decisiv pentru desemnarea persoanei președintelui, primul tur nu este mai puțin important pentru configurarea influențelor politice viitoare. De aceea toți candidații din primul tur investesc enorme eforturi personale și materiale pentru a obține procentele electorale ce le pot asigura poziții cât mai de forță la negocierile dintre tururi. Dacă o candidatură prezidențială nereușită ar genera pierderi, cum de la fiecare cinci ani se-nghesuie cel puțin câte-o duzină de candidați fără șanse !?

Singura consecință a alegerilor ce a interesat vreodată taberele politice românești a fost plasarea avantajoasă în interiorului statului, în poziții apte pentru depredarea resurselor publice. Excepție n-au făcut nici alegerile prezidențiale, unde sprijinul pentru turul decisiv a fost cumpărat cu promisiuni de posturi strategice și legi cu destinatar (promisiuni de altfel respectate, nu degeaba codul etic mafiot insistă asupra „onoarei“). Niciodată nimic despre direcții politice, principii, reforme, strategii. Este tocmai punctul în care o candidatură de succes a Monicăi Macovei poate produce o inflexiune a cursului politic.

Indiferent dacă se va califica sau nu pentru turul decisiv, Macovei – la fel ca toți ceilalți candidați – va fi obligată să negocieze sprijinul electoral primit sau, respectiv, acordat. Va fi o mare premieră pentru politica românească când acest sprijin se va negocia transparent, pe baza programului electoral propus de candidată în campanie, și nu ocult, urmărind posturi și avantaje inavuabile. Cu cât voturile din primul tur vor fi mai numeroase, cu atât mai multe și mai importante puncte din program vor putea fi impuse, fie din poziția de candidat rămas în cursă, fie din cea de candidat ce acordă sprijin.

Desigur, primirea unui post de unde să furi sau a unei legi care sa-ți convină sunt mult mai concrete și lesne controlabile decât verificarea respectării unor principii politice negociate între tururi. Dar și aici există modalități de operaționalizare a principiilor în măsuri politice practice, verificabile. Martor stă „contractul de coaliție“ guvernamentală, un document public de vreo 150 de pagini, rezultatul unor negocieri de câteva saptămâni și pe care se sprijină orice guvern de coaliție din Germania, adică, de la război încoace, toate. Chiar dacă acest contract nu se respectă ad-litteram, chiar dacă duce uneori la conflicte, el reprezintă un reper politic după care se măsoară performanța partidelor și a guvernării.

Un „contract prezidențial“ între candidatul rămas în cursă și candidații aliați ar putea fi o formă de civilizare a instituției prezidențiale. Nimeni nu subestimează capacitatea nemărginită a compatrioților noștri de a trage-n derizoriu și farsă idei și instituții de import, iar „contracte cu România“ și alte asemenea măscării electorale țin deja de faza naivă a istoriei politice recente. Totuși, dacă țara n-a rămas la vremurile lui Vodă Șuțu și Ipsilanti se datorează aproape exclusiv importurilor de instituții și moravuri. Merită încercat.

Contrar caracterului aparent eliminatoriu al votului în două tururi, candidații respinși după primul tur nu-și pierd influența electorală în cel de-al doilea, uneori dimpotrivă. Este însă decisiv ce doresc să facă cu această influență și mai ales câtă le acordă electoratul. Sub înfățișarea unor diferențieri binare de tip „admis/respins“, primul tur electoral permite totuși candidaților distribuirea pe un continuum al voturilor, în funcție de care își vor juca cartea politică. Este de aceea regretabilă gâlceava intelectualilor prilejuită de aceste alegeri, când țelul tuturor este evitarea victoriei lui V. Ponta. E păcat să polemizăm în cetate, cu barbarii în fața porților.

Pentru 16 noiembrie se conturează din nou a mobilizare a absenteiștilor, care îl va mătura pe Ponta, incapabil să treacă de cinci miloane și jumătate de voturi. Singura strategie rezonabilă este votul în favoarea unui candidat anti-Ponta în primul tur și a votului împotriva lui Ponta, în cel de-al doilea. Desigur că într-un fel va arăta o Românie cu Johannis președinte și incomparabil mai bine, una în care Macovei va îmbrăca această funcție. Ar trebui să ne acordăm șansa, nu dintr-un puseu romantic, ci pentru a da o expresie pragmatică unei opţiuni de civilizaţie.

Prin votul pentru Macovei nu se încredinţează oceanului de incertitudini un SOS închis în sticlă, acest vot nu este murmurul vlăguit al unei fantezii de salvare, nici scrisoarea către Moş Crăciun, ci acţiunea raţională şi utilă, biletul la lotto cu mari şanse, ce merită cumpărat. Este exerciţiul de normalitate pentru care poți ieşi din casă, sau abate din drum, duminica. Dacă cei ce îndeobște nu vin la alegeri, de astă dată o vor face, vom avea cea mai plăcută surpriză politică de la împuşcarea lui Ceauşescu.