În urmă cu vreo doi-trei ani, binecunoscuta, apreciata actriță Maia Morgenstern debuta editorial cu o carte ce se cheamă Nu sunt eu. Carte devenită între timp scenariu pentru un spectacol de teatru regizat la Teatrul Evreiesc de Stat de Victor Ioan Frunză. Cartea era definită de autoarea ei și cu umor, și inteligent, și cu dificil de negat intenții de marketing un document clasificat.
De ce așa? Printre altele, pesemne, și fiindcă, ne place sau nu, cartea reprezintă un produs ce trebuie să se vândă. Și, așa după cum susțineau încă reprezentanții deja de mult timp învechitei noi critici și ai teoriei textului, un text devine text numai în clipa în care se confruntă cu o altă conștiința. Or, asta, susținea încă Georges Poulet în cuvintele de început ale celebrei sale cărți Conștiința critică, se întâmplă eminamente grație lecturii.
Documentul acela clasificat se dovedea însă nu chiar foarte ușor de clasificat din punct de vedere generic. Observam aceasta în recenzia pe care i-am consacrat-o. Scriam în comentariul apărut tot pe contributors.ro că “Nu sunt eu nu este o autobiografie “pe bune” O autobiografie comme il faut. Este mai degrabă un jurnal. Însă nu un jurnal al cotidianului. Nu o consemnare la cald, făcută seara, la sfârșitul zilei, a ceea ce s-a petrecut în ultimele 24 de ore. Nu sunt eu este un jurnal, un jurnal ținut începând cu data de 12 aprilie 2014 care se întinde până pe 25 februarie 2020. Și care, probabil, continuă și astăzi. Jurnalul acesta, defel supus contingentului, consemnează jocul capricios al memoriei. El este rodul unui joc care o determină pe Maia Morgenstern să își amintească, fără un plan anume, adică nu sistematic, nu riguros cronologic, ce s-a întâmplat în copilărie, în adolescență, în vremea studenției, în primii ani de meserie petrecuți la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, marile succese bucureștene și internaționale reamintite fără emfază, fără aroganța Arkadinei (pe care actrița a jucat-o în spectacolul de la Sibiu al lui Andrei Șerban) până „în ziua în care am îmbătrânit”. Și mai departe. Sau vreau să sper că și mai departe”.
Speranța sau, mă rog, profeția mi s-a împlinit și, iată, Maia Morgenstern a publicat în anul 2022, tot la editura bucureșteană Litera, un volum ce se cheamă Eu sunt Maia. Titlul acesta aparent categoric, situat la fel de aparent la antipozi cu cel al volumului anterior, definește natura cărții. Eu sunt Maia înseamnă un jurnal ținut cu admirabilă consecvență. Ceea ce nu a fost tocmai ușor având în vedere multiplele îndeletniciri ale reputatei actrițe.
Sigur, asemenea altor cărți de acest gen, jurnalul Maiei Morgnestern se supune și trebuie privit prin perspectiva virtuților și servituților presupuse de binecunoscutul pact autobiografic despre care a scris Philippe Lejeune. Chiar dacă în Eu sunt Maia nu este detectabilă nici cea mai mică intenție a autoarei de a-și literaturiza viața. De a o plasa sub nu știu ce perspectivă romantică. Romantismul nefiind, de altfel, nicidecum un atribut al timpurilor consemnate în carte.
Prima însemnare, una extrem de scurtă, o urare de La mulți ani!, adresată unui coleg de scenă de cursă lungă, este datată 29 februarie 2020, ultima, 31 martie 2022. Doi ani și ceva plasați sub spectrul pandemiei. Pe care Maia Morgenstern nu a perceput-o nicidecum ca pe o fatalitate. În fața căreia ar trebui să stăm cu mâinile încrucișate. Firește, actrița a respectat norme și reguli specifice acestei perioade, fapt ce nu a scutit-o de confruntarea cu boala. Și-a dorit însă nespus să joace, să revină pe scenă, să își câștige cinstit pâinea. Să își merite salariul. Și a făcut-o ori de câte ori a avut ocazia. A simțit că publicul nu a uitat că există pe lumea asta teatrul, a simțit și că spectatorii vor să o revadă. Le-a fost pentru asta și teatrului, și spectatorilor recunoscătoare. S-a dus consecventă la Teatrul Evreiesc de Stat a cărei directoare este și, așa cum lesne se poate observa la lectura cărții, a făcut-o meditând foarte adesea la statutul de loc de memorie al instituției.
Memoria are un loc bine precizat în economia cărții. În ale cărei pagini reapar foarte adesea părinții (mama, Sara Morgenstern, tata, Dusea), alți membri ai familiei ale căror existențe au fost marcate de tragica amprentă a Holocaustului. Care nu trebuie uitat nici o clipă. Și care se cuvine reamintit și cu mijloacele artei, ale teatrului ori de câte ori se ivește ocazia.
Nu trebuie uitate, omise nici nedreptățile cotidiene. Indiferent de cine sunt făcute ele. Între altele de acele autorități care cred că, odate alese și cocoțate în funcții, ar fi dobândit drept de viață și de moarte asupra celor ce i-au ales și care le-ar fi devenit de bună voie astfel supuși. Au fost autorități care și-au încordat mușchii și i-au trimis pe artiști în șomaj tehnic. Independenții au suferit și privațiuni, și jigniri inimaginabile. Maia Morgenstern nu a rămas în fața tuturor acestor abuzuri indiferentă. A sărit în apărarea breslei. Actrița nu și-a uitat nici prietenii din breaslă. De la Carmen Tănase la Mircea Rusu. Maia Morgenstern își omagiază în jurnal înaintașii. De la Leonie Waldmann-Eliad la Rudy Rosenfeld sau Mya Leontescu. Aceasta din urmă făcând parte din generația marilor secretari literari de odinioară. Nu uită nici de tânăra generație. De la Darius Daradici la Andrei Miercure și Oana Monica Nae. O însemnare datată 9 septembrie 2021 îl omagiază pe Ion Caramitru. Lăsându-i pe alții să scrie despre meritele și păcatele omului. Au făcut-o cu vârf și îndesat, cu emfază vreo doi critici. Care se cred a fi deontologi ai breslei. În fața neobrăzării acestora actualii nacealnici ai UNITER, dintre care unii și-au construit și își construiesc statui, au tăcut. Rușinos. Laș. Descalificant. Obraznic.
Maia Morgenstern- EU SUNT MAIA; Editura Litera, București, 2022
Maia Morgenstern este un „monstru sacru” al culturii romanesti!
Cind impielitatii scriu carti pentru a supravietui ….. Unii cauta cheia parvenirii altii cheia mintuirii .