Mario Vargas Llosa sau despre tenacitatea imaginaţiei

Despre scriitor nu se poate vorbi decât folosind un prezent al relecturii: moartea  autorului însuşi este, în ordinea literaturii, un detaliu înscris în devenirea imaginaţiei sale. Actul scrisului este, prin chiar revolta împotriva trecerii şi a timpului, o înfruntare  a uitării şi a amneziei.

          Iar Mario Vargas Llosa este  parte din acest continuum de cuvinte, de  pauze şi de interogaţie al literaturii. Biografia sa, una care stă sub semnul apărării demnităţii umane, se confundă cu opera sa. Tenacitatea geniului său înseamnă o dârzenie a imaginaţiei, o capacitate de a zidi lumi şi de a lucra, până la capăt, în marginile fragile şi majestuoase ale literaturii.

          Dialogurile cu Gabriel Liiceanu sunt unul dintre acele autoportrete în care se poate regăsi ceva din polifonia personalităţii sale. Eleganţa şi politeţea sunt alegerile pe care Llosa se întemeiază, spre a lupta cu barbaria şi cu vulgaritatea filistină.

 Conversaţia cu Gabriel Liiceanu devine un eseu conversaţional care se plasează în linia unei ilustre tradiţii occidentale: reflecţia morală este semnul în jurul căruia se organizează meditaţia vocilor unite aici. Textele  dialogale desenate de Mario Vargas Llosa şi Gabriel Liiceanu posedă vibraţia unică a inteligenţei în libertate: privirea îndreptată de ei către lume este lucidă şi visătoare, semeni unui drum care se naşte, în seară, prin dialectica afinităţilor elective.

Ficţiunea şi lumea

           Şi poate că una dintre obsesiile lui Llosa, revenind în atâtea dintre intervenţiile sale, este aceea a necesităţii existenţiale a ficţiunii: prin literatură, prin imaginaţie, prin  eliberarea în lumile posibile omul atinge un nivel la care animalitatea şi barbaria nu pot avea acces. Literatura este, în arhitectura omenescului,  elementul  care  îi defineşte unicitatea  ontologică- gestul de a scrie este cel prin  care  putem trăi dincolo de marginile firii noastre.

          Iar Llosa a fost, aşa cum aceste eseuri dialogale o probează, unul dintre cei mai tenaci şi temerari apărători ai libertăţii literaturii. În contra filistinismului şi a mediocrităţii agresive a cenzurii,Llosa a  reafirmat adevărul elementar al autonomiei  imaginaţiei. Literatura nu serveşte unui scop pedagogic, de vreme ce în ea se afla ceva din materia tulbure a sinelui nostru nedomesticit. Ea mu poate fi îngrădită şi nici aservită. Asemeni visului, ea nu se supune decât  pulsiunilor sale, izbucnind  ca o lavă din cel care scrie.   

          Disciplina  flaubertiană a lui Llosa  este o formă de devoţiune: zilele vieţii scriitorului există spre a fi  transcrise. Practica literaturii  devine alternativa la   disperare şi la depresie. Ea este un continuu pariu cu tăcerea care nu este decât un alt nume al morţii- căci  adevărata moarte a  unui scriitor este  închiderea cerului secret al imaginaţiei sale.

           În literatură se află  o materie care nu poate fi redusă la un  ghid aseptic de bună purtare,  la fel cum  persoana celui care scrie nu este   în nici un fel identică cu  omul de carne şi de sânge.  Ironic şi pasionat, dialogul dintre Mario  Vargas Llosa şi Gabriel Liiceanu este  un elogiu al puterii de a accepta literatura drept ceea ce este cu adevărat : un continent de utopii  personale, de nelnişte, de reverie, de păcat şi de redempţiune, un dublu al lumii documentabile, un spaţiu stelar   de nedomesticit  prin raţiunea oarbă.

            Conversaţia dintre Llosa şi Gabriel Liiceanu capătă,  prin intensitatea ei etică, dimensiunea unui îndrumar : salvarea prin utopiile  liberticide este refuzată, în numele unui firesc al lucidităţii  şi al moderaţiei.  Llosa este, in acest pagini, vocea care în care se simte inflexiunea timbrului lui Sir Isaiah Berlin. Omul nu poate fi subordonat  ideologiei care desfigurează şi devastează.

           Secolul XX este, în această ramă a  comentariului liberal,  un timp al rătăcirii şi al crimelor. Intelectualul  ”angajat”  oferă justificarea crimei de stat, iar pagina  albă se pătează de sânge nevinovat.  Critica lui Llosa, cel care nu a devenit niciodată preşedinte al patriei sale, are ceva din curajul senin al gândirii lui Vaclav Havel. Alternativa la utopie şi la ideocraţie este  demnitatea umană.

             Şi  nimic nu îi  poate fi mai străin şi mai insuportabil lui Llosa  decât această orbire ce anesteziază judecata morală.  Maoismul  “Cărării luminoase” este staţia terminus a unei viziuni criminale. În Anzi, teroriştii imaginează un abator uman, ca  parte din efortul lor de  purificare  egalitară. Discipolii lui Şigaliov sunt emisarii acestui veac al morţii.

           Dialogul dintre Mario Vargas Llosa şi Gabriel Liiceanu  se deschide spre  un timp al  imaginaţiei şi al libertăţii.  Comuniunea cu arta  şi refuzul delirului utopic  salvaţionist , iată drumul trasat de cei doi, cu  un firesc al eleganţei lucide. Firmamentul pe care ochii noştri  sunt chemaţi să îl descopere este  unul luminat de sorii visării: niciodată singuri, suntem parte din curgerea  ce  vine de dinaintea noastră, spre a ne topi  în viitorul celor   de după noi.