În jurnalele de film ale anilor 1953-1955 de la British-Pathé, am găsit odată secvențe cu întoarcerea din Siberia a ultimilor prizonieri de război germani supraviețuitori ai captivității sovietice. Concentrați pe front încă de la începutul conflagrației, mulți dintre acești soldați fuseseră susținători ai nazismului, ajungând cu timpul complici aroganți ai Răului. Prizonieri, își meritaseră soarta, ajungând apoi să ispășească în cumplitele lagăre sovietice. Fuseseră storși la rândul lor de răutatea aceleiași cruzimi umane – de data aceasta de spiță bolșevică (altă față a bestialității Întunericului) –, pe care războiul o scoate întotdeauna la iveală.
În forul interior lucrurile sunt complicate. Merită văzute însă chipurile acestor oameni frânți și ale rudelor lor în lacrimi (care îi primeau după o lungă așteptare, fără să fi avut nicio veste despre ei atâția ani). Ei revin acasă învinși, distruși, fără o altă aură de eroism decât aceea că, față de camarazii lor morți între timp, scăpaseră cu viață din infernul caznei. Sunt, în fond, oameni care nu meritaseră nimic în afară de pedeapsă, cărora complicitatea cu Răul le răpise totul, dar care pot arăta acum de ce omul are întotdeauna nevoie de răscumpărare.
Ne simțim îndreptățiți să fim judecătorii semenilor noștri. Sentimentul de a ne crede stăpâni ai vieții, siguri de drepturile pe care ni le arogăm, pare să aibă precedență în fața oricăror alte situații. Or – în lumina Evangheliei – cele mai alese daruri nu sunt bunăstarea sau confortul exterior, tot așa cum nici obiectele sau stăpânirea lor. Crezul omului credincios nu este determinat de un capital meritoriu obținut prin consecvența mecanică față de Lege, decât dacă fidelitatea față de porunci îl conduce și mai aproape de bucuria Persoanei lui Isus. Faptul că El vrea binele omenirii se manifestă în descoperirea dragostei lui și în credința că jertfa sa este sortită să ofere răscumpărarea.
Aruncându-și ochii prin istorie, ce anume îi învață greutățile vieții sau suferința pe cei care cred, dincolo de zădărnicie, absurd și răutatea omenească? Cu fiecare experiență tragică, nu primim oare „harul” de a ne concepe existența diferit? Pățania supraviețuirii în vremurile grele nu ne arată și mai mult măreția iertării și a milei, determinându-ne – în chip paradoxal – să citim altfel traversarea durerii și să ne întrebăm dacă mai e loc pentru răscumpărare?
*
Mila, compasiunea, iertarea nu se merită. Dăruite/primite necondiționat, acestea posedă puterea de a schimba pe dinăuntru suflete altfel decăzute, oferind acces la răscumpărare. Dumnezeu transmite bucuria dragostei sale odată cu jertfa Crucii sale. Acolo – credinciosul ar trebui s-o știe – unde El ne salvează în repetate rânduri, acolo unde aflăm gustul harului care nu încetează să ne surprindă prin compasiune și iertare, arătând și remediul de a nu ne lăsa copleșiți sub povara propriei vinovății.
A nu putea trăi fără recunoștința față de compasiune e un fapt care ne ajută să rămânem oameni. Un fapt care ne arată, în același timp, de ce sensul vieții se lasă înțeles, chiar și în cele mai penibile momente ale vieții, fără să-i fie primejduită bunătatea. Primind suferința din mâna sărmană și îngreunată de păcat a omului, Tatăl se face părtaș în Fiul său de umanitatea noastră, invitându-ne să pătrundem sensul lucrurilor privind la Crucea lui. În universul de credință, contabilizarea victoriei – la fel ca în Vinerea Mare – începe cu adevărat abia atunci când totul pare pierdut pentru slava deșartă și dreptatea egoului.
Foto © – „Mână în suferință”, sculptură în lemn a lui Niculaie Agârbiceanu (1908-1991)
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Secolul al XX-lea a fost secolul coborârii Diavolului pe Pământ. De fapt, a doi diavoli, unul roșu(bolșevic) și unul negru(fascist/nazist). Iar „marile democrații” occidentale au ales Diavolul comunist, băgându-l cu forța pe gât altora. Acum, această diavolească alegere se răzbună, Diavolul comunist devine tot mai agresiv cu salvatorii săi. Uite eu aș fi vrut ca celălalt Diavol să învingă, nu Diavolul roșu(asta dacă tot trebuie sa alegem între Diavoli…). Doamne iartă-ma!
Dictonul scriptural ´sa nu judeci´ e printre cel mai abuzate, scos din orice context exegetic, folosit ca alibi si foarte partinitor, ori de cate ori vine vorba de vreo personalitate culturala patata ideologic. A fost si el om !, etc., de parca de asta ar fi vorba si nu de ideologiile acelor oameni, de ´pacatele´ sau pactele lor ideologice, pt. care nici macar nu au cerut vreo ingaduinta. Clementa patetica pt. ´oameni´ tradeaza de fapt o indulgenta pt. ´pacatele´ lor ideologice, recunoscute, daca totusi, formal, ca ´problematice´.
Dar formula ´sa nu judeci´ nu are neaparat un sens sau continut negativ. Evident ca nu inseamna, simplist, sa nu judeci nicidecum, in nici un fel, ci vizeaza un anumit fel de judecata, aceea ´ontologica´ sau categorica. Nu e in caderea omului. Dar poate insemna nu doar sa nu condamni, sa nu ´afurisesti´, sa stergi din Cartea vietii, sa dez-umanizezi si sa dez-fiintezi, ci si, oricat de ciudat ar parea, sa nu incerci sa ´ierti´ categoric pe cineva, sa ´mantuiesti´. Nici asta nu sta in puterea omului. ´Judecata´ trebuie sa ramana in ´sfera lui de competenta´, limitata, contingenta, a posibilului, provizorie, profilactica, etica, nu ´ontologica´ sau teologica. De aceea se presupune ca Biserica are un ´Drept´ separat si inspirat, care nu il abroga totusi pe acela secular si omenesc – si fara de care intreaga lume s-ar surpa din temelii. Indemnul ´sa intorci obrazul´ nu e de ordin juridic, e un ideal de perfectiune.
E foarte simplu si de fapt prostesc sa spui, sa vrei sa ierti pe oricine si pe toata lumea , deodata, sa te simti ´divin´. Aceasta nu arata decat indiferenta, daca nu si paranoia, iertarea, fireasca, se refera la cineva care ti-a facut personal un rau, nu pt. greseli sau ´pacate´ in general. E la fel de absurd cu a pretinde sa vindeci, printr-un hocus pocus, pe oricine de orice boala, ba si de moarte ! Daca judecata ´divina´ ne este interzisa, de fapt inaccesibila, aceea umana este necesara, vitala, intrucat ne priveste. Morala eroica, ascetica sau angelica nu e pentru toata lumea. Deci indemnurile la ´iertare universala´ sunt absurde, nu avem nici o perceptie, nici un continut sau sens, pt. pacate sau greseli ´universale´, pt. suferintele unor oameni indepartati simtim , asa, ceva, ne dau lacrimile, ca la filme, induiosati de propriile sentimente. Sa-ti dea lacrimile de mila cand iti trage cineva o palma zdravana ! Iertarea unora sau altora nu ne revine noua, ci celor care chiar au suferit din cauza acelora.
Si discrimnarea e o porunca, sa cercetezi fiecare pom dupa roadele sale.
Multi din acești ostași au fost tineri „inconștienți” luați cu „arcanul”.
Între ei au fost si bunicul meu, cu toți prietenii tineri din satul lui. Luați cu arcanul/ mobilizați obligatoriu, într-o armata care nu îl reprezenta.
Memoria trans-generationala mă face să fiu intolerant cu orice susținător al actualului război. Și greu tolerant cu biserica ortodoxă care permite în ea o „ramura” ce binecuvântează / scuză războiul.
Iarta-ma Doamne, dar nu pot mai mult. Mă dor bunicii mei, din mine.