marți, ianuarie 31, 2023

Marele Inchizitor despre foame, frica si sclavie

În aceste zile care prefaţează Crăciunul, Teatrul Național din București le oferă spectatorilor săi privilegiul unei întâlniri atipice. Un text faimos („Legenda Marelui Inchizitor”) din opera lui F.M. Dostoievski este dramatizat în chip magistral de Victor Rebengiuc. Într-un decor minimalist, redescoperim cel mai important monolog din romanul Fraţii Karamazov. Livrat într-o formulă succintă (45 de minute), rostit cu ireproşabilă punctuaţie, acest solilocviu ne aruncă într-o atmosferă de maximă densitate metafizică.

Tema e cunoscută: marele scriitor rus îşi imaginează o confruntare între Iisus (revenit discret printre oameni „cu acelaşi surîs plin de îndurare nemărginită”) şi înfricoşătorul Inquisitor Generalis (modelat, probabil, după biografia lui Tomás de Torquemada). Totul se petrece undeva spre mijlocul secolului XVI, când neaşteptata revenire a Mântuitorului produce tulburare printre autorităţile ecleziastice. Marele Inchizitor se revoltă la gândul că mâine tot edificiul s-ar putea prăbuşi, spulberînd certitudini migălos construite de toţi confraţii săi de-a lungul unui mileniu şi jumătate. Prezenţa unei persoanei vii, oricât de fragilă, ameninţă inerţia şi duplicitatea instituţiei, oricât de puternică. În roman, legenda este spusă de cinicul Ivan Karamazov fratelui său Alioşa (novicele atras de lumea monahală).

Dictatura expertului

Contextul mai larg sugerează antiteza între figura triumfalistă a Marelui Inchizitor (religia ca sistem totalitar) şi chipul smerit al părintelui Zosima (religia ca eveniment poetic). Unii doresc să fie stăpîni, în timp ce alţii aleg să slujească. Dincolo însă de complexitatea textului, cercetat şi interpretat cu asiduitate de către criticii literari ai ultimului veac (de la Vasili Rozanov şi Serghei Bulgakov până la Mihail Bahtin şi Rowan Williams), interpretarea live oferită de Victor Rebengiuc (poate cel mai mare actor român în viaţă) scoate la iveală perenitatea reflecţiei dostoievskiene despre ideologie, libertate, sclavie, securitate şi fericire.

Marele Inchizitor îi reproşează lui Iisus faptul că, deşi a vrut să ofere tămăduire sufletelor, el n-a înţeles cu adevărat natura umană. În locul libertăţii, spune clericul-dictator, masele preferă supunerea oarbă. Libertatea este ademenitoare doar la început, însă sfârșește prin a ne strivi sub povara responsabilității. A alege între bine și rău, a asuma consecințele faptelor proprii, a te lupta cu păcatul, a depăși finitudinea – toate acestea, spune Marele Inchizitor, sunt un lux inaccesibil. Libertatea, în plus, este vagă atunci când nu are un scop în afară. Inquisitor Generalis vorbește ca un expert atotștiutor, ca un pragmatic gata să centralizeze toate politicile unui stat. Nu e loc de subsidiaritate, delegare a răspunderilor, inițiativă locală sau demnitate umană. Cu aroganța celui sleit în afacerile lumești, Inchizitorul mimează omnisciența și predică dirijismul.

Neputînd să-și privească în ochi Creatorul, creatura se mulțumește cu un substitut mărunt. Oamenii pe care Inchizitorul pretinde că-i iubește sunt asistați, slabi și nevolnici. Această becisnicia le răpește unicitatea. Compasiunea Stăpînului are, așadar, o notă narcisică. Descoperim aici configurația demonică a autorității Marelui Inchizitor, bucuros să supravegheze destinele mulțimii, nu înainte de-a limita doctrinar orizontul libertății și potențialul naturii umane. Spiritul iscusit al diavolului pune libertatea în slujba nimicului (sau a nimicurilor cotidiene). Exigențele vieții christice se dovedesc intolerabile.

Trei ispite

Căutarea pâinii cereşti în locul pâinii omeneşti n-ar fi, aşadar, decât o iluzie. Iisus a greşit, pesemne, refuzînd prima ispită a diavolului din pustie. Afirmarea virtuţii nu poate consola frustrările materialiste ale firii noastre căzute. Popoarele îi otrăvesc şi îi răstignesc mai degrabă pe idealişti, urmînd orbeşte promotorii utopiilor colectiviste. Fericirea trece prin stomac, spune pragmaticul Inchizitor, iar minoritatea sfinţilor, a martirilor şi a eroilor care s-au sacrificat de-a lungul istoriei rămâne irelevantă.

În locul credinţei în ideal, masele caută miracolul – demonstraţia empirică a omnipotenţei unui idol, zeu ori suveran. Iisus nu l-a ispitit pe Dumnezeu şi nu s-a aruncat de la înălţime pentru „a proba” fidelitatea îngerilor. Oamenii, în schimb, ar fi apreciat o asemenea scamatorie. Popularitatea vracilor şi a clărvăzătorilor dintotdeauna, ca şi contemplarea extatică a magiei tehnologice – toate arată slăbiciunea noastră pentru miracol. Bine ghiftuiţi, vrem spectacol şi divertisment. Credinţa, dimpotrivă, este un revelator al personalităţii, o aventură a interiorităţii, un act liber al voinţei strunite, un efort de imaginaţie curajoasă, o călătorie anevoioasă către tărîmul făgăduinţei, un drum incompatibil cu reflexul manipulării şi obsesia controlului.

În sfârşit, Marele Inchizitor îi reproşează lui Iisus lipsa de inteligenţă în relaţia cu promisiunile puterii („stăpînirea lumii şi purpura cezarului”). Plăcerea de-a prezida, dominarea celuilalt, pofta de-a strivi şi orgasmul violenţei nude – iată doar câteva din ingredientele clasice ale totalitarismului. Iisus n-a ştiut să guste din toate acestea, motiv pentru care a sfârşit executat pe cruce, undeva la marginea cetăţii Ierusalim. În locul fricii, Fiul lui Dumnezeu a propovăduit iubirea curată și despătimită. Marele Inchizitor şi-a dorit însă altceva: sărutul obscen al gloatelor, ovaţiile turmei şi teama paralizantă a servanţilor care-şi lingușesc stăpînii ca pe nişte binefăcători.

Profetismul dostoievskian

Libertate ori securitate? Risc ori siguranţă? Inimă ori viscere? Curaj sau laşitate? Transparenţă ori secretomanie? Despoţii de ieri şi astăzi cunosc răspunsul. Scriind această parabolă, Dostoievski n-a dorit doar să incrimineze patologiile unui proiect teologic medieval transformat într-o închisoare mentală, ci şi să devoaleze superstiţiile modernităţii utilitar-atee. În contextul proclamării revoluţionare a „morţii lui Dumnezeu”, profetul rus anticipa forţa de coagulare a minciunii ideologice. „Vor dărîma templele şi vor îneca pămîntul în valuri de sânge. (…) Fiece cuvânt al lor va fi un cuvânt de hulă.”

Milioane de cetăţeni s-au înghesuit, de la Revoluţia Franceză încoace, să adore cauza fericirii universale în detrimentul libertăţii individuale; cultul autorităţii supreme în locul eticii curajului; faptele exterioare în locul spiritului; ura de clasă în răspăr cu iubirea aproapelui; „miracolul progresului istoric” în defavoarea cuminţeniei valorilor tradiţiei. „Chiar atunci când vor pieri toţi zeii de pe faţa pămîntului, oamenii vor continua totuşi să îngenuncheze în faţa idolilor” – proorocea Marele Inchizitor.

După Sevilla, el s-a mutat la Moscova, iar mai târziu la Berlin, Beijing, Phenian, Havana sau Bucureşti. Din Andaluzia arderilor pe rug s-a ajuns în Rusia marii terori, în Germania lagărelor de concentrare, în China maoistă, Coreea de Nord subnutrită și hiper-militarizată, Cuba revoluționară sau România socialismului dinastic. Am văzut popoare întregi ruinate prin servitutea voluntară şi naţiuni civilizate prăbuşite, peste noapte, la picioarele unor tirani. „Hrana pentru toţi” a devenit foamete generalizată; urmarea Liderului Suprem s-a transformat în frică şi paranoia; lupta pentru emancipare s-a metamorfozat în sclavie.

Legenda Marelui Inchizitor este, înainte de toate, un medicament sufletesc pentru toţi cei captivi, răniţi sau înfrânţi în lupta cu ideologiile de ieri și de astăzi. Dogma infailbilităţii, invocată adesea pentru a susţine un simplu mecanism de inginerie socială, primeşte din partea lui Dostoievski o lovitură fatală. În interpretarea lui Victor Rebengiuc, se topeşte tot aluatul de ceară al miturilor religiilor politice, dar și al idolatriilor umaniste sau consumeriste.

Zvonul că Mesia s-ar putea naşte nu într-o iesle sărăcită, ci într-un castel somptuos, se risipeşte şi el. Lumina tăcerii lui Iisus învinge, treptat, bezna necunoaşterii de sine.

Distribuie acest articol

3 COMENTARII

  1. Pentru cine a vazut in anii ’80 montarea de la Nottara a regretatului Dan Micu, „adevaratul”, „unicul” Marele Inchizitor ramane ALEXANDRU REPAN, iar Aliosa, fara de care scena respectiva pierde mult din valoare, va fi DRAGOS PASLARU….
    As da orice pentru a putea revedea spectacolul KARAMAZOVII adaptare de Horia Lovinescu dupa Dostoievski, oare nu a fost inregistrat niciodata?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mihail Neamtuhttp://FB/mihailgeorgeneamtu
Intelectual public și antreprenor român. Între 2012 și 2015, a fost președintele partidului Noua Republică. Doctor al Universității din Londra (2008). Ultima publicație: Credință și rațiune. Dialoguri, contradicții, împăcări, București, 2013.

Carti noi

 

Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române și Muzeul Național al Literaturii Române vă invită la expoziția „Manuscrisele inedite ale lui Mircea Eliade din patrimoniul Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române”, care va putea fi vizitată între 26 ianuarie și 13 martie 2023 la sediul Muzeului Național al Literaturii Române din strada Nicolae Crețulescu nr. 8. Află mai multe

Carti noi

Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești

 

Carti noi

„Jurnalul de doliu scris de Ioan Stanomir impresionează prin intensitatea pe care o imprimă literei, o intensitate care consumă și îl consumă, într-un intangibil orizont al unei nostalgii dizolvante. Biografia mamei, autobiografia autorului, atât de strâns legate, alcătuiesc textul unei declarații de dragoste d’outre-tombe, punctând, în marginea unor momente care au devenit inefabile, notele simfoniei unei iremediabile tristeți… vezi amanunte despre carte
 „Serhii Plokhy este unul dintre cei mai însemnați experți contemporani în istoria Rusiei și a Războiului Rece.” – Anne Applebaum
În toamna anului 1961, asasinul KGB-ist Bogdan Stașinski dezerta în Germania de Vest. După ce a dezvăluit agenților CIA secretele pe care le deținea, Stașinski a fost judecat în ceea ce avea să fie cel mai mediatizat caz de asasinat din întregul Război Rece. Publicitatea iscată în jurul cazului Stașinski a determinat KGB-ul să își schimbe modul de operare în străinătate și a contribuit la sfârșitul carierei lui Aleksandr Șelepin, unul dintre cei mai ambițioși și periculoși conducători sovietici. Mai multe…
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro