vineri, august 12, 2022

Mai este posibilă o nouă Convenție Democrată? O reacție la ideea avansată de fostul vicepremier Costin Borc

Ca să vorbești despre experiența CDR ca una din care ne putem azi inspira trebuie să ai un anumit simț al provocării. Sau trebuie să ai o privire asupra situației politico-economice care să te facă să cauți soluții care nu se impun de la sine.

Ca fost vicepremier al lui Dacian Cioloș, Costin Borc cunoaște principalii actori politici, inclusiv și poate în primul rând pe cei care au trecut de curând de la fuziune (USR-PLUS) la divorț (USR vs. REPER). Ca economist și fost ministru al Economiei acesta vede norii negri care sunt la un orizont nu foarte îndepărtat, ca să vorbim numai de acest front economic. Și, nu în ultimul rând, ca om apropiat de Corneliu Coposu la începutul anilor 1990, Costin Borc are o cunoaștere directă a condițiilor apariției coaliției politico-civice Convenția Democrată, pe care o și invocă în articolul Opoziția, încotro ? O soluție pentru 2024.

Nu este deci vorba despre o utopie, ci despre o idee care are meritul de a fi dus la prima alternanță democratică din noiembrie 1996. O lecție e și că s-a destrămat de facto după ce a câștigat alegerile prezidențiale și parlamentare. Important este însă să observăm că o astfel de coaliție politico-civică nu s-a mai prezentat ulterior în fața alegătorilor, majoritatea politologilor considerând că o astfel de soluție e specifică strict începutului democratizării.

Totuși, ce facem dacă plecăm de la constatarea că începutul de democratizare, urmat de integrare europeană, nu au putut duce la apariția unei democrații consolidate? Criza de încredere în instituții și în clasa politică este exacerbată zilele acestea de reîntoarcerea spectrului rolului politic jucat de serviciile secrete. Articolul citat mai sus invocă faptul, observat de mai mulți editorialiști, că cele două mari partide aflate la guvernare și aliate cu șeful Statului sunt gata să ia decizii care să facă practic imposibilă o alternanță politică în viitorul previzibil. Toate acestea legitimează cătarea unor soluții politice și civice de care nu ar fi nevoie într-o democrație normală. Este însă constituirea unei alianțe de formațiuni politice diverse și de asociații o soluție pentru această criză democratică care nu-și spune numele pentru că este deja cronică?

Contextul de azi e dificil chiar și de comparat cu cel de la începutul anilor 1990: lipsesc identitățile politice, personalitățile, ideile, vectorii mediatici, energia civică, orizontul de așteptare la nivel social etc. În plus CDR-ul nu a fost numai o metodă (compromisul pentru a învinge un adversar care controla întregul stat), metodă care e reproductibilă, ci a avut și un nucleu ideologic. El venea din întâlnirea între pasiunea revoluționară frustrată după preluarea puterii de o zonă a fostei nomenclaturi cu teoretizările civice-anticomuniste din zona intelectualității care au produs și fenomenul Piața Universității și cu vectorul politic tradițional-anticomunist, al cărui reprezentat principal devenise Corneliu Coposu la momentul nașterii Convenției Democrate (noiembrie 1991). Acest nucleu a fost susținut de o organizație civică prezentă peste tot în țară, Alianța Civică, și avea ca vector mediatic principal un cotidian de mare tiraj, România Liberă, precum și o mulțime de alte publicații. Nu era deci vorba de o simplă strategie politică, ea se întâlnea cu o cerere, una întâi din partea opiniei publice, apoi a electoratului.

PNL-ul, care se credea principalul partid din CD, atunci când a părăsit alianța a ieșit și din Parlament la alegerile din septembrie 1992, același lucru l-a pățit Partidul Alianței Civice în 1996. În timp, putem spune că metoda sau strategia politică a unificării a devenit parte a dimensiunii ideologice. Ideea unității era o valoare în sine, parte a culturii politice anticomuniste, o cultură politică ce nu putea fi recuperată de un singur partid și a rămas fără vector asumat după 2000.

Acest scurt excurs istoric are rolul să sublinieze măsura în care o astfel de cultură politică care privilegiază unitatea, acel “Nu putem reuși decât împreună” din anii 1990, lipsește azi. Asta nu face imposibilă strategia unificării, dar o astfel de strategie trebuie precedată, sau măcar însoțită, de o reflecție ideologică: nu e suficientă voința de a acționa împreună, e nevoie și de o credibilitate a asumării unui set comun de idei. Nu de valori invocate, ci de idei care nu sunt neapărat consensuale. Arta compromisului într-un astfel de caz presupune acceptarea unui program mult mai larg decât cel al punctelor comune de pe agendele unor partide și eventual asociații.

Spre exemplu, ne putem întreba cum de monarhiști declarați s-au putut alia cu republicani tocmai când monarhia era o temă fierbinte și care diviza. CDR, spre deosebire de PNȚCD, nu era monarhistă, totuși republicanii care susțineau alianța (părți semnificative din PNL, PSDR, PAC etc.) au acceptat patrimoniul simbolic monarhic care venea odată cu acceptarea lui Corneliu Coposu în fruntea CDR. Răspunsul e simplu: forțele care împingeau spre unitate erau mai puternice decât cele centrifuge.

Dacă azi se pleacă de la evitarea subiectelor sensibile, de la compromisul între diverse veleități politice, de la interesul unor grupuri care conduc fiecare partid, este clar că orice alianță e iluzorie. O alianță tip CDR presupune voința unor lideri, dar e posibilă numai în măsura în care va exista acea forță a unei părți a opiniei publice, a electoratului potențial, în direcția unității. Iar această presiune nu poate exista decât în măsura cristalizării unui diagnostic cu privire la gravitatea situației în care se află România. Asta nu înseamnă că o perspectivă programatică comună nu este necesară, ci că ea nu se va degaja decât prin căutarea unor soluții care decurg din acest diagnostic.

Deocamdată nu există cadrul în care acest diagnostic să fie pus, apoi acceptat la nivel colectiv. Războiul de la graniță, gravele probleme sociale pe care inflația le produce inevitabil, probabilele crize guvernamentale care vor continua să se succeadă, toate acestea vor putea să ducă spre o formă de înțelegere colectivă a gravității impasului democratic în care ne găsim. În acest sens soluția unei alianțe politico-civice care să provoace o alternanță democratică nu trebuie desconsiderată.

Dincolo de aceste argumente generale, vorbim azi despre o inflație … de data aceasta de partide. Aceasta produce aglomerație în zona non-PSD. Cu cât apar mai multe formațiuni politice, cu atât perspectiva înfrângerii lor e mai sigură. Deci și șansele ca ideea unei alianțe să se impună sunt mai mari.

Un semnificativ exemplu recent este Alianța USR-PLUS de la europarlamentarele din 2019: chiar dacă cele două entități erau departe de a fi similare, ideea de unitate a fost centrală (vezi sloganul: “Alianța 2020. Prima bătălie”) și explică parțial scorul de peste 22% si cele 2 milioane de voturi. După un an, la parlamentare, când ideea de alianță fusese abandonată în favoarea celei de fuziune într-un partid unic, numai aparent același USR-PLUS primește 15,8% și numai 936.000 de voturi, e adevărat cu o participare mai mică. Peste jumătate din votanții care preferaseră la europarlamentare “Alianța 2020” USR-PLUS, dispar, nu toți fugind de riscul Covid-ului, unii plecând la alte partide sau chiar “Alianțe”.

Electoratul nu are încredere în partide, dar s-a ars prea des și cu alianțele între acestea. Ideea de a face o alianță politico-civică poate răspunde acestei neîncrederi. Partea civică răspunde crizei de competențe de la nivelul partidelor, dar poate fi și formă de o contra-putere. În plus, o alianță politico-civică e mai puțin dependentă de baronii locali, mari sau în devenire.

O astfel de alianță are și dezavantaje importante, de organizare, de leadership, chiar legale. Ele pot fi însă depășite câtă vreme se pleacă de la premisa că este o soluție care răspunde unei crize grave. De altfel, nu vorbim aici numai despre modelul CDR, e vorba despre capacitatea de a avea imaginație plecând de la o astfel de experiență și fiind dispuși să învățăm din ea. Depinde numai de noi să recunoaștem că această criză nu privește doar viitorul, trăim deja în ea. Și e probabil să se agraveze, ceea ce va duce la activarea unui spirit colectiv de supraviețuire. Acest spirit poate declanșa trecerea de la o logică a forțelor centrifuge, la una a forțelor centripete. Deocamdată este clar că sursa acestei evoluții scapă nu numai liderilor politici, este exterioară și sistemului de referință care domină azi mentalul nostru colectiv.

Distribuie acest articol

24 COMENTARII

  1. După trecerea a aproape 33 de ani, o constatare este evidentă: poporului român şi elitelor lui nu le plac democraţia şi rămân conservatoare pe relaţia mioritic-ortodoxism-manelism. Le place bunăstarea din Vest, dar sunt incapabili să înţeleagă cum mecanismul democratic poate aduce bunăstare.

    • Democrația pe liste de partid nu e democrație, e partidocrație. Democrația ”liberală” din Europa de Vest e la fel ca democrația ”populară” de pe vremea lui Ceaușescu. Când neomarxiștii pozează în conservatori (UK în prezent, Germania până în 2021) asta înseamnă deturnarea democrației (UK) sau chiar confiscarea democrației (”marile coaliții” din Germania, la fel ca pe vremea Republicii de la Weimar).

      Românii au și ei exact același tip de democrație, cu premierul Grivco ajuns salvatorul nației în fața lui Ponta și cu USL refăcut tot pe post de mare coaliție. Oare și-or fi inventat românii singuri democrația asta? Sau e tot pe modelul Berlinului, cu binecuvântarea Kremlinului? :)

      Bunăstarea Europei scade în permanență din 2008 încoace, deci teoria din comentariul de mai sus se demonstrează cum nu se poate mai bine: mecanismul democratic aduce într-adevăr bunăstare, numai că mecanismele democratice au cam dispărut după Lisabona.

      România nu e de capul ei, conducerea de la București nu e niciodată rezultatul real al unor alegeri. Conducerea de la București e întotdeauna impusă de una sau alta dintre marile puteri și doar legitimată prin alegeri. Exact cum se proceda și în perioada interbelică, doar că atunci mecanismul era mai transparent, mai la vedere.

      În prezent, e mai mult decât evident care dintre marile puteri are ”telecomanda” actualei conduceri de la București, iar actuala administrație de la Washington nu are nici cea mai mică intenție să obțină ea ”telecomanda”.

      Prin urmare, discuția despre un nou CDR e complet superfluă la momentul de față. Abia când va fi nevoie de o formațiune politică pentru a legitima o nouă conducere la București, se va găsi sau se va înființa acea formațiune politică. Dar asta nu cu actuala administrație de la Washington și nu cu actualul locatar de la Kremlin, pentru care conducerea actuală de la București e exact ce trebuie.

      • 1) „Democrația ”liberală” din Europa de Vest e la fel ca democrația ”populară” de pe vremea lui Ceaușescu…”
        ___
        Bravo, ai ajuns sa insinuezi ca „pluralismul politic, dreptul la expresie libera, alegeri libere, dreptul proprietatii, libera circulatie a marfurilor si a capitalului, libera circulatie a persoanelor, statul de drept, meritocratia, respectarea demnitatii umane indiferent de origine, etc” se numara printre valorile neomarxiste sau printre valorile promovate de fostele dictaturi marxiste din spatele fostei cortine de fier :))

        2) „România nu e de capul ei, conducerea de la București nu e niciodată rezultatul real al unor alegeri. Conducerea de la București e întotdeauna impusă de una sau alta dintre marile puteri și doar legitimată prin alegeri….”
        ____
        Ca de obicei, manipulezi in mod grosolan. Evident, nu te jenezi sa apelezi si la teorii conspirationiste (daca nu se poate altfel;) in speranta ca cineva pune totusi botul la vrajeala (h)aurista. Patri(h)otii striga hotii ;)

        • @Florix – mulțumesc pentru comentariu, cititorii au astfel confirmarea că am abordat problemele reale din democrațiile ”liberale” europene (Germania și România y compris).

          În rest, ”libera circulație a persoanelor” s-a cam dezumflat de 2 ani încoace :) Numai cine merge la cules sparanghel e binevenit în Germania, restul sunt luați la întrebări, tracasați de poliție, apostrofați de localnici (i.e. ”ești în Germania, vorbește germană!”) și amendați pentru tot soiul de pretexte ridicole.

          Pentru mine e oarecum mai simplu, am învățat de la început germana cu accent bavarez, salut cu ”Grüß Gott” pe cea mai răgușită voce din repertoriu, așa că toată progresimea nemțească din încăpere își numără cu atenție șireturile și înghite în sec :)

          Dar dacă Germania ar fi o democrație autentică, așa cum e Statele Unite, Cancelaria de la Berlin n-ar fi apelat nici la tovarășii tăi, nici la tine și nici la celelalte 10 nickname-uri ale tale :)

  2. Ce a făcut posibil CDR în anii 90 e că partidele constituente și majoritatea membrilor lor operau (fără a le idealiza) într-o manieră în general ideologică, iar ideologia care le unea era anti-comunismul. Restaurația comunismului și a Securității, reprezentată de partidele patrulaterului roșu, avea o identitate clară, CRD lupta contra unui inamic foarte bine definit, oameni cu nume și prenume care oprimaseră fizic o națiune prin colaborarea lor cu regimul totalitar.

    Sigur, existau deja în CDR germenii capitalismului de cumetrie, oameni ca Patriciu, Pădure etc. care au folosit guvernarea 96-2000 ca o oportunitate nesperată de îmbogățire prin hoție, dar partidele CDR în ansamblul lor nu funcționau clientelar, nu erau capturate de interese de afaceri sau de grup și urmau în general cel mai mic numitor comun doctrinar al bazei lor: anti-comunismul și blocarea restaurației. Coaliția era decizia evidentă care le-a permis să atingă (parțial și, vai, cu atâtea compromisuri) obiectivul doctrinar.

    Trei decenii mai târziu, partidele românești au metastazat în ceva complet diferit: un soi de agenturi care recrutează cea mai inaptă forță de muncă din economie, rejectată de piața privată a muncii, și o plasează în sistemul public, respectiv adună cele mai necompetitive firme private și le salvează de la faliment prin contracte publice. Structura e pur clientelară de la top până la ultimul consiliu local rural, partidul există pentru a distribui resurse publice – funcții sau alocări bugetare – către baza de partid.

    E suficient să te plimbi pe la vreun congres sau chermeză a tinerilor politicieni să te lămurești cum funcționează recrutarea politică în România. Dai cu tunul și nu vei găsi pe cineva să-ți enumere câteva doctrine politice importante sau să formuleze în câteva fraze propria filosofie politică care o motivează. O să întâlnești niște carieriști care cred cu abnegație în „networking” și „dezvoltare personală” și care îți vor recita cu patos lozincile zilei, forme de auto-identificare rituale la „Echipa câștigătoare” curentă.

    Doctrina e acum „linia de comunicare”, punctajul, formula magică pe care o recităm electoratului pentru a menține aparența unei competiții politice. Dar singura doctrină reală, structurală, a partidului românesc e ajungerea la resurse și păstrarea puterii de a le distribui clienților săi.

    Dacă vrem o avanpremieră cu ce se va întâmpla în CDR2 s suficient să ne uităm la cazul recent, cu ejectarea USR de la guvernare pentru a forma noul USL. USR e un partid încă nou care nu e deocamdată dependent de accesul la resurse publice, și a îndrăznit, fatalitate, să amenințe țuțuroiul PNDL care irigă toată floarea politică din teritoriu a partidelor mari, și să propună în sănătate și fonduri europene modificări foarte toxice pentru clientela politică. Liderii USR au calculat greșit că diferența doctrinară între PNL și PSD îi va forța pe primii să accepte un compromis, că au o coaliție cu PNL eminamente doctrinară. Violența revoltei PNL i-a lăsat cu fundul în drum și fără nici o pârghie prin care sa mai influențeze guvernarea, și e evident motivul pentru eșecul fuziunii și căderea USR în sondaje.

    Ce să vezi de fapt: anti-PSD-ismul lui Iohannis și al PNL e în fapt dorința de a captura cât mai mult din plăcinta resurselor în detrimentul PSD. Dacă coaliția de guvernare, să-i zicem CDR2, le limitează dreptul de a dispune discreționar de aceste resurse, atunci ce rost mai are să ai guvernarea? In acest caz, nu doar că e mai eficace să re-aduci PSD la guvernare, dar vei accepta chiar un număr mai mic de ministere și poziții politice, aparent e o pierdere dar în realitate e un mare câștig, nu mai trebuie să stai cu dușmanul în casă și ai frâu liber la chiolhan.

    În acest context modern, apare întrebarea logică: cine să facă parte din noul CDR2 și împotriva cărui inamic se va îndrepta acesta? Răul politic e unul difuz, structural, în esența partidelor și în mintea electoratului.

  3. Comparația situației actuale cu cea din 1996 mi se pare foarte trasă de păr iar viziunea pe care autorul pare să o aibă despre CDR ține de hagiografie mai mult decât de istorie.

    În priul rând trebuie spus că în 1996 România era deja angajată oficial pe drumul integrării euro-atlantice. Verbal Iliescu s-a pronunțat pro-NATO încă din 1991 și pro-aderare încă din 1993. Programul Mil-to-Mil funcționa deja de 3 ani în 1996 și, detaliu fundamental, România fusese primul stat din Parteneriatul pentru Pace. Era clar în mintea tuturor că România trebuia să dea gajuri de bună credință partenerilor occidentali. Alternanța la guvernare din 1996 s-a făcut fară fricțiuni, cu un Iliescu jucând spășit rolul politicianului care știe să piardă.

    Astăzi conglomeratul cleptocrat PNLPSD e stăpân pe o moșie care e binemersi în UE și în NATO și e vecină cu Ungaria. Ungaria e moșia celor din Fidesz, unde alternanța nu mai e posibilă. Ăsta e modelul! Unde mai pui că Ciucă, Ciolacu și gașca au astăzi pârghii la care Iliescu nici nu visa în anii ’90 și beneficiază de o situație economică incomparabilă. Singura șansă a României este că nu există politician carismatic în PNLPSD: la un moment dat oligarhii se vor sfâșia între ei.

  4. Articolul e interesant pentru ca se constituie intr-un semnal de alarma: ceva trebuie facut! Vine, de fapt, ca o continuare a scurtului articol al lui Cosmin Borc.
    Din pacate, ambele articole nu propun nimic, nicio solutie.
    Pare ca mesajul este: cine preia stafeta? Si cum?

    • În România nu există o tabără politică de orientare creștin-democrată. Așa se explică și absenteismul masiv de la alegeri, formațiunile existente nu reprezintă interesele reale ale unor largi categorii de cetățeni, iar acele categorii de cetățeni preferă să nu se prezinte la urne.

      Baza electorală a PSD e formată preponderent din bugetari și pensionari, tot ei merg și la biserică, dar asta e doar o simplă formalitate: ei sunt bisericoși, nu credincioși.

      Baza electorală a PNL e formată din oameni cu concepții la fel de socialiste, însă mai preocupați de bunăstarea lor personală. În niciun caz nu au abordările pro-market de care ar fi nevoie în România pentru o relansare economică. Iar baza electorală a USR e mult prea restrânsă, agenda Bruxelles-ului nu prea are nimic de-a face cu problemele reale ale românilor.

      În consecință, rămâne valabilă ideea din comentariul precedent: când va fi nevoie de o formațiune politică pentru a legitima o nouă conducere la București, se va găsi sau se va înființa acea formațiune politică. Deocamdată nu e cazul.

      • „Așa se explică și absenteismul masiv de la alegeri, formațiunile existente nu reprezintă interesele reale ale unor largi categorii de cetățeni, iar acele categorii de cetățeni preferă să nu se prezinte la urne.”
        Aceasta fraza scrisa si rescrisa de enorm de multi nu are nici o acoperire in realitatea demografica romaneasca de astazi.
        Daca se urmareste registrul electoral, an de an numarul celor ce ar trebui sa se prezinte la vot creste, ajungind la o proportie extraordinara. Pe de alta parte, daca se analizeaza un pic datele demografice populatia Romaniei este intr-o scadere dramatica. Listele electorale sunt intocmite de primari, care sunt direct interesati de a avea cit mai multi in listele electorale. (Mai multi consilieri locali, mai multi bani de la buget.) Adica listele electorale sunt intocmite de jucatorii electorali, nicidecum de un arbitru.
        Am facut recent un scurt recensamint electoral pe strada unde am copilarit. Cei mai tineri ce au ramas pe acolo sunt pe la 60 de ani si plus, fara copii de scoala. In oras scolile au cite un singur rind de clase pentru fiecare clasa, iar numarul de elevi dintr-o clasa e undeva cu putin peste minim.
        SUnt plecati in Europa sau oriunde in lume alungati de cei de la butoane mult peste 5 milioane de locuitori, majoritatea cu copiii lor. ACestia si daca ar dori sa voteze toti nu s-ar putea fizic.
        Cind te joci cu cifrele sigur rezulta un absenteism urias, dar daca s-ar realiza niste recensaminte serioase, iar listele electorale ar fi facute de un arbitru (care?) atunci s-ar constata o prezenta ceva mai mare, sigur peste 50%. Ba chiar sa fiu lasat sa fac o verificare a listelor electorale. Nu o putem face. Ce putem face este sa vedem daca noi suntem inscrisi pe aceste liste.
        Despre democratia cu liste, versus democratia romaneasca uninominala am putea discuta zile si nopti, fara a ajunge la un acord sau o concluzie. A doua a fost in asa fel aranjata si manipulata incit sa fie urita de toti si sa se accepte cu aplauze si urale lista de partid, cu nimic diferita de lista data de CC al PCR pentru alegerile de dinainte.

        • @Stelian – eu nu urmăresc Registrul Electoral, eu discut cu oameni reali, dintre care mulți locuiesc în România. Oameni care nu se duc să voteze: ”la ce să mergi la vot? Oricum se aleg ei între ei”. Alegerile sunt cu rezultat prestabilit, în imensa majoritate a UAT-urilor din România. Iar oamenii conștientizează asta, nu-i mai poate convinge nimeni că votul lor contează.

          Până la ”te joci cu cifrele”, oricine poate face comparație între numărul total de voturi de la prezidențiale și numărul total de voturi de la alte alegeri. Absenteismul determinat în felul ăsta nu poate fi contestat.

          ”democrația românească uninominală” a fost un mod de a discredita sistemul electoral: Tăriceanu a ajuns în parlament de pe locul 3 în colegiul de la Ciofliceni. Până și denumirea ”uninominal” a fost o batjocură.

          Modelul corect pentru alegeri nominale este sistemul american folosit pentru Camera Reprezentanților, bazat pe districte electorale. O democrație autentică l-ar folosi pe acela, o democrație ”ghidonată” a renunțat până și la sistemul ”uninominal”, listele de partid sunt mai sigure :)

          • Dragul meu, imaginea Romaniei asa cum am vazut-o recent. Oameni suparati, tristi, nervosi, care fumeaza enorm si vorbesc tare si injura, care sunt preocupati de supravietuire si cum sa mai faca un ban in plus fara prea multa munca. Strazi mizerabile, pline de PET-uri de bere si chistoace de tigari. Drumuri relativ OK, dar marginite de balarii ce iti lasa impresia ca vin peste tine. Functionari sictiriti si dispretuitori (inca de la aeroport). Miros de urina si veceu pe culoarele aeroportului, dar si prin alte zone chiar centrale din Bucuresti, trotuare desfundate si la care trebuie sa privesti ca altfel risti sa-ti rupi picioarele. O impolitete crasa la metrou, unde locurile marcate pentru persoane in virsta sau cu probleme sunt ocupate cu nonsalanta de tineri.
            Localitati moarte si semimoarte, pline cu batrini din ce in ce mai neputinciosi, dar batosi si tantosi ca nu folosesc bastonul la mers, dar se sprijina de orice, fara prea multi tineri si cu si mai putini copii. Te plimbi pe strazi si ghicesti imediat casele parasite de cele slab intretinute. Case in constructie in diverse stagii in functie de citi bani au economisit cei plecati.
            Blocuri unde la intrare interfonul e ca vai de lume, covorul de coji de seminte te intimpina in fiecare dimineata, iar ceea ce se cheama spatii verzi sunt niste biete zone cu balarii inconjurate de gard din plasa de fier beton de de 6 furat de pe santiere.
            Batrini cu telefoane celulare dar din cele vechi, cu taste care lacrimeaza cind le suna si vad numarul copilului plecat departe peste granita.
            Politisti si jandarmi burtosi cu uniforme sleampete pe ei si cu nelipsita tigara in coltul gurii.
            La tot pasul inscriptia cu primaria X sau Y mare, uriasa, si abia mai jos mic si sfrijit ca e scoala, gradinita sau altceva. Aceleasi anuturi pentru locurile de joaca amenajate intre blocuri.
            Da, exista oaze de normalitate, dar sunt prea mici. Da, exista initiativa privata, dar atit de des de calcata de controale de te miri unde, toate cu un singur scop, sa le ia mita, ca te si miri cum reusesc sa supravietuiasca.
            Nu vezi ca si noua formatiune politica aparuta dupa 2016 a dezamagit crunt de tot? Putem discuta orice lista electorala din orice colt al tarii. Ea se caracterizeaza atit de bine cu strigarea aceea cu aceeasi mizerie.
            Intre noi cei de afara si cei de acolo prapastia se adinceste din zi in zi. Noi nu le pricepem dezamagirile si frustrarile, ei nu pot sa ne inteleaga speranta si optimismul.
            Te duci la un magazin alimentar si de 100 de lei d-astia noi isarescieni abia de umpli pe fund vestitele pungi de 1 leu de odinioara. Dar macar primesti factura si restul la fix, fara : N-am sa va dau 50 de bani, sa va dau o bonbonica?

            Eu traiesc intr-un astfel de sistem uninominal 1 tur cu districte. Si el are dezavantajele lui, caci cu 42-45% majoritate electorala ai una extrem de solida in Parlament. Iar un partid cu 10% vot national daca nu cistiga nici un district nu are reprezentant in Parlament. Adica nici un sistem nu e perfect. Dar cel cu liste e cel mai pagubos.
            Si cum sa nu-i crezi ca n-au cu cine vota? Ca doar au votat cind cu unii, cind cu altii, iar ei sunt din ce in ce mai saraci, mai dispretuiti si mai umiliti.

    • Corect, aceasta e marea intrebare: e posibil sa reuseasca cineva o alianta civico-politica ? Cum ? Cu ce actori ?
      Si sa ne reamintim ca Alianta Civica, cea care a facut posibila castigarea alegerilor din 1996, a fost eliminata din alianta ce si-a impartit puterea, de catre partidele politice tocmai pentru ca nu isi asumase un statut politic !

  5. Nu exista democratie in Romania.
    Domnul presedinte Klauss Werner Iohannis a spulberat ultima iluzie, si bine a facut. Nu putem trai vesnic in iluzii.

    Nu cred ca o noua „conventie democrata” mai poate petici si perpetua iluzia democratiei dupa ce a fost facuta harcea-parcea de domnul presedinte. Ulciorul nu merge de prea multe ori la apa.

    Sper doar ca domnii generali care conduc statul sa fie luminati si sa permita o oarecare prosperitate si pentru populatia generala.
    Dictatura nu inseamna neaparat saracie, dupa cum arata modelul Singapore, de exemplu.

    Pana acum nu a afost asa rau.
    Este adevarat ca firmele lor sunt abonate la contracte cu statul, dar tot adevarat este ca ne-au integrat in UE si NATO de unde beneficiem toti (chiar daca principalii beneficiari sunt chiar ei).

    Ma rog, cine are nevoie de iluzia democratiei poate sa si-o pastreze… sa iasa la vot sa voteze entuziast cu „fortele democratice”. Asta nu schimba nimic.

    • Singapore nu e o țară, Singapore e doar un oraș-stat, de vreo 3 ori cât Bucureștiul. Dacă Hamburg sau Rotterdam ar fi independente, ar fi la fel ca Singapore.

      Un asemenea ”stat” nu e viabil pe cont propriu, el e doar o reminiscență a colonialismului britanic, la fel ca Hong Kong și Macau. Singapore există doar fiindcă parazitează economia Malaeziei și parțial pe a Indoneziei. Însă mai devreme sau mai târziu, Singapore va fi reintegrat în Malaezia, la fel cum Hong Kong și Macau au fost reintegrate în China.

      Singapore e exemplul favorit al promotorilor regimurilor autoritare, dar România e o țară completă, o țară prea mare pentru a funcționa într-un asemenea mod. Promotorii autoritarismului uită un mic detaliu: nu doar Ceaușescu și-a primit răsplata meritată în decembrie 1989, ci și Trosca cu echipa lui.

      A bon entendeur, salut! :)

    • Domnule taximetrist afumat,
      Eu spun ca dvs reprezentati exact opinia generala pe care s-a construit alianța uslamistă 2.0: „să fie pace, puteți fura dar dați-ne și nouă, necăjiților. Ne este teamă de criză, prețuri, război. Vrem sa fim ajutati.”
      Asta e.
      Lumea e speriata si s-a saturat de scandal.
      Va fi rau cu uslamistii pt ca sunt total incompetenti dar au simtit ca au aprobarea tacuta. Vor face tot ce vor.
      Democratia e foarte neplacuta pt ca ofera o oglinda perfecta pt societate. Noi i-am pus acolo si noi vom da socoteala.
      Respectele mele.

  6. Nu sint rautacios, ci doar constat:
    – aliante cederiste ale raului au mai fost: vezi USL-il sau actuala guvernare;
    – pentru aliante ale binelui cederist, inca nu s-a nascut liderul sa coaguleze partidele.
    NB,
    daca, cumva, se fac apropouri pentru un „CDR” in jurul lui Ciolos, cred ca e o gluma.

  7. Corneliu Coposu recrease un PNȚ controlat într-o disciplină fără fisură de către el. Prin valorile personale ale președintelui său, PNȚ era un partid indisolubil atașat valorilor moderne ale statului de drept și economiei de piață și ostil comunismului și spiritului fascist-mafiot al capitalismului de cumetrie, de inspirație securist-activistă (atît puteau acei exponenți ai ceaușismului). Problema era că principialitatea și disciplina oarbă erau (și rămîn) fără priză la români, în bine și în rău.

    CDR a fost racordarea la PNȚ (sub presiunea reprezentată de Alianța Civică) a tuturor forțelor democratice, indiferent de forță și de principialitate. Astfel, nucleul dur al PNȚ a căpătat credibilitatea și forța necesară pentru a se opune la fel de pestriței coaliții post-comuniste moșite de Ion Iliescu. Și pentru a smulge viitorul PD din acea coaliție. Ar fi fost interesant de văzut cum ar fi fost cu principialul Coposu în 1996 și nu cu mercenarul Băsescu în 2004. Atunci nu a fost să fie.

    Acum însă, deocamdată, nu mai avem un echivalent al lui Coposu (sau măcar Băsescu) care să conducă o forță disciplinată prin deșert, pînă la pămîntul făgăduinței. Fără un lider cu o astfel de organizație în spatele lui, nu se poate vorbi de un nou CDR. Sigur, putem încerca să vedem dacă putem face cu o structură organizatorică colegială. Dar experiența PD Roman, PAC, PUNR, USR cu sau fără PLUS sugerează că nu există resursele pentru o astfel de organizare a politică.

    • ”principialitatea și disciplina oarbă” contravin în mare măsură democrației și libertății de alegere. PNȚ-ul lui Corneliu Coposu își spunea de fapt PNȚ-CD, însă ”CD” era o minciună, o minciună sfruntată, pe care imensa majoritate a electoratului nu era dispus să o tolereze. Mi se pare foarte instructiv faptul că în comentariul de mai sus apare doar PNȚ și nu PNȚ-CD :)

      Exista o anumită inadecvare la PNȚ-CD, iar această inadecvare nu era doar în denumire. De altfel, rezultatele obținute în 1996 au fost obținute preponderent în marile orașe: țăranii votau cu PDSR fiindcă ”Iliescu a dat pământul înapoi la oameni”, iar orășenii nu se simțeau tocmai confortabil în postura de a fi reprezentați de un partid care își spunea ”țărănist”. La alegeri, Corneliu Coposu a monetizat avantajul istoric, asta a făcut el în realitate. Însă pentru a guverna propriu-zis țara, CDR a avut nevoie nu doar de USD (format din PD-ul lui Petre Roman + PDSR-ul lui Sergiu Cunescu) dar și de UDMR, o formațiune constituită pe criterii etnice. Așa a început prezența aproape permanentă a UDMR la guvernare.

      Ca opinie personală, este foarte bine că ”nu mai avem un echivalent al lui Coposu (…) care să conducă o forță disciplinată prin deșert, pînă la pămîntul făgăduinței”. La momentul de față, proiectul de țară al României trebuie să fie reunificarea cu Basarabia, iar ”ardelenismele” reprezintă o vulnerabilitate. Rusia se folosește în permanență de amenințări legate de Transilvania, ori de câte ori vine vorba de reunificarea cu Basarabia. Inadecvarea PNȚ-CD din 1996 ar fi chiar mai stridentă azi, în chestiunile legate de reunificare.

      La momentul de față, nu de un lider nemaipomenit avem într-adevăr nevoie, ci de destrămarea Federației Ruse. Iar meciul ăsta se joacă la alt nivel. Dar se joacă efectiv, pe teren, asta e important :)

  8. Ceea ce exista ca guvernare in Ro este o cacealma pluripartinica. Nu avem reale doctrine de stg.si drp. cu politici si strategii bine definite. Voturile romanilor au fost deturnate de la palatul Treicoceni cu buna stiinta deoarece multi sunt santajabili prin diferite moduri. Comunismul nu a pierit nici la nivelul clasei politice, guvernantilor dar nici la o mare majoritate a populatiei. Economia de piata, democratia sunt doar mimate si sustinute de o mass media aservita politicienilor. Asa este si va fi mereu loc pentru marile averi si oligarhii nostri, stiuti si nestiuti. Nu avem inca taria de a ne face curat in propria ograda iar marile puteri nu le pasa decat de profit si bani cati mai multi, de la arme si vaccinuri si multe altele.

  9. Politica este arta posibilului spunea nemuritorul Gambetta, dar totusi Conventia a fost un compromis uriaș si s-a născut moarta. Intrarea PD in coaliție, cu un Petre Roman care afirma in ianuarie 90 ca „s-au demascat” si un Băsescu care organiza trenuri pentru mineri si sabota fiecare ședința a guvernului condusa de un incompetent numit Victor Ciorbea, nu era nici o șansa de reușita.
    Impresia mea este ca in 1996 Iliescu si Magureanu au hotărât sa lase opoziția 4 ani la butoane ca sa dezghețe relațiile cu Occidentul. Ulterior au revenit si n-au mai părăsit puterea.
    O CD astăzi? Din cine? Din niște grupulețe care abia aduna împreuna 15% din voturi? PNL a făcut deja o noua convenție nedemocratica cu PSD si vor rămâne in aceasta formula pentru ca au ajuns la concluzia cu nu pot câștiga alegerile viitoare si nici pe cele din 2028.
    Presiuni externe pentru democratizare nu vor mai exista, Occidentului, UE si cei de la Casa Alba, nu le mai pasa cine conduce la Buc atât timp cat se mimează prezenta unor aspecte superficiale ale democrației (Parlament, alegeri la 4 ani, Curte Constituționala, Avocatului Poporului, etc) si cei de la Buc aplica ordinele primite.

    • România n-a fost niciodată o democrație reala, asta chiar si intre 1921 si 1938. A fost un sistem care mima democrația dar nu avea o rădăcină reala in sânul populației.
      Mare guvernare liberala din timpul lui IC Brătianu s-a bazat pe personalitatea acestuia si sprijinul monarhiei. Moartea alui Ferdinand si a lui Brătianu a dus la 10 ani de instabilitate, cu manipulări ale alegerilor si violente in timpul lor (vezi memoriile lui Argetoianu), traseism politic si in final instaurarea dictaturii regale, fără a exista o singură demonstrație împotriva acesteia.
      Din păcate românul are nostalgia liderilor mesianici care sa ia decizii pentru el. Libertatea este un ceva greu, mai ales daca nu ai experienta exercitării ei, si a ceda altuia dreptul de a lua decizii este foarte tentant si f periculos.

      • Nu avea rădăcină pentru că proclamația Regelui (re-încetățenire prin împroprietărire pentru combatanți sau familiile acelora) fusese deturnată de constituția 1917 care-i făcea iobagii statului și care, în loc să fie denunțată, a fost (așa ni se zice) plebiscitată în 1923.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Alexandru Gussi
Alexandru Gussi are un masterat și un doctorat în științe politice la Institut d'Etudes Politiques din Paris, a publicat La Roumanie face au passé communiste. Mémoires et cultures politiques, Paris, l'Harmattan, 2011, predă la Facultatea de Științe Politice a Universității București

Carti noi

 

A apărut numărul special Engaging God’s Language sau Însușind limbajul lui Dumnezeu al revistei Diakrisis pe anul 2022, al 5-lea volum de la data fondării revistei academice (2022),  publicație care apare fie în format digital fie editat, la editura Eikon, București.  Citeste mai mult

 

Carti noi

La Editura Trei tocmai a ieșit din tipar, special pentru Bookfest, „Istoria Filosofiei” de A.C. Grayling. O lucrare apărută recent, scrisă de unul dintre cei mai buni specialiști în filosofie de azi. Această istorie se remarcă prin tratarea foarte clară a temelor și ideilor. Ediția românească arată foarte elegant, are peste 700 de pagini, și o puteți obține cu reducere la Bookfest.

 

Carte recomandată

 

Excelentă carte de luat în vacanță! Distractivă, delicioasă, brutală.  Tot ce a rămas ascuns, nespus și neexplicat în filmul lui Tarantino: detalii toride, crime nerezolvate, secrete din culisele industriei, anecdote sordide despre staruri care întruchipează pentru fani perfecțiunea sau momente sublime de pe platourile de filmare ale unor filme de mult uitate. Mai bună decat s-ar fi asteptat fanii regizorului sau criticii literari.

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro