Mânăstirile românești, astăzi. O convorbire cu antropologul Mirel Bănică

În mânăstiri se poate surprinde cel mai bine tensiunea între creștinism și lumea modernă. Este un spațiu privilegiat, semnificativ, pentru cercetător, e însă o lume foarte greu de observat și de perceput în profunzimea ei, o provocare imensă pentru antropologul interesat de dimensiunea religioasă a ființei umane în condițiile zilei de azi.

„Între două lumi. Monahismul ortodox și modernitatea” este titlul celui mai nou volum al cercetătorui Mirel Bănică, o incursiune în monahismul ortodox contemporan, în lumea mânăstirilor din România. Este un volum construit din rezultatele unor cercetări pe teren, desfășurate de-a lungul a mai multor ani. Poarta de intrare în universul monastic a fost pentru autor „economia mânăstirească”, adică a pornit de la întrebarea ce vând și ce produc mânăstirile? De aici, de la această temă de cercetare inițială, interesul lui Mirel Bănică se deplasează spre a descrie mânăstirile ca microsocietăți alternative, ca „utopii” într-un înțeles mai larg.

”Călugării sunt importanți nu doar pentru înțelegerea religiei, ci și pentru înțelegerea mersului întregii noastre societăți. Nimeni nu poate ști în ce direcție vor evolua mânăstirile în viitor, în condițiile declinului demografic dramatic al României (deci și al bazinului de recrutare a viitorilor călugări) și ale secularizării accentuate, ce are tendința de a transforma mânăstirile în obiective turistice, de patrimoniu sau în centre de „detoxifiere” spirituală, cum se întâmplă în Occident. Cert este că mânăstirile ne arată cum mai rămânem încă împreună și cum funcționează coabitarea religiei, societății și modernității.” (Citat din cartea „Între două lumi”, pag 257)

Contributors.ro: Aș spune să începem această discuție pornind de la motivație. Cum ai cum ai început cartea aceasta, proiectul acesta? Ai plecat de la anumite ipoteze, de la cercetările recente făcute pe mediul monastic occidental, înțeleg.  Am văzut că le citezi mult pe Danièle Hervieu-Léger și Isabelle Jonveaux, două nume de referinţă din sociologia occidentală a religiei.

Mirel Bănică: Am început cartea gândind irealist și la o scară prea mare, așa cum fac de obicei. Cam prea optimist. Am fost mereu pasionat să înțeleg relația dintre religie și modernitate și felul în care în România religia se schimbă în diferitele ei straturi și cum lucrează concret secularizarea în societatea noastră. Noi doi, cei care discutăm acum, suntem din aceeași generație. Generația noastră a fost şi ultima care a umplut, la propriu, mănăstirile de călugări şi călugărițe. E o afirmație pe care am întâlnit-o de nenumărate ori în pe teren. Și care se verifică şi pe teren, o să vezi că sunt foarte mulți călugări și călugărițe care au 45-55 de ani. Decreţei, am putea spune. Anii `90, când ne-am format noi, eram studenți, eram foarte tineri, au constituit o perioadă de descoperire romantică și eroică a ortodoxiei, inclusiv a monahismului ortodox. Descriu în introducerea cărții câteva scene cu colegi de-ai mei care plecau cu săptămânile, misterioși, tăcuţi, din campusul universităţii şi se duceau la Rohia, la părintele Cleopa, la Sihăstria, la Pătrunsa sau spre alte destinații spirituale. Perioada aceasta aparte, memoria ei, mai exact, a lăsat urme profunde, nostalgice și asupra mea. A urmat întâlnirea cu doamna Danièle Hervieu-Léger – am fost studentul ei. Ea a publicat ȋn anul 2017 o carte dedicată monahismului occidental, Le temps des moines. Clôture et hospitalité́ – e ultima sa cercetare de anvergură și nici nu cred că va mai fi alta, pentru că doamna are o anumită vârstă, s-a pensionat de câțiva ani. Cartea încearcă să răspundă unor mari întrebări legate de prezentul și viitorul creștinismului apusean, prin analiza culturii monastice, ce a mai rămas din această cultură. Am cunoscut-o și pe doamna Isabelle Jonveaux, care la bază este economist şi gândeşte lumea ȋn cheie weberiană. A publicat o carte despre economia monastică, adică felul în care mănăstirile s-au adaptat şi deschis către lume. Printre altele, producând tot soiul de produse: cosmetice, dulcețuri, tricotaje, bere, vin. Iar aceasta e o veche tradiție în Occident, mai puțin la noi. Acestea două cercetătoare de top și cărțile lor au fost punctele mele de reper și inspirație. Mi-am dorit să scriu şi eu despre mănăstirile din România, dar imi trebuia un fir roșu, o cheie care-mi deschide universul monastic. Îți dai seama, că e vorba de un domeniu enorm, legat de vechea civilizație europeană, un domeniu de o complexitate absolută. Cum să-l abordezi?

Și care a fost acest fir roșu?

M-am gândit că aș putea și eu să încep prin studia economia mănăstirii. În franceză și în engleză cuvântul sună mai bine (economie monastique), în românește cum să îi spun, fără a face trimitere direct la bani, la o activitate mercantilă? Economia mănăstiri, produsele mănăstirești, produsele de mănăstire. Cu asta am început și am identificat întâi mănăstirile, care sunt cele mai mari și mai reputate în acest domeniu: Nera, din Banat, Dragomirna,  Turnu şi Comana, lângă București, Paltin Petru Vodă din zona Neamţ. Numai că a venit pandemia, totul era închis, deci ideea de cercetare de teren a picat. Nu poți să faci antropologie de pe canapea. Dar asta a fost bine, pentru că m-a împins să citesc foarte multă literatură de specialitate. Sociologie monastică, economie, istorie monahală, tendinţe bio-eco, chiar şi marketing şi comunicare vizuală. Nu s-a scris  ȋnsă foarte mult despre mănăstiri din perspectivă sociologică. E un aspect pe care îl observă toți cei care-s preocupați de această disciplină. Da, s-au publicat biblioteci ȋntregi de teologie, de istorie monastică, dar prea puțină sociologie monastică, adică relațiile dintre mănăstire și lume. Max Weber are pagini solide, Georg Simmel, Ernest Troelsch iarăși și cam atât. Nu există o sociologie monastică consolidată.

Max Weber teoretizează legătura religie-economie, dar este o discuție mai mult teoretică, decât empirică. Tu vrei să reactualizezi această legătura în zilele noastre, pentru ca probabil sunt spații încă neexplorate…

Religie și economie, dar și eficienţă, problema autorităţii stareţului, gestiunea eficientă a timpului. Și aici ne întâlnim cu primul paradox al monahismului. Oamenii, lumea laică – și nu nu mă refer aici doar la mânăstirile românești –  văd mănăstirile ca rupte de timp, izolate, niște locuri liniștite. Dar mănăstirile nu ar fi rezistat dacă nu aveau acest randament teribil care le-a permis să supraviețuiască. Randament economic, existențial și managerial. De când a apărut cartea doamnei Danièle Hervieu-Léger până astăzi au mai apărut câteva cărți în Franța, dedicate tocmai modelului monastic de management scrise, culmea, de specialişti laici ȋn resurse umane, cultură organizaţională, atraşi de acest model care „performează” de un mileniu şi jumătate.

O bună parte a cărții tale este dedicată ideii a ceea ce tu, dar nu numai tu, numiți utopie monastică, o utopie care cumva nu mai e atât de u-topică, ca sa zic așa…

Atât Hervieu-Léger cât și Isabelle Jonveaux pleacă de la un articol celebru, publicat de sociologul Jean Séguy la ȋnceputul anilor 1970, dedicat utopiei monastice. Utopia monastică ar fi o existență, un mod de a trăi în afara lumii și în același timp în interiorul ei, o pregătire a regatului lui Dumnezeu pe pământ (pregustare, cum se spun ȋn ortodoxie). Este singura „utopie” (alternativă de trai)  care persistă și e realizată până în ziua de azi. Sunt anumite caracteristici utopice clare ale mânăstirilor și anume așezarea lor, izolarea, organizarea internă, autoritatea starețului, idealurile, îmbrăcămintea călugărilor, disciplina morală etc. Înainte de a publica această carte am avut două sau trei conferințe pe această temă. Am tatonat terenul și am observat că  ideea de „utopie monastică” nu doar că e doar foarte greu de înțeles în colțul nostru de lume, ba mai mult este respinsă ȋn bloc de ortodocşi. Cum adică o utopie? Ce vreți să spuneți? Adică nu se pot realiza?  Mănăstirile există, sunt bine merci, funcţionează de sute de ani. I se asociază o încărcătură negativă foarte puternică și de aceea. Am introdus în carte o anexă explicativă,  ȋn care am preferat să le spun micro-societăți alternative, decât societăți utopice.

Utopie, adică ne gandim la faptul că mânăstirile nu urmăresc numai niște profituri și asigurarea subzistenței lor, ci și slujirea unor valori umane, religioase. Sunt utopice tocmai pentru faptul că aceste valori vin, determină activitatea economică, înaintea profitului. Nu?

Ești pe firul cărții scrise de Isabelle Jonveaux. Ea tocmai acest lucru sugerează, că mânăstirile produc pentru a supraviețui și pentru a-și asigura existența, continuitatea ȋn timpul laic, nu pentru profit. Pentru că să nu uităm, mănăstirile din Occident au alte mijloace de finanțare și altfel de „a fi în lume”, aşezare ȋn lume, decât cele din România. Paleta de sens şi explicaţii este foarte largă. Eu am încercat să fac o tipologie a vizitatorilor mănăstirii, dar m-am ferit să fac o tipologie a mănăstirilor, pentru că poți întâlni mănăstiri care sunt foarte sărace, „lipsite”, nu știu dacă e cuvântul bun, mănăstiri  modeste ȋn care călugării au o existenţă foarte umilă și foarte… „monahală”. Și sunt mănăstiri bogate care s-au transformat – sau au fost mereu – în obiective turistice, unde călugării nu mai muncesc fizic, ci doar slujesc, pentru că au de ȋntreţinut un flux turistic constant sau de pelerini, datorită unor moaște sau icoane miraculoase pe care le au ȋn grijă. Sau calităţilor de duhovnici ale unora dintre ei. Ca o paranteză, termenul, calitatea de „turist” nu e prea iubită în mănăstiri. Toți au devenit pelerini. Dacă până prin anii 1990 în literatura chiar și religioasă întâlneai des cuvântul turist, deodată, un semn al vremurilor,  cam din 2000 încoace, toți au devenit „pelerini”.

Există sau se poate face o distincție, totuși.

Aici intrăm pe alte cărări. E o discuție delicată, nu uita că m-am ocupat mult timp de subiectul pelerinajelor, vezi cartea „Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor ȋn România contemporană”, Editura Polirom, 2015. Turism și pelerinaje, distincția este destul de fragilă, atât ȋn Occident, cât şi la noi. Biserica i-ar dori pe toți „pelerini”, călători spirituali, agențiile de turism fabrică ȋnsă… turişti, sunt mai realiste.

Să revenim la mănăstiri. Se poate face totuși un portret standard?

Nu. Unele mănăstiri sunt foarte bogate – cel puţin aşa se vede dacă ţinem cont de construcţiile şi amenajările pe care le-au făcut – alte foarte umile, chiar sărace. Într-unele, călugărițele şi călugării lucrează, muncesc, agricultură, mici meșteşuguri, în altele mai puțin sau deloc. Dar în general e o lume închisă, adică nu poți să-ți dai seama de intimitatea unei mănăstiri dacă nu stai foarte mult timp în ea, pentru că nu se poate altfel. O lume care are regulile ei. Ce se poate citi în carte sunt simple interacțiuni, priviri furtive, observații de teren, semne, uneori şi „miracole”, cu ghilimele, desigur. Poate că pentru a-mi da seama cu adevărat cum funcționează o mănăstire ar fi trebuit la rândul meu să intru ca frate sau călugăr într-o mănăstire, ceea ce totuși n-am avut de de gând să fac, he, he. …iar ca să terminăm ideea despre „utopie”, toate nu fac altceva decât să-şi dorească continuarea vieţii şi existenţei monahale şi de acum ȋnainte. Continuarea „proiectului monahal”, cum am spune ȋn limba de astăzi, cu o firească tenacitate.

Când descrii „muzeul vivant” de la Agapia, ai niște considerații interesante despre felul cum apar aceste muzee etnologice.  Spui tu că acest lucru se ȋntâmplă şi  datorită unei neliniști, a unei frici că unele lucruri vor dispărea pe veci,  că se pierde ceva esențial… Poate discutăm și despre felul cum înțelegi tu tradiția și relația ei cu utopia.

Am fost foarte mirat de existentă acestui muzeu aparte de la Agapia. Pe de o parte mi-a plăcut foarte mult. E un muzeu foarte bine făcut și foarte bine ȋntreținut. Eu am o problemă veche cu muzeele din România, ȋn general. Înainte de pandemie am avut mica mea doza de aventură internă. Am făcut 3.500 de kilometri în România cu mașina, ceea ce se numea pe vremuri „excursie ȋn circuit” și am vizitat orașe mici și multe muzee de provincie, muzee mici muzee uitate. Am observat că starea Muzeului, cu majusculă, ca instituţie, din România, este dezastruoasă. In unele muzee vizitatorul este privit nu ca persoană-resursă, nu pentru el a fost creat muzeul, ci mai degrabă ca un inamic, nepoftitul care deranjează liniştea cafeluţei zilnice: Getuța, vezi dragă, că ai un vizitator acolo! Însă la Agapia era vorba de un muzeu foarte vizitat, ȋn care oricine se simţea binevenit. Într-o zi toridă de vară nu era nici un loc de parcare pentru mașini. Altceva ce m-a surprins ȋnsă la acest muzeu, cuvântul acesta „vivant”, un neologism din franceză. De ce viu? Pentru că aici se organizează periodic ateliere de olărit, brutărie, pielărie, deci tot ceea ce societatea noastră evacuează, tot ceea ce pierde. Dacă în anii `80 sau`90 pe valea dintre munţi în care se găsește Agapia ai fi spus că faci un „atelier” de preparat gemuri, dulcețuri sau brutărie, oamenii te-ar fi privit ciudat, căzut din lună, adică mă înveți tu să fac gem? Nu am eu destul gem acasă, ȋn cămară? Uite că s-a întors roata, societate a evoluat, tradiţia mai supravieţuieşte doar ȋntreţinută artificial. Dar am perceput acest muzeu și ca pe un mic semn de neliniște. N-aș merge chiar până a spune un semn de secularizare, ci un semn de neliniște. Chiar și mediul monastic, atât de conservator, bastionul ultim al al tradițiilor, a simțit că ceva se schimbă și timpul trebuie încapsulat și înmagazinat într-un muzeu; e neliniștit, că în interiorul său ceva, greu de definit, sub presiunea modernității, se schimbă. Trebuie spus și asta, sunt multe muzee „clasice” în mânăstiri, în care vedem icoane, obiecte de cult, veșminte, fotografii etc. Ele datează din anii 60-70-80, mai mult sau mai puțin. E o veche istorie în spate. Sunt legate şi de celebrul decret 410 din 1959, când patriarhul Iustinian Marina, pentru a salva mănăstirile, a avut ca strategie și înființarea unor astfel de locuri. Fiind pline de obiecte de patrimoniu, adevărat patrimoniu național, ele trebuiau să păzite și îngrijite de călugări care au putut astfel să-şi continue traiul. Muzee existau deci, dar muzeul acesta „vivant” este special tocmai pentru că este un produs al modernității ambiante, ca și cum s-ar fi dorit încapsularea într-o capsulă a timpului a ceva care se schimbă cu mare viteză, inclusiv în mediul monastic. Eu aşa cred.

Ai dorit să arăți în carte faptul că și acum, în această avansată modernitate, valorile și tradițiile pot să să existe, pot să își aibă locul? Iar aceasta adaptare a a mănăstirilor la viața modernă la economia capitalistă este specifică, este un răspuns, nu un protest la adresa schimbărilor din lume. Ca și cum ar spune, putem să coexistăm pașnic.

N-aș vrea să se creadă că eu am gândit şi scris această carte ca pe o cercetare economică. Poate ar fi fost bine să fie în titlu cuvântul „economie”, pe lângă monahism și modernitate. Repet, activitatea economică doar mi-a deschis poarta mănăstirii, la propriu. A fost firul roșu de urmat când mă duceam într-o mănăstire. Voiam să văd dacă chiar produc ceva și ce anume. În general, majoritatea, chiar și cele mai puțin implicate economic, vând miere, de bună calitate în general. Deci nu e o carte doar despre economia monastică. Mănăstirile continuă să-și îndeplinească rolul pentru care au fost create. Unu. Ele oferă adăpost unor oameni care nu mai vor să aibă de-a face cu tumultul vieții. Punct. În mănăstiri, fiecare își poate găsi pacea, de la sfinți până la ultimii ticăloși care vor să se schimbe, dacă vor să caute o altă cale. Doi. Mănăstirile atrag și datorită insolitului și exotismului lor, datorită felului în care sunt amplasate, frumuseţii, peisajului… de unde și ideea utopică de insula fericită. Oamenii se duc acolo pentru pentru că vor să facă o pauză, să facă o ruptură față de de cotidian. Și pentru cei care cunosc cât de cât mediu monastic, ești uimit ce paletă de vizitatori poți găsi acolo. De la oameni cei mai simpli, la intelectuali sofisticați. Trei. Tocmai datorită acestei complexități, ele nu sunt ușor de înțeles, te pot deruta foarte tare. Mănăstirile, nu toate, dar unele dintre ele, sunt beneficiare de fonduri europene. De ce? Pentru că se mulează fix pe ideile europene de patrimoniu local, cultură etc. Avem lăcaşuri reconstruite cu fonduri europene. Pe de o parte e bine, pentru că au fost salvate. Te costă mult să ȋntreţii, să repari o simplă casă, darămite o mănăstire. Apoi, mănăstirile suferă foarte mult, ca toată România, de criza demografică profundă și absolută în care ne găsim. Și vocația monastică se rarefiază. Monahismul este tot ceea ce nu vrea să fie omul modern, pentru care libertatea este valoare supremă. Monahismul este „tăierea voii”, inversul discursului dominant de astăzi.

Dar, la fel ca în Occident, toate aceste vieille pierres, ziduri de secole și toate clădirile impunătoare ar trebui să fie populate cu călugări. Cu mult mai mulți călugări decât sunt ȋn momentul de faţă. Se simte o disonanță, putem spune, între ceea ce ar fi putut fi și ceea ce sunt în acest moment din cauza crizei demografice şi de societate. Mănăstiri care aveau sute de călugări până acum 50-60 de ani, ȋn plin comunism, abia de mai numără acum o duzină de vieţuitori. M-ai întrebat dacă s-a ajuns la o coabitare între monahism și modernitate. Da și nu. Monahismul primar, să nu uităm, e o formă de protest împotriva corupției, moravurilor și a felului în care funcționa societatea de pe vremea lui Antonie cel Mare, secolele 4-5 e.n. S-au retras în deșert pentru că nu au mai vrut să trăiască în acea lume în care creștinismul se oficializase și devenise, că orice lucru oficial, căldicel, la modă. Să nu uităm, cu toate că n-am detaliat foarte tare carte, din motive epistemice, ca există mânăstiri care sunt radical anti-moderne, ȋn toată lumea ortodoxă.

Care sunt un chiar un protest anti-modern…

Un protest intens, vizibil, chiar dacă ȋn surdină. În care există o tensiune asumată față de modernitatea ambiantă, cu toate excesele sale.

Deseori protestele împotriva modernității sunt ele însele de o modernitate mai acută decât ceea ce critică, deși se cred antimoderniste… Asta ar merita o discuție separată. Despre comerțul cu Rusia sau Ucraina ai scris?

Am prins asta. În mănăstirile din zona Neamț, Sihăstria, Sihla chiar am avut dialoguri cu diverși călugări care erau la pangare şi nu numai și mi-au spus că sunt afectați de război. De ce? Pentru că exista acest flux al consumabilelor de cult – rușii și ucrainieni aduceau aromate, tămâie – dar şi icoane, veşminte bisericeşti etc. Războiul a perturbat acest acest flux de obiecte rituale religioase. Se făceau și pelerinaje multe, reputate, ȋn Ucraina și Rusia. La Sfântul Serafim de Sarov, printre alții sau la Lavra Peșterilor, Pecerska de lângă Kiev.

Există în carte un episod care merită amintit în acest context.  Știi că a circulat în presă această informație, că ar fi existat negocieri sau discuții legate de faptul că moaștele Sfintei Teodora de la Sihla sunt căutate în Lavra Peșterilor ca să fie repatriate la schimb cu resturile Hatmanului Mazepa care au dispărut misterios – biserica în care el se afla înmormântat la Galați a fost demolată de comunişti ȋn anii 1960, cu un remorcher, au tras-o în Dunăre la propriu, pentru că se afla pe faleza ȋnaltă a oraşului. Și nu se știe ce s-a întâmplat cu rămăşiţele hatmanului, cel care a fost mereu considerat părintele ideii de independeţă a Ucrainei. E foarte interesantă și simbolistica asociată. Moaște, relicve sfinte versus relicve laice, naționale. Un schimb simbolic interesant.

Un prieten care pe vremuri a făcut pelerinaje în Lavră mi-a spus ceva interesant şi  anume că pelerinii au un simț al lor, un fler special. Dacă cineva ar fi descoperit moaștele Sfintei Teodora de la Sihla, în mod sigur acel loc, acel punct, mai exact, ar fi devenit un punct de pelerinaj. Acolo sunt sute de moaște. Am înțeles că sunt 400 de moaște sau mai bine, în aceste tuneluri, eu n-am fost acolo. Lucrurile nu sunt clare, dar asta indică în subsidiar geopolitica fină, dar extraordinar de importantă și simbolică a Ortodoxiei. Cine s-ar fi gândit la lucrurile astea? Regiunea este extrem de structurată, la urma urmei, sunt toți ortodocși în zona asta, iar asta arată subtilul joc de compunere și recompunere religioasă a zonei. Și mă opresc aici, că eu nu fac geopolitică a religiilor, cel mult puţină antropologie a lor.

De la apariția carții tale „Nevoia de miracol” s-a schimbat vizibil perceptia și abordarea în presă privind unele practici ortodoxe. De pildă despre moaște. Nu mai există furia aceea…

Da, lucrurile evoluează. Uite, a trecut un decen deceniu și lucrurile s-au schimbat fundamental. Trebuie spus foarte clar și fără a fi răutăcios, sintagma „pupătorii de moaște” vine din zona neo-protestantă şi s-a extins şi către lumea laică. Ortodocșii, la rândul lor, și-au transformat porecla în renume, ca în poezia despre Peneș Curcanu, „pupătorii de moaște” au revenit şi au asumat stigmatul acesta legat de inadecvarea aparentă la modernitate. După tragicul moment Colectiv, un fin şi rafinat editorialist al societăţii civile scria că de fapt România ar fi împărțită în două. Că există România educată, europeană, frumoasă, laborioasă, IT,  cu weekenduri la Praga și Paris, pe de o parte, iar pe de alta „România moaștelor”, compusă din  ȋnapoiaţii ăștia care se duc la mănăstire, care sunt conservatori, anti-europeni, şi nici cu trăirea ecologică nu stau prea bine. Dar eu am văzut pe teren şi dau mărturie despre asta, că România nu poate fi fracturata astfel, adică poți întâlni în locurile de pelerinaj sau la mănăstiri o paletă extraordinar de largă, oameni care au făcut avere din IT sau publicitate și care susțin cu bani mănăstiri sărace. Ar fi multe de spus aici.

Știi, când am început să citesc cartea, am avut senzația că ești puțin prea binevoitor cu mediu acesta monastic.  Suntem bombardați în fiecare zi cu tot felul de informații și se creează tot felul de prejudecăți privind lumea monastică. Dar, pentru un antropolog care vrea să fie obiectiv, oare n-ai simpatizat prea tare cu subiectul cercetării?

Eu n-aș numi-o bunăvoință. Aș numi-o empatie, o empatie care există mereu în cărțile mele. Am vrut orice chip să ies dintr-o logică a scandalului. Dacă aș fi intrat în această logică nu ar mai fi fost-o o cercetare, despre care îmi place să cred că e științifică, ci un soi de colecție de cancanuri decriptate. Ce să văd? Dacă se verifică scandalurile pe teren? N-a fost scopul meu. Iar scandaluri şi controverse legate de mediu monastic au fost și vor mai fi. Scandalurile arată – și au scris și alții despre acest subiect – și pasiunea pe care o are societatea noastră față de de religie în general. I-am dori perfecţi pe călugări, uitând că perfecţiunea nu există.

Eu am fost uimit ce s-a petrecut în pandemie la noi în comparație cu alte țări europene. De ce subiectele legate de religie, credință, ritual, ȋmpărtăşanie țin în continuare țin capul de afiș? Nu doar pentru că vând foarte bine tabloidele, ci pentru că religia ȋncă reprezintă ceva pentru România, impregnează masiv corpul social.

Am vrut să mă detașez de aceste lucruri și să merg spre acele aspecte atemporale, universale, clasice ale monahismului. În majoritatea cărților pe care le-am scris până acum și sper să că le voi mai scrie, am încercat să țes punți între lumi care nu prea își vorbesc în general, am vrut ca oamenii să se cunoască mai bine. Asta e, poate și definiția antropologiei.  Am încercat să traduc această lume monastică nu prin neobişnuit şi insolit, ci prin fapte, urme, semne difuze care scapă la prima vedere, inclusiv celor care sunt obișnuiți cu mediul monastic. Mulți nu le mai văd. Asta am încercat să fac. Nu știu în ce măsură am reușit, pentru că, repet, am fost prea „curajos” și am atacat un subiect prea mare, prea complex. E prima oară când mă declar învins de subiect, dar nu regret că am făcut-o, măcar am încercat. Nu știi cât timp, câte eforturi și câți bani m-a costat această aventură, mulţumesc sponsorilor mei care m-au ȋnţeles şi ajutat, singur nu aş fi reuşit niciodată, cu veniturile mele de „cercetător ştiinţific”.

Care e metodologia pe care ai aplicat-o? Adică, genul ăsta de carte poate să aibă, poate să nu aibă o metodologie anume.

N-am căutat o cale în mod deosebit. Subiectul ȋn sine a construit şi metoda, şi pe mine. Știam ce cale trebuie să urmez, știam ce ce caut, știam care sunt instrumentele de cunoaştere verificate pe terenul monastic de alţii. Scuzaţi lipsa de modestie, dar monahismul, mănăstirea nu sunt subiecte de abordat de către un cercetător începător. Încetul cu încetul cred că metoda, dar și obiectivele, s-au rafinat pe măsură ce cunoșteam din ce în ce mai multe mănăstiri. Cei care vor citi cartea ȋsi vor da seama ce doresc să spun. La Mănăstirea Nera m-am dus imediat după pandemie. Eram entuziast, gustam, la propriu, aerul libertăţii, dar se vede că eram nesigur pe mine, nu ştiam exact ce caut. La ultimele mănăstiri vizitate, Sihla și Sihăstria, deja mergeam spre lucruri mult mai subtile, mai greu de explicat, inclusiv interacțiunea dintre pelerini și călugări, sălile de mese, felul în care pelerinii interacţionează ȋntre ei și lucruri de acest gen. Părăsisem puțin partea cu gem, ceai şi sirop. Ar fi trebuit să mai continui cercetarea, dar la un moment dat am obosit. A trebuit să spun stop. Și nu mai aveam nici bani de investit ȋn deplasările de teren. Nu am vizitat mănăstirile din Nordul Dobrogei, sau cele din Maramureş. În fine, e prea târziu acum pentru regrete. (Un interviu de Lucian Popescu)

Mirel BĂNICĂ (n. 1971) este doctor în ştiinţe politice al Universităţii din Geneva (2004). Între anii 2004 şi 2007 a efectuat stagii de cercetare şi practică profesională la Universitatea Laval (Canada) şi la École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris, ca bursier postdoctoral. Din 2008 este cercetător ştiinţific (lector) la Institutul de Istorie a Religiilor din cadrul Academiei Române. Membru al Asociaţiei Franceze de Ştiinţe Sociale ale Religiei (Paris). Domenii de cercetare şi specializare: socioantropologia religiei ortodoxe, sociologia memoriei, imagologie. Semnează capitole de cărţi şi articole publicate la edituri şi în reviste de prestigiu din Franţa, Canada, Statele Unite, Rusia, Germania. În România a publicat volumele: „Locul celuilalt”. Ortodoxia în modernitate (Paideia, 2007), Fals jurnal de căpşunar (Institutul European, 2007) şi Religia în fapt. Studii, schiţe şi momente (EIKON, Şcoala Ardeleană, 2015).Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii ’30 (2007), Enervări sau despre bucuria de a trăi în România (exerciţiu epistolar în colaborare cu Codruţ Constantinescu, 2007), Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană (2014; Premiul de Excelenţă al revistelor Dilema Veche şi Observator cultural, precum şi distincţia „Cea mai bună carte a anului”, secţiunea „Nonficţiune”, acordată de Asociaţia Editorilor din România şi Ministerul Culturii, toate în anul 2015), Bafta, Devla şi Haramul. Studii despre cultura şi religia romilor (2019) (tradus în germană în 2021, Frank&Timme GmbH) şi Prin România. Carnete de drum (cu ilustraţii de Dan Perjovschi, 2020).