Intersecții, răscruci, destine. Troițe la răscruci de drumuri.
Moșu (bunicul) a scăpat cu viață din Primul Război Mondial, la Mărășești.
Tata a scăpat cu viață din al Doilea Război Mondial. La Podu Iloaiei, într-o singură noapte, din 1200 de tineri au rămas în viață doar 13.
Întors acasă, Tata a ridicat trei troițe la ieșirile din sat. Crucea din Capul Satului, Crucea de la Saca și Crucea din Șes.
Crucea din Șes, ridicată de părinții mei, Dumitru și Maria Budrala, a fost spulberată în această vară de un tânăr care și-a turat mașina performantă. Se prea poate ca acea troiță să-i fi salvat viața.

Tot în această vară, Sara, fiica noastră, studenta la Arte și Antropologie (la Cluj), s-a aventurat cu placa pe lacul Beliș, de lângă Cluj, singură și fără vestă de salvare.
A căzut de pe placă. S-a luptat cu valurile, s-a luptat cu vântoasele și cu vârtejurile. S-a luptat cu moartea timp 40 de minute. Pe lacul Beliș, de lângă Cluj. Un lac imens, în Munții Gilău, de aproape 10 kilometri pătrați, pustiu.
A fost salvată, ca prin minune, în ultima clipă. A zărit-o de pe deal pădurarul Iuliu Dobra, un om cu inima mare. Și care a strigat la Mircea Mateș, alt om cu inimă mare, aflat într-o barcă zgâlțâită de valuri, nimerită tocmai atunci, acolo. Doi oameni aduși de Întâmplare ca s-o salveze pe fiica mea, s-o smulgă de Dincolo și s-o aducă înapoi.
Așadar, în doar câteva zile din această vară:
- Mi-am rupt piciorul chiar înainte de festivalul Astra Film, ceea ce a complicat foarte mult organizarea
- Era s-o pierd pe fiica mea, Sara
- Un tânăr a spulberat crucea făcută de părinții mei și, poate, datorită crucii a rămas în viață.
Am considerat că lucrurile se leagă într-un fel pe care nu am cum să-l stăpânesc, dar că totul are un Înțeles, un Rost, și că am primit destule semne. Așa că mi s-a părut că am datoria să ridic o cruce nouă, la rândul meu, ajutat de familie. În semn de recunoștință că toate aceste întâmplări, aproape tragice, s-au terminat cu bine.
Am simțit nevoia să refacem crucea în stilul troițelor de odinioară, din vremuri când harul divin era prețuit prin simplitate, smerenie și modestie, iar aceste valori erau trăite în casa noastră părintească – mai ales prin exemplul părinților noștri, zi de zi, decenii la rând.

Să fie această troiță pentru noi toți puterea exemplului pe care părinții noștri îl trăiau și la care ne îndemnau, și anume să fim cumpătați atât în fapte cât și în vorbe, toată viața. Să nu ne lăsăm purtați de niciun fel de lăcomie. Un îndemn care devine tot mai important în zilele noastre pentru noi toți: Traiul cumpătat.
Am dori să dedicăm această cruce ca semn de mulțumire din suflet față de Cel de Sus, care prin aceste întâmplări ne arată atât fragilitatea vieții pământești, cât și experiența prezenței forțelor protectoare divine, care se pot activa ca prin minune, prin harul părinților noștri, care cu siguranță ne atenționează și acum.
Minunat articolul. Eu le spun copiilor mei ca bunica mea se ruga si pentru ei si pentru toti copii ce au sa se nasca in familia noastra. Ne chema langa ia sa ascultam cum se roaga, ca sa stim si noi cand o da Domnul sa ne plecam genunchii, sa stim cum sa o facem. Eram mici si ne plictiseam si ni se parea o corvoads. Dar a venit o zi cand mi-am plecat genunchii si stiam cum sa ma rog. Am plans mult cand am citit Biblia si multe pasaje mi-au adus aminte de discutiile cu bunica. Ii spuneam pe la 10 ani ca daca nu vad nu pot crede. Si cu blandete imi spunea ca sunt ca Toma, dar ca Domnul Isus l-a iubit si pe Toma si ca ma iubeste si pe mine. Si asa a fost, am perceput acest mare Adevar si am pans cand am realizat ca Domnul in marea sa dragoste s-a jertfit si pentru mine. Da in viata am avut incercari dar le-am perceput ca si dvs prin prizma credintei. Troitele dvs mi-au amintit de locurile in care in vechiul testament erau specificate ca locuri de aducere aminte. Si imi place deasemenea Romani 8;28 Toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce Il iubesc pe Dumnezeu.
Superb mesaj pentru a avea CREDINTA, SPERANTA si IUBIRE!
Unul din cei 13 supraviețuitori de la Podu Iloaiei, a fost bunicul meu. I-ar fi plăcut să depene amintiri cu tatăl dumneavoastră, ținea o legătură specială cu toți „prietenii de pe front”.
(Apreciez „dranița” de pe troița dumneavoastră, ca și dranița de pe casa bunicului).
Viața este cum este, cu Dumnezeu veghind asupra noastră.
Mulțumesc pentru articol! Acum, spre sfârșit de an, mi-ați reamintit sa fiu recunoscător pentru darurile primite anul acesta. Sărbători cu bine!
Cand e sa alegem intre a fi pragmatic sau idealist, cu precadere alegem idealismul, nu necesita cunostinte exacte, ne invaluie intr-un nor de mister, ajunge sa avem credinta, oarecum ne absolvim de raspundere. Are grija de noi sau Dumnezeu, sau un om de bine, sau pur si simplu avem noroc, pe cand pragmatismul necesita cunoastere, pregatire, educatie, etc. etc. N-ar fi mai bine sa ne invatam copiii sa nu se aventureze in situatii primejdioase, care pe langa faptul, ca le pun viata in pericol, de multe ori iau si viata unor nevinovati din jur, inclusiv a salvatorilor lor? Pe urma facem si troite, in putinele curbe periculoase, care au mai ramas fara….
Și eu apreciez raționalismul/pragmatismul în contrapartidă cu gîndirea magică, lăsarea la voia întîmplării și justificarea prin „ascunsele căi”. Din cîte știu, în plus de deprinderea înotului și nepracticarea solitară, la surf se folosește o lesă pentru prinderea piciorului de placa (de obicei din spumă) și vestă de salvare, în caz că nu este un Mircea Matiș pe-acolo…
Un articol frumos.
Troita frumoasa si binecuvantata,
Cinste celor care te-au ridicat!
Si cinste parintilor si bunicilor dvs -stimate autor! – care v-au educat in smerenie si cumpatare si in RESPECTUL pentru CEL de FOARTE SUS!
Binecuvantat sa fiti domnule Dumitru Budala, impreuna cu toata familia dvs.
AMIN
Frumos şi pentru un ateu. Fără troiţe ne-ar lipsi ceva şi nici n-am şti ce.
Si Ge, mai ales Bayern e plina de troite. Sunt frumoase
In primul rind, din partea mea va impartasesc bucuria pentru toti cei dragi care s-au salvat. Recunostinta lor pentru asta se indreapta spre ce simte fiecare. Intr-un fel sau altul aceste victorii trebuie marcate.
Sper sa nu va supar prea tare daca totusi adaug si o mica bila neagra. Ce bine ar fi daca de bunavoie am opta pentru obiceiul de a consulta un arhitect atunci cind cu generozitate vrem sa plasam ceva in spatiul public. Desenul cu salvarea tinerei este de o estetica elevata care îi acentueaza mesajul afectiv miscator. Il simti ca de la inima la inima. In schimb, troita putea fi conceputa altfel tot in aceasta idee, de a bucura ochiul si misca inima. Asa cum e, lasa de dorit, desi executia e foarte ingrijita. Nu intru in detalii. In vremurile vechi, troitele le faceau mesterii rurali, care pastrau un inalt simt estetic probabil printr-o doza de moderatie artistica conservatoare. Acum acesti mesteri au virat spre kitsch.
Trecind peste asta, bucurati-va ca ati ajuns la liman si la fel ne bucuram si noi care citim povestea.
Dumnezeu sa Va ajute si sa Va binecuvinteze!
Regizorul Dumitru Budrala, doctor in antropologie, este un om cunoscut sibienilor si nu numai lor prin Festivalul International de Film Documentar ASTRA FILM, al carui director este de la infiintare, deci nu mai avea nevoie sa se faca cunoscut printr-un articol pus pe internet. Daca l-a scris, inseamna ca si un barbat puternic, cum este dumnealui, poate fi miscat de anumite intamplari, aparent fara legatura, petrecute relativ in acelesi timp. Ca urmare a simtit nevoia savarsirii unei fapte bune , drept multumire adusa Domnului, si a ales continuarea unei traditii a familiei, constructia unei frumoase troite. Pentru lamurirea noastra, a celor ce am citit povestea, reproduc urmatorul text „Suntem indrumati, uneori, sa ne abtinem a infaptui ostentativ , la vedere, de dragul slavei omenesti (Matei 6,1-6), dar incurajati alteori, sa aratam lumii faptele noastre bune, care sa devina, astfel model pentru ceilalti si prilej de slava adusa Creatorului (Matei 5,16,1; Petru 2,12). Asadar, faptei bune ii sta bine si cand este discreta, ascunsa, dar si cand este expusa printr-o vizibilitate exemplara.” (Andrei Plesu, Parabolele lui Isus. Adevarul ca poveste, pag. 57).