Marele maestru al combinaţiilor

Textele lui Ilf şi Petrov, “ Douăsprezece scaune “ şi “ Viţelul de aur” deţin în memoria cititorilor  din fostul lagăr socialist o poziţie privilegiată. Schimbând ce- de schimbat, asemeni  scrierilor lui Bulgakov, ele ilustrează această teribilă forţă  insurgentă pe care literatura o posedă în ordinea totalitară. Dincolo de aparenţele umile, dincolo de convenţiile pe care genul şi limitele libertăţii de expresie le impun, vocaţia iconoclastă  supravieţuieşte, opunând rigidităţii socialismului real natura proteică a fiinţei umane nesupuse de dogmă.

Cazul lui Ilf şi Petrov este cu atât mai semnificativ cu cât deghizarea la care cei doi autori recurg este una aproape perfectă.  La o lectură superficială, ( la acea lectură care  le permite existenţa şi circulaţia într-o Uniune Sovietică pe cale de a deveni ţara lui Stalin şi a marilor epurări),  ficţiunile celor doi autori îngemănaţi cuprind  miezul pedagogic admirat de comunism. Satira este  arma redutabilă pe care partidul o pune la îndemâna  celor mulţi, spre a ne despărţi,râzând, de trecutul burghez  şi racilele sale. Dipticul lui Ilf şi Petrov este  emasculat dialectic, fiind vidat de acea substanţă  contestatară care îl conferă unicitatea.

Şi poate că nici  un alt personaj al literaturii sovietice nu întruchipează, cu aceeaşi versatilitate şi diabolică inventivitate, această îndărătnicie a omului de a refuza încadrarea  în patul procustian al   leninismului decât fiul supusului tuc, marele maestru al combinaţiilor, Ostap  Bender.   În cele din urmă, Ilf  şi Petrov deţin ştiinţa de a dialoga cu o tradiţie care îi precedă- ficţiunile în centrul cărora se află Ostap  descind din  linia picarescă, dar trimit şi la înclinaţia gogoliană a grotescului şi travestiului.  În această Uniune Sovietică  ce aspiră la puritate şi la utopie, Ostap este  bufonul shakesperian ce poate rosti  adevărul inconvenabil şi subversiv.

Căci Ostap este, în veştmintele sale ciudate, omul liber ce cutreieră un vast teritoriu al ipocriziei şi potemkiniadei. Maestru al combinaţiilor, fără un loc de muncă stabil, aşadar parazit şi element antisocial, Ostap este posesorul unei filosofii  anti-sovietice  fondate pe un cult particular şi tenace al individualismului.  Misiunea sa, asumată cu eleganţă  donchişotescă, este aceea de a trăi independent, exploatând vastul rezervor de prostie şi imbecilitate pe care puterea sovietică îl oferă celui îndrăzneţ.  Ostap nu este, spre a relua terminologia epocii sale, nici albgardist, nici cadet, nici anarhist, nici socialist-revoluţionar.

El este marele maestru al combinaţiilor, iscoditorul picaro ce ştie să se strecoare  printre ochiurile unei lumi ce se îndreaptă spre monocromia totalitară.  Marca aceastei insurgenţe ce nu cunoaşte limite în temeritatea ei este limbajul baroc şi suculent pe care  acest erou al timpurilor noastre îl construieşte, spre a –i fi marcă identitară. Amestec de  retorică avocăţească de duzină , de referinţe culturale şi de fragmente de nouă limbă comunistă, vocabularul lui Ostap Bender este  platoşa de care acesta se serveşte spre a rezista asaltului etatic. Adaptabilitatea lui lingvistică şi intelectuală este aiuritoare- Ostap este redutabil  tocmai pentru că inteligenţa lui intuieşte miezul acestei butaforii întemeiate pe fortă şamanică a cuvântului. Simbolic, într-unul din pasaje cele mai elocvente din  “Viţelul de aur”, Ostap vinde, contra unei sume modice,  arta  scrierii unui  text jurnalistic pe linie.  Câteva cuvinte sunt suficiente spre a oferi un număr infinit de permutări.

Peregrinările lui Bender pot fi citite ca o replică la voiajul lui Cicikov, din “Suflete moarte”. Pe vasul  teatral sau în republica viticolă, Bender nu abandonează, nici un moment, această convingere că viaţa sovietică a virtuţii nu este cea pentru care a fost croit. Trăind în această lume pe dos, lume în pântecele căreia viciile umane colcăie în aceeeaşi bolgie eternă, Ostap Bender nu încetează să fie spiritul ce  este martor, actor şi regizor. Ironia lui Ilf şi Petrov ar fi de de neimaginat în absenţa  versatilităţii  neliniştitoare a lui  Bender.  Exponent al cinstitei tagme  a escrocilor, mişcându-se cu  naturaleţe în această mare de vicii şi de butaforie a  patriei sovietice, Ostap  Bender nu este, în nici un moment, sedus de mirajul  arcadic al  vieţii  proletare. Solitudinea sa este preţul plătit pentru fidelitatea faţă de individualismul impenitent.

Există, în “ Viţelul de aur”, o prezenţă ce  indică ambiguitatea esenţială a artei lui  Ilf şi Petrov. Trustul “ Hercules”, uriaşa maşinărie birocratică de tăiat frunză la câini,  este cochilia în care se ascunde aliajul ,eminamente sovietic, de rapacitate şi  duplicitate.  Instituţia sovietică devine o fiinţă pe jumătate kafkiană, pe jumătate gogoliană,  un mecanism ce  recurge la cărămizile propagandei spre a supravieţui. Abilitatea cu care este confecţionată ştampila multi-funcţională a direcţiunii este expresia standardizării şi castrării limbajului uman. Aparenţele sunt înşelătoare. Milionarii în ruble duc o viaţă de funcţionari umili, în vreme ce  lucrătorii pe tărâm obştesc sunt cei mai inventivi delapidatori.

Simbolic, trustul “ Hercules”  este în vecinătatea ospiciului- exerciţiul de dedublare al vieţii sovietice îi pregăteşte pe cetăţeni pentru provocarea, ultimă,a  travestirii  în nebuni. Graniţa o dată trecută, libertatea este ilimitată: coborârea contabilului Berlaga  în balamuc este o fabulă cu morală transparentă. Colegii de salon al falsului   nebun sunt, la rândul lor, simulanţi iscusiţi, ce caută în nebunie  un liman al salvării. Ca şi în epopeea lui Hasek, simulantul  explorează această ultimă  poartă de evadare. În cosmosul leninist, condiţia  libertăţii este asumarea condiţiei de marginalitate absolută.  Conclavul simulanţilor  din ” Viţelul de aur” are savoarea unui text de Daniil Harms.  Nimic nu mai pare imposibil în acest spaţiu arcadic  al azilului psihiatric. Închişi intre zidurile sale, simulanţii pot trăi ca şi cum puterea sovietică ar fi încetat să existe. Ca şi cum  singurul  haină pe care o poate îmbrăca subversiunea este  nebunia însăşi.