În noul, surprinzătorul, savurosul și atât de tăiosul spectacol cu caragialeana Scrisoare pierdută, montat de Alexandru Dabija la Teatrul ACT din București, nu se găsește nici o asemănare, nici cea mai mică urmă din felul în care același regizor a înscenat aceeași piesă, cu 15 ani în urmă, la Teatrul de Comedie.
Firește, nimic nu l-a îmblânzit pe marele regizor. Care nici de data aceasta nu face economie nici de ironie, nici de sarcasm. Nimic nu l-a făcut să privească cu ceva mai multă îngăduință mărimile micului oraș de munte în care alegerile sunt în așa fel manipulate încât să le câștige numai exact cine trebuie, taman cine au hotărât partidul și guvernul, iar victoria să se realizeze și în folosul unor interese personale. Interese de toate felurile.
Și de această dată mărimile în cauză sunt satirizate neiertător. Aproape veninos, cu siguranță cinic, dur. Cu atât mai mult cu cât în spectacolul de acum toți acești stâlpi ai societății fac parte dintr-o structură militară perfect ierarhizată. Extrem de bine marcată și de regizor, și de actori, și de costumele inspirat create de Maria Miu. Așa că, dincolo de tribulațiile și micile dizidențe de moment, până la urmă cu toții, de la Prezident la Prefect, de la gazetarul politician la curajoșii adepți ai anonimaului și cetățenii mai mult sau mai puțin onești duc la îndeplinire ordinul venit pe firul telegrafulului și cu toții sărbătoresc perpetuarea sistemului.
Prezidentul Trahanache, prefectul Tipătescu, șantajistul Cațavencu, aici mult mai tânăr ca de obicei, mult mai vitalii decât îndeobște Farfuridi și Brânzovenescu, acesta din urmă devenit femeie și apelat foarte frecvent Brânzoveneasca, poartă haine militare. Au uniforme kaki. Unii au fireturi și zeci de decorații. Iar Agamița Dandanache, e înveșmântat tot militărește, numai că hainele lui sunt de culoare albă, așa ca cele ale amiralilor din marină. Au și ele multe fireturi, sunt împănate cu un noian de decorații. E limpede. El, Agamiță, el Dandanakis, e cel mai experimentat în arta șantajului. Deține în domeniu un grad superior. Unde mai pui că la origine Agamiță a fost nu doar Agamemnon, așa cum se recomandă în momentul descinderii, ci și Dandanakis. Or, grecotei fiind, are, firește, acel nas subțire evocat de Eminescu, simte, vânează traducția în amor, își transcende senilitatea și amestecă parcă deliberat raporturile din triunghiul Zoe, Trahanache, Tipătescu. Cu toate acestea, din când în când și exact atunci când trebuie Trahanache ba îl privește de sus, ba face un pas în fața lui, nu însă și atunci când cei doi parcă defilează în fața tuturor, chiar și a noastră, a spectatorilor, subliniindu- și în felul acesta nu doar răblăgirea, ci și contribuția la victoria minciunii, a falsului și a ticăloșiei. Facilitată de felul de a fi al oamenilor, al membrilor, al alegătorilor, de faptul că, deși aceștia înțeleg multe, continuă pe mai departe să aștepte să li se spună cum și pe cine să voteze. Or, tocmai de aceea Cetățeanul turmentat e, în noul spectacol al lui Dabija, mai puțin turmentat decât de obicei, ceea ce nu înseamnă că alcoolul nu ar fi și aici, pe mai departe, o armă electorală redutabilă. Că doar nu degeaba binomul Farfuridi – Brânzonescu deține mereu la îndemână o valiză cu licori, sticluțe, pahare, împărțite în final tuturor. Aceștia bând în sănătatea cui le cere îmblânzitul Caavencu. Umilit și decăzut la rangul de maestru de ceremonii.Plângându-și singur soarta și amărăciunea.
Lui Alexandru Dabija nu îi plac, cel puțin în vremea din urmă și în nici un caz în spectacolele montate la Teatrul ACT, decorurile sofisticate. Totul se petrece într-un spațiu oarecare, dominat de negru. De un zid e aninat un difuzor din care se aude când muzică folclorică (vă mai amintiți semnalul muzical al emisiunii Floarea din grădină?), când muzici patriotice (Drum bun, drum bun!). La extrema cealaltă a zidului se află un nărăvaș aparat de care se slujește Trahanache spre a-și înregistra mesajele destinate amicului său și al familiei sale Tipătescu. Care la fel ca alții trebuie și el să aibă puțintică răbdare. Veșnic răsplătită, căci știe el, nenea Zaharia, cum stau în fapt lucrurile cu morala și cu prințipurile. Aparatul acela își face din când în când de cap, modifică și intonațiile, și cuvintele, însă până la urmă tot util rămâne, așa cum utili rămânisistemului punctual revoltații Cațavencu, Tipătescu, Farfuridi.
Regizorul respectă textul, taie foarte puțin din el. Respectă integral tipologiile. Vedem pe scenă, în exercițiul funcțiunii, tipul politicianului nou, până la un moment dat supus, pregătindu-și cu minuție ascensiunea, trăgând toate foloasele posibile din ceea ce îi oferă prezentul (fără cusur interpretat de Lucian Iftime, demagogul versatil (Dan Rădulescu face un Cațavencu de zile mari), senilizatul molatec (Marian Râlea e absolut senzațional în Trahanache) care se încurcă în fireturi și în nasturi, senilizatul periculos și sobru, ba econom la vorbe, ba locvace, cu un glas tunător (Marcel Iureș semnează aici un mare rol), adulterina isteață, ticăloasă, la rându-i cvasi-militarizată (excelentă Oana Predescu). Vedem un Ghiță Pristanda parcă mai subtil și mai ticăloșit decât altunde, interpretat strălucitor de Alexadru Jitea. Vedem un cetățean turmentat, în subsidiar lucid ( foarte tânărul Iosif Paștina va fi cu siguranță un mare actor). Vedem cuplul Farfuridi- Brânzovenescu, cum spuneam, și el cu totul altfel decât l-am văzut până acum. Farfuridi (Ionuț Moldoveanu) e masiv, împiedicat, onomatopeic, în vreme ce Brânzoveneasca (Ruxandra Maniu) e peltică, fals cochetă (are pe haina militară o broșă) și, spre surprinderea multora, e chiar amenințătoare. Privind pe sub ochelari pe cei ce i-ar putea fi viitoare victime. La o adică, Brânzoveneasca mi s-a părut a fi chiar mai autentic primejdioasă, mai dominatoare decât tovarășul ei specializat în trădări și semnatul de scrisori anonime.
Dabija lasă impresia a fi citit mai toată bibliografia filologică a subiectului. A filtrat și ridicat la putere teatrală cam tot ceea ce a găsit în analizele lui Maiorescu, Ibrăileanu, Florin Manolescu, Maria Vodă-Căpușan, Valentin Silvestru, Alexandru Călinescu, Ion Constantinescu, Ștefan Cazimir, Mircea Iorgulescu, sau, mai aproape de zilele noaste, Dan C. Mihăilescu și Angelo Mitchievici. Le-a oferit admirabile metamorfozări în limbaj scenic.
Alexandru Dabija se dovedește iarăși expert în valorizarea comicului și în arta râsului. Râzi cam fără pauză și când vezi gimnastica lui Tipătescu, și prima apariție a Cetățeanului turmentat, și asocierile, și contradicțiile cuplului Farfuridi- Brânzovenescu, și discursul început în sală și continuat la tribună al scundului Cațavencu, și versatilitatea, și disponibiluitatea trecerii cu arme și bagaje în tabăra adeversă ce îl caracterizează pe Pristanda. Râzi cu lacrimi urmărind jocurile cu fireturile, cu nasturii, cu pantofii, unul rămas unde trebuie, celălalt învârtit neîndemânatic de onorabilul prezident Trahanache, râzi vâzându-l refugiat sub masă, râzi auzindu-i franceza convocată spre a-i marca uimirea la întâlnirea cu Dandanache/Dandanakis. Râzi înfiorat, îngrijorat în fața perversității fără seamăn a alesului guvernului.
Râzi inspăimântat constatând cât de autentică, de actuală, de ancorată în prezent se dovedește a fi cea mai celebră scriere a lui I.L. Caragiale.
Teatrul ACT din București
O SCRISOARE PIERDUTĂ de I.L. Caragiale
Regia: Alexandru Dabija
Costume: Maria Miu
Cu: Marcel Iureș (Agamemnon Dandanache), Marian Râlea (Zahiaria Trahanache), Dan Rădulescu (Nae Cațavencu), Alexandru Jitea (Ghiță Pristanda), Lucian Iftime (Ștefan Tipătescu), Oana Predescu (Zoe Trahanache), Ruxandra Maniu ( Brânzoveneasca), Iosif Paștina (Cetățeanul turmentat), Ionuț Moldoveanu (Tache Farfuridi)
