Mărturisirile lui Marius Manole

Marius Manole are acum 47 de ani. Este unul dintre cei mai cunoscuți actori români. Joacă mult și nu doar la Teatrul Național din București, acolo unde este angajat cu contract de muncă pe viață, lucru relativ rar pentru cei din generația lui, ci și în teatre sau producții independente. Nu prea cred să aibă zile libere. Dacă nu are programat un spectacol la București, mai mult ca sigur că e pe vreo scenă din Iași, Timișoara, Cluj sau Deva, iar dacă nu e nici acolo, obligatoriu că se află în turneu la München, la Bruxelles, la Paris ori la Budapesta. Alături de Rodica Mandache, Maia Morgenstern sau Oana Pellea. Sau de alte mari nume ale teatrului românesc.

Cum să nu primesc în astfel de condiții cu mare reticență vestea că actorul și-a găsit timp și a răspuns îndemnului de a scrie o carte? Fie ea și una despre sine. Știam din lecturi trecute, nu neapărat doar de teorie literară, cât de greu este să îți faci o autobiografie pe care o vor parcurge mii, zeci de mii de perechi de ochi mai mult decât curioase. Mai ales atunci când promiți să renunți la toate măștile, când te hotărăști să vorbești sincer despre tine, cu atât mai mult cu cât cele ce vor urma a fi mărturisite pot fi nu tocmai convenabile nu doar pentru tine, ci și pentru alții. De unde și supărările anticipate de autor.  

Așadar, m-am apropiat înarmat cu destulă prudență de Fericirea e în actul următor, cartea lui Marius Manole, apărută la finele anului 2025 la editura bucureșteană Bookzone. Mai pe urmă cu pasiune. Dorind să aflu mai întâi de ce, de unde vine amânarea pe care o invocă titlul și pe care o detaliază cartea. Pentru că, după propria mărturisire făcută chiar în incipit, Marius Manole s-a temut încă de mic copil de fericire. Nu a vrut să se bucure, a amânat să fie fericit fiindcă mai întâi a simțit și mai apoi i s-a întărit convingerea că “mulțumirea de sine, fericirea e calea cea mai ușoară spre eșec”. Încă de pe vremea când locuia la Iași, împreună cu părinții, într-un apartament mic, cu doar două camere, într-un spațiu de doar 40 metri pătrați, lui Marius Manole i s-a întipărit convingerea că nu ar avea voie să fie fericit. Așa după cum vom vedea citind cartea- iar eu repet că am făcut-o nu doar cu plăcere, ci și cu emoție-  mai târziu, când a devenit actor, și nu unul oarecare, Marius Manole și-a delegat fericirea. Cui? Teatrului și spectatorilor.

Fericirea e în actul următor nu e nici pe departe un jurnal. Pentru simplul motiv că Marius Manole nu a ținut unul, cu toate că și-a tot promis s-o facă. Nu, nu este nici o carte de memorii, vremea acestora fiind încă departe. Este o carte- confesiune. Un fel de substitut de stat de vorbă cu noi. Cu spectatorii. E confesiunea căutării teatrului simțit încă din anii copilăriei, mai apoi în cei ai adolescenței, o adolescență prelungită mult, până către sfârșitul studenției și dincolo de aceasta. De ce această căutare? Fiindcă pentru Marius Manole teatrul a fost locul în care a căutat iubirea. Pe care a crezut, a simțit că nu a avut-o altunde. Sigur, părinții și-au iubit copilul. Nu au avut însă nici timpul, nici știința, nici vorbele de a i-o spune. Erau ocupați cu munca, cu asigurarea traiului zilnic. Lucruri nicidecum simple în comunism. Pe atunci nu prea era loc de vorbe. Simțind că mărturisirea referitoare la această falsă, cvasi-absență a iubirii i-ar putea răni părinții, maturul de acum Marius Manole le scrie  o emoționantă scrisoare. Reprezentând unele dintre cele mai frumoase pagini ale cărții. Aici, e unul dintre puținele locuri în care Marius Manole regretă ceva și simte nevoia de a-și cere scuze. O mai face față de Liliana Iorgulescu. După ce evocă, fără nici cea mai mică încercare de revizuire sau de falsă justificare a faptelor, o întâmplare de pomină la vremea ei. Din vremea Capitalei Culturale Europene de la Sibiu. Care putea să îl coste multe. Noroc că Ion Caramitru, cu care Marius Manole admite că nu a fost întotdeauna în cei mai tandri termeni, a știut să păstreze dreapta cumpănă.

Sigur, ceva mai încolo, când a devenit celebru, când a avut și bani, autorului cărții i s-au făcut sute, poate mii de declarații de iubire. Câte dintre ele adevărate, sincere? Mi-am amintit că, într-un text în care își declara iubirea pentru Valeria Seciu, marea regizoare Cătălina Buzoianu (cu care Marius Manole a colaborat la spectacolul Ioana și focul, unul cu peripeții cu un umor amar evocate în carte) observa că verbul a iubi este inflaționist folosit în lumea teatrului. Iubirile acestea se termină brusc, de parcă nici nu ar fi fost după o premieră, după încheierea unei colaborări, la sfârșit de studenție când cei ce au fost 11 nu mai sunt 11 (noroc că unii s-au regăsit peste ani la TNB), într-o stație de metrou, atunci când unii o iau la dreapta, alții în stânga.  

Fiind rezultatul scrisului unui actor, cartea e împărțită în acte și în scene. Și nu numai din cauza asta cred că volumul poate oricând i premisa unui spectacol. A unui monolog. A unei monodrame. În carte sunt reamintite, refăcute circumstanțele în care s-au născut spectacole precum Drept ca o linie, Visul unei nopți de vară, Revizorul, Inimă de câine, Plaja, Năpasta. Richard III. Sunt evocate, complet fără false amabilități și nicidecum cu patetisme, uneori însă cu un nedisimulat regret, colaborările cu regizori cum sunt Radu Apostol (omul începutului), Felix Alexa, Yuryi Kordonskyi, Radu Afrim. Nu întotdeauna a intervenit așteptatul, doritul va urma. În ciuda unor promisiuni ferme. Ni se vorbește și despre întâlnirile cu Andrei Șerban. Acesta din urmă cu fantezia lui de a-i cere, cu numai o zi înainte de repezentația programată în FNT, să îl redimensioneze drastic, complet, după modelul din Joker, pe Richard. Am fost martor la acea reprezentație. Ni se vorbește despre situații-limită. Despre momente, zile, ore când actorul Marius Manole era mai –mai să fie învins de cetățeanul omonim. Cu bolile, temerile, spaimele și prejudecățile sale.

Lui Marius Manole nu prea îi plac autoritățile din teatru. Mai ales falsele autorități. Nu e deloc amabil la adresa criticilor. E reticent în privința premiilor. Și a justeței acordării lor. Are cumva dreptate. Căci pare încredibil că acest incontestabil actor-vedetă nu are până acum decât un singur premiu UNITER. Și acela pentru rol secundar. Mărturisesc că nici acum, la mulți ani după momentul cu pricina, nu pot înțelege cum de i s-a refuzat lui Marius Manole premiul pentru rolul din Două lozuri. Nu-i vorbă că nici spectacolul nu a fost chiar pe gustul multor critici. Deși, după părerea mea, regizorul Alexandru Dabija a făurit atunci o bijuterie. Undeva în carte, Marius Manole spune că nu crede, mă rog,  că nu a simțit că ar fi fost tocmai iubit de marele Victor Rebengiuc. Pentru ca la câteva pagini după aceea să evoce un emoționant, cum nu se poate mai uman gest al acestuia.

Cam despre asta este vorba în cartea lui Marius Manole. Despre întâmplări vesele și triste, despre succese, nedreptăți și trădări, despre neașteptate gesturi de tandrețe. Despre suspendarea deliberată a  fericirii. Și mai ales despre o mare iubire. Teatrul.

Marius Manole- FERICIREA E ÎN ACTUL URMĂTOR; Editura Bookzone, București, 2025