Mărul niutoniano-ainștainian (a1)

Scuze agresivei miliții a grămăticilor ortografi (mândru bastion al intransigenței despotice), chiar de înghit și ignor înjurăturile sale de bulan bățos. Căci îi înghit/ignor epatarea atât în numele supremației sfintei pronunții și fonologii (însemnând pricepere neuronală prin intermediul nervilor auriculari), cât și grație opțiunii de-a fi în favoarea lizibilității bietei române vorbite actual. Așa făcându-se că scriu niutonian și aiștainian ca atribut adjectival, deci substantivez și articulez tot ce intră-n sens și simț comun, urmând a scrie politicos (Newton sau Einstein) doar când mă refer la persoane și nume proprii, respectând originalul scrierii specifice mamelor, taților și culturilor unor inși magistrali. Scurt pe 2: prefer a scrie pe șleau românesc, nicidecum submisiv față de fudulii snobi normativi, împietriți mental în vetuste reguli doar fiindcă le servesc atitudinilor lor autoritariste. Altminteri, cui nu-i place: sănătate și-un praz verde! Cu toate că oricine-i nelegat la ochi și urechi ar putea sesiza că lectura scrisului cât mai apropiat de pronunțarea acustică amuză, creează plăcere, simpatie, atașament, prieteșug pur. Care efecte nu-s de ici-colo, ci suficient de convingătoare pentru nu puțină lume bună și poporănime onestă.

Deci scuze (nr. 2/la pătrat) – de data asta fiindcă, iată, fu musai să explic/introduc subiectul așa cum o făcui –, însă dădui un pic cu mopul prin ocolul de prag al intrării doarece chiar tre să vă împărtășesc o revelație. O descoperire științifică. Asta dacă antropologia participativă și sociologia empirică pot fi considerate și admise, cu voia dvs, drept științe. Cu toate că, de fapt, ce mă interesează de-adevăratelea e exclusiv ca ele să devină conștiințe.

Cum bine știe orice ex-școlar, numitul Newton Isaac a descoperit gravitația hodinindu-se binemersi prin ședere-ntr-o rână, de nu chiar tolănit tot pe spate, sub un pom fructifer numit popular măr. De livadă sau pădureț, nu importă. (Oricum era treabă edenică, omul fantazând, picotind sau visând, poate bând, fumând sau mestecând ceva, înțelegeți: fără inspirație geaba transpirație.) Însă abia după ce un nenorocit de fruct corespunzător, deja mort-copt, și-a dat drumul din creangă cu gând să devină putregai, să se descompună, să fixeze niscai sâmburel în pământ și, poate-poate (0,01% șanse cu +/–) să germineze, din nefericire însă pocnindu-l drept în cap pe omul nostru dat în paște de inteligent, așadar abia atunci (mai exact după) d-lui Newton i s-a deschis și ultima ceakră, cea zisă a-nțelegerii spontan-integrale sau a revelației, pricepând și formulând ceea ce se numește și-n ziua de azi „legea gravitației”. Exprimată prin aceea că Forța e un fel de constantă ge în raport cu mase obiectuale ivite la diverse distanțe sau proximități. Chiar și din aparent simpla ecuație matematică putându-se realiza că printr-un măr picând pe iminenta verticală sus/jos, așa a sfârșit mare parte a științei antice și medievale, așa a debutat știința (și conștiința) modernă. La rându-i urmând a fi revoluționată sub observația geniului ainștainian numit Einstein, altă viziune și teorie despre fizica lumii, omului, vieții, ce încă ne călăuzește cu mare folos, ba pare că ne va călăuzi și-ncreți creierul o bună bucată de vreme și de-acu-nainte.

Tot cum știe orice semidoct, savantul din urmă a avut revelația (zisă „a relativității”) tot grație unui obiect neînsuflețit, adică tot a unui fel de (să-i zicem alegoric) măr, pe nume tramvai. Căci vehicolul cu care tot mereu mergea și mergea Einstein, se deplasa-n legea lui (și-a circulației urbane) schimbând viteze. Deplasarea acestui „măr” de tablă zdrăngănitoare (să nu-mi ziceți mie că-n țărișoarele germanofone absolut toate vagoanele erau unse bine și nu zdrăngănea niciun tramvai!)… Deci deplasarea nu mai era de genul studiat anterior, sus/jos, ci față/spate ↔ nainte/napoi, efectuându-se adicătelea exclusiv pe horizontală. Și-așa, datorită acestei preumblări (pe fereastră vagonului se vedea nu doar spațiul stând locului cuminte, ci și fulguranta relație dintre spațiul și timpul modificat prin viteze), de unde genialul savant a identificat o cu totul altfel de gravitație/antigravitație, hai să-i zicem orizontică, la concret spațio-temporală. Cu nițică exactitate, a identificat corelația directă (ba chiar și interșanjabilitatea sau alchimia transmutării) dintre energie și masă. Și zisu-i-a Einstein: E = mc². („La pătrat” – sper că se vede/-nțelege, nu?) Altă formulă pe cât de aparent simplă pe-atât de complexă/superdeșteaptă-n esență, astăzi asumată chiar și de pruncii de grădi, de-aia și putând fi văzută mâzgălită cu cretă ori cariocă școlară pe pereți, asfalt, garduri. Eee (adică energia), este sau cel puțin poate fi masa (o valoare nu foarte departe de volum, vom vedea cum), la rândul ei accelerată cu oarecare putere, de preferință dublato-triplată exponențial și accelerată preferabil prin vid (în cazul de față detaliile din urmă necontând; cum nu contează nici că mai e pe-acolo și-o fracție și niște radicali, despre care poate-i mai bine s-o lași baltă, că dacă ești prea deștept riști să fii dintre marele capete care-n final de carieră vor recunoaște c-au priceput prost viața și-s curat ratați).

Acuma, că tot v-am refamiliarizat cu ce știați demult (unii mult mai bine, sper, precis alții mult mai prost – sorry!), să revenim la oile/oaia pe care-o reprezint chiar moa, umil subsemnat ori suprasemnat (funcție de macheta ziarului care acceptă sau refuză prezentul text), căj doară promisu-v-am a vă confesa taman o relativ mare revelație relativă. La concret: în calitate de mic și neînsemnat subiect observator al obiectelor observate, tot grație privirii de pe după parbriz și tot un „măr” în deplasarea orizontală față/spate, remarcat întâmplător nu mai mult de 2-3 ori, fură îndeajuns ca să-mi dea de rumegat mental, până ce (poc/trosc/evrika!) pricepui (ceva).

Mai la concret narativ (de-mi permiteți). Se făcu cum se făcu că, undeva/cândva, având a staționa așteptând grațios pe oarecine, la orele augural-aurorale ale dimineții, din curtea în care sălășluia unul din holdingurile municipale de salubrizat urban ieșeau pe poartă, îndreptându-se agale chiar înspre ochii mei, grupulețe și grupulețe de muncitorese specifice. Cândva numite măturătoare, chivuțe, gunoierese, gozorese (azi știe cucu cum le-o mai spune, că deși i-ar putea duce capu, toți se tem să le zică deja salubritoare sau salubrizese). Așadar femei/doamne: puține filiforme, cu fețe parcă obosite, de nu chiar triste, cele mai multe însă vesele. Și cam toate având în frunte, volubilă, vacilă, perorând energic și voios, cu voce de la medie sonoră tot în sus intensiv, câte una dintre cele ceva mai solide. Corpolente chiar. Apropiindu-se tot mai mult și disipându-se chiar în spate-mi, aceste atomice mulțimi anatomico-sociale (tot câte-un „măr” de tip, știți voi, Unu Multiplu), se amplificau mișcător și dispăreau atât vizual cât și acustic, dându-mi de reflectat. Și-anume fix după admirabila lege probabilistică și după pe deplin consacrata lege a hazardului, sugestibilă paremic prin româneasca sintagmă „unde dai și unde crapă”. Fapt obiectiv care s-a materializat în propriu-mi gând sub forma: oare de ce-ntotdeauna un grupuț, fie mișcat, fie așezat, este dominat și condus de către o persoană bine făcută, solidă, idealmente pogană? Oare toate doamnele mai slăbuțe să fie negreșit deprimate sau submisive? Și-oricât de inhibate-ar fi, oare chiar să n-aibă și ele ceva de spus, de comentat, de comunicat, plâns și mărturisit, colegelor proprii?… Le-am văzut și aparent certându-se, aruncându-și etichete și vorbe, petite măscări. Însă tot cu ton și receptivitate familiară, amiabilă, solidară chiar, tot niciodată înafara regulii aritmetice: una bucată locutor-șef, restul tăcând cuminți, una bucată flecărind, dând ton și ordine, restul achiesând supus, executându-se de era cazul. Constatarea empirică rămânând cum că persoanele plinuțe caută, preferă, obțin și profesează glasul mai ferm și constant dominant, cu clare atitudini de lider autoritar, greu de întrerupt și de neascultat; totodată observând și că însăși jovialitatea și chiar șarmul multor glume provin (parcă studiate, vizate și reușite prin stil) tot din gura, prezența și prestanța făpturilor cu gabarit impozant. Drept pentru care am tras concluzia că Einstein, nici mai mult nici mai puțin, a avut o dreptate (vorba gramaticii române) „mai mult ca perfectă”. Adică la mijloc e-o chestiune de relativitate și mai extinsă decât ceea ce-n fizică s-a numit „relativitatea generalizată” (dusă fiind până-n extremele cunoașterii cosmosului și ale atomului), deoarece se aplică și-n sens omenesc, social, ba chiar și antropologic sau sociogonic. E fapt, pare-se, de Natură in integrum.

Pe scurt de tot, iată cam cum devine treaba. Chiar de nu ești un primitiv de tip Kretschmer, tot ai văzut cu ochi liber (ai auzit cu urechi vrei-nu-vrei destupate, ai pipăit fie și-orbește) faptul că oamenii se împart în două categorii simple și clare. Și-anume: bine făcuți, de la atletici hăndrălăi până spre obezi, respectiv filiformi, postați de soarta biologică la răscruce de vânturi. Pe-nțeles poporan: mari și mărunți, grăsuți și slăbănogi. Primii (inversez pentru-a favoriza măcar simbolic defavorizații): subțiri ca leațul de gard și sugerând instinctiv neîncredere, adesea complexați și timizi, cu tentații egal ipohondrice și schizotimice, nesiguri pe sine, gesticulanți și labili. Ăștialalții: plini de sine, joviali, placizi și-așezați. Chiar dacă cei din urmă își datorează majestuozitatea kilogramică vreunei boli gen dezechilibru hormonal, deși mai adesea e vorba de infatigabilul gurmandism compulsiv numit bulimie, cu condiția să nu fie pesimiști rău (sau oblomoviști urlând despre spleen si suicid gotic zăcând toată ziua la pat), babanele lor trupuri sugerează inconștientului colectiv bunăstare, sănătate, viitor scurt însă fericit. Și cad majorității cu tronc, atrag și seduc, par simpatici, demni de afiliere, companie, lidărșip. (Asta e, cum ziceam, un sumar scurt. Nu-i așa că problema merită dezvoltarea convingătoare?…)

În chip firesc oamenii se simt bine în pielea lor. Dar percep (irațional, abisal, instinctual, arhetipal) că se simt și mai bine, respectiv tot mai bine, dacă și cresc, se dezvoltă, se umflă, se-augmentează, sporesc fizic. Extensiunea prin înălțare (creșterea verticală) ni se oprește relativ devreme și e aproape imposibil de forțat ulterior. În acest sens gravitația niutoniană e șulfă mare, veritabilă moarte cu coasă (dovadă că la bătrânețe ne și cocoșăm, ni se tasează vertebrele, pierdem orice mândrețe de elevație; ba a devenit una din cele mai banale și frecvente vorbe ale oricărui ortoped și reumatolog: „gravitația ne trage-n jos” ori „ne ajunge din spate”). Țelul invers, al înălțării de sine, constituind una din obsesiile și căutările omenirii (vezi așanumitele tendințe, idealuri, doruri, etc., care totdeauna „tind spre înalt”, cată-n zenit), pe parcursul istoriei s-au tatonat și implementat varii soluții artificiale; precum saboții venețienelor și condurii reginelor, prințeselor și aristocratelor curtene: veritabile catalige, necesitând proptirea doamnelor purtătoare în cârje sau în umerii a două slujnice. Cel mai facil de obținut ne-a rămas însă expandarea pe orizontală, alias creșterea îngrășărilor, gonflarea prin suprapunerea straturilor slinoase pe sub epiderme. Rotunjirea de tip buștean/elefant, atingerea excepționalității formale de tip cvadratură a cercului și cubizare a sferei. Aceasta e tendința motivantă și realizarea de sine care operează dintotdeauna, oriunde, chiar indiferent de sex, religie, clasă socială (drept fiind și că înstăriții își permiteau nădragi bufanți, șalvari umflați, fuste suprapuse sau crinoline cu inele și arcuri, perne și funde, pentru a sugera șolduri și fese gigante); altminteri inclusiv multă sărăcime având cum/necum acces la și obținând fructul neoprit al gonflării fizicaliste. Paradisiac măr ideal, am putea spune poetic, căci vorbim despre un fruct sufletesc, psihologic, pe cât de irațional și neraționalizat pe-atât de eficient, așadar subconștient dezirat. Dezirat, vizibil și suportiv psihic, de maniera în care ponderalitatea anatomică devine importantă și atrăgătoare și-n sensul asocierilor, parteneriatelor, socializării și solidarizării, a călăririlor competitive dintre semeni, a selectării sau impunerii de lideri mai mult sau mai puțin spontani.

Uitați-vă și mneavoastră la Pământ. Uitați-vă la Lună. Este gravitația dodoloiului nostru așa de solidă că te reține cu picioarele unde și cum trebuie, nu te doare capu nici din cauza cirumvoluției nici a translației nebune executate de planetă, fapte pt care poți zice sărumâna domle Newton și imediat să-ți vezi de propria fericire? Este! Are pitica de lună o gravitație palidă de te speriii (cauză din care pe dânsa umbli țopăind idiot și nimic nu-ți dorești mai abitir decât, după ce normal iei și tu 2-3 pietricele ca suvenir, să fugi repede napoi de-unde venit-ai)? Are! Cât despre fleacurile de asteroizi, comete sau alte corpuri cerești, nici să te plătească regește nu ți-ar da prin cap să te duci, să te scobori și să-ți pui fundul pe ele, că știi că n-au nicio forță gravitațională iar făr de-așa ceva nu-i deloc amuzant ci dincontră. Ei bine: precum în cer, așa și pe pământ! Forța/puterea conduce lumea noastră normală, bună/rea cum o fi, însă sănătoasă. Iar ilustrarea ei prin anatomia umană ambulantă face toți banii. Iat-o!:

Un trup de sugestie planetară atrage sateliți, admiratori și suporteri, prieteni, azilanți, paraziți, slugoi, sclavi. Iară de la unul de țâr parcă știi că n-ai ce pupa, ignorându-l și evitându-l (de nu-i arunci inclusiv un „hai sictir”/„plimbă ursu”). Corpul omului solid sau măreț pare bine nutrit, așadar în stare să asigure și hrana altora, prin urmare ideal pentru căsătorie, montă și prasilă, familion, grup, comunitate, neam, patrii. Liderii nu pot fi sau părea famelici, filiformii nu vor fi niciodată lideri. (Ca-ntotdeauna, și în acest subiect rarele excepții nici nu-ntăresc vreo regulă, nici nu discreditează niciuna, fiind doar paralele oricăror regularizări majoritare sau norme dominante. Și-apoi, într-o altă ordine de idei, psihologii și psihiatrii i-au etichetat demult pe filiformi și silfide drept schizotimi/schizofili/schizoizi, virtuali schizofrenici sau isterice cândva cu dungă roșie pe buletin, în vreme ce sindromul maniaco-depresiv, care-i paște pe rotofei și obezi, trece drept ceva mult mai de puțin speriat față de tarele numite în dreptul primei categorii.) Vedeți în multele interviuri, anchete, statistici și revistuțe pentru dame cât de numeroase (nenumărate?) sunt femeile care precizează că-i bine s-aibă și bărbatul puțintică burtică, iar dacă tot mărturisesc că preferă ca mnealui să și facă mai mulți bani ca ele, să pape bine, adică să halească mai mult decât ele însele, devine evident că bine-i ca și burta oricărui el să o depășească pe cea a partenerei. Bărbatul „trebuie” să fie numai și numai de la atletic în sus, treapta-ngrășării nefiind deloc exclusă, indezirabilă. Pe trotuar trupul pogan avansează lent, dizlocând aer în proporții mult mai inflate decât cele stabilite de moș Arhimede pentru lichide. El avansează relativ drept și neimpresionat, navighează legănându-se ca o boare ușoară, precum corabia conchistei lui Columb sau Vespucci pe un ocean tăcut, ce parcă-i aparține. Iar de musai tre să se oprească frânează treptat, mai avansând oțârucă. În vreme ce subțiraticul, adesea numit deșirat ori scheletic, umblă iute și părând a țopăii tremurat, a se zdrumica/frânge, făcându-i loc celuilalt, iute dându-se la o parte ori oprindu-se brusc. Trupul robust-rubicond stă ferm în șezut, vorbind ne-ntrerupt și fără grimase ori gesticulații, în vreme ce subțirelul se fâțâie mai din tot trupușoru-i ca parul, uneori chiar isteric (nervii respectivului neavând pernuțele protectoare proprii grăsimii, așadar presați fiind de oase direct în tăblia scaunului, obligă la motricitate pentru evitarea amorțirii). Chipul rotofei e mai lipsit de riduri evidente, chiar și la bătrânețe oferind o fățucă rubicondă, netedă, surâzătoare, simpatică; în vreme ce silueta și mecla masculină osoasă par uscate, casant de fragile, de nu chiar schiloade cel puțin nedemne de-ncredere sau investiție pe termen lung. Evident, când materia nu te răsfață nici spiritul nu-ți ține spatele. De ridici tonul sau țipi te compromiți și mai tare, automat găliganul considerându-te nedemn de-a fi ascultat. Chiar vorbind lent/monoton/lălăit și cu pauze domnia sa grandă nu poate fi întreruptă, în vreme ce vocea firfiriului e încălecată și contrazisă constant. Cum de pe-o trupeșă a lui Botero, o piramidă-n Cairo sau moai din Insula Paștelui ochii tăi n-o iau razna deoarece ai ce vedea, să te uiți lung la un subțiratic n-ai cum, deoarece mintea are oroare nu doar de vid, ci și de fleacuri, așchii și flenduri. Nepărând a avea nicio muniție sau depozit ascuns, slăbănogul convinge că-i etern dezarmat, în vreme ce, bocnă fizică, grasul automat instigă la supunere și încredere.

Oricât ar părea unii extrem-orientali de filiformi sau ascetici, iată că zeii lor cei mai populari și mai venerați tot obezi sunt. Și ca să nu se creadă că enormitatea anatomică e totdeauna flegmatică și moțăindă preafericiții ăia taoiști și zeniști au și un „Buda râzătorul”. Sau mai binezis „hohotitorul”. Pe care și ca idol statuar brut și fix tot tre să ți-l imaginezi (când i te rogi sau îl proslăvești, tămâiezi și plătești), că se scutură vârtos de-i joacă-n valuri burtoiul frenetic, cu gura hohotind larg în râsul sardonic și tunător, bașca stropindu-te serios printre dinții-i. Însăși scena rizibilității sale isterice constituindu-ți reala binecuvântare și trimitere la plimbare.

La nivelul organicului, conștiința trupului, imperativul său categoric, voliția primă și ultimă sau voința de-a deveni, iau forma acumulării (ca obținere/cucerire). Vezi subțiraticii, care la menopauză sau pensionare fac burtă și se umflă-n gramaj. Din păcate, în loc de cadou al eliberării menopauza e privită pe inversul negativ, ca pagubă și boală, mărunta conștiință a trupului parând-o sau compensând-o prin inconștient dorita gonflare fizică. Cum face și andropauza sau pensionarea, ce-n locul aceleiași bune emancipări sufletești aduce bărbaților identic nefericita depunere adipoasă, ca și vulgara afundare-n gurmandism și sticloanțe.

În ordine biologică, vectorul devenirii constituie elementarea devenire întru făptură grea sau întru supraființă ponderală. Dacă la tinerețe ne exhibăm frumusețea pentru a câștiga/acumula tot ce derivă din atenția și cotizarea celorlalți, nesătula conștiință a corpului senect e fixată pe captarea ochilor prin spațiul ocupat de volumetrie. Eu sunt trupul meu, acest trup sunt eu mai nainte de-orice, și faceți bine de mă vedeți clar chiar de eu vă văd cețos și de voi nici că-mi pasă. Iată-mă, voi fi fost eu (și mai sunt) ceva cultură, inteligență, poate și-un pic de înțelepciune; însă de-acuma uitați-vă la mine, cât mai exist, cum redevin Natură. Partea nefericită a naturii, ce iau cu mine când o să plec, adică netrebnicia asta de natură de care-oi fi zis eu cândva cum că m-am depărtat prin spirit, dar care totuși mă determină, ba mă și-nspăimântă, căci mă termină. Recunosc: am patetizat un pic, dar nicidecum din vreo predilecție față de lugubru. Ci numai și numai de dragul atragerii atenției asupra acestui glas mult prea ignorat care e cel al trupului, al materiei biologice, care oricum urlă mai presus de-orice gură sau infatuare și ne domină, silindu-ne să luăm aminte de importanța sa prin boli și alte incidențe umilitoare, pe care le-am fi putut evita de-am fi știut să-i ascultăm vocile mai cu luare aminte.

Detalii și argumente ar mai putea curge, fapt e că, în fond și la urma urmei, lumea caută cu tenacitate amplificarea fizică (vezi obsesia siliconării trupului, nu a măririi năsoiului însă precis a umflării buzoacelor, a depozitelor adipoase precum cele mamare și mai ales ale unor mușchi ca pectoralii și fesierii). „Involuntar”, în sensul de inconștient, se dorește îngrășarea, decăderea-n obezitatea malignă fiind tot o consecință a impulsului și dependenței față de supracompensare, de dominare prin impactul vizual al masei ponderale, de împuternicire de sine prin volum bombast.

În toate acestea nu-i musai s-aibă omul conștiința îndreptățirii științifice a mentalului său determinat trupește. Suficientă îi e îndreptățirea divină, pe care o resimte în (și cu) tot corpul și sufletul.

N-am găsit nicăieri (poate doar m-a lăsat memoria, ori să-mi fi scăpat lecturii vreo 97% din scrierile lui Schopenhauer?), dar în toată consistenta demonstrație a marelui filozof pomenit, atunci când zice insistent și dovedește tacticos că omul e supus Voinței, putea să remarce această voință amorală și drept actualizare de putere și expandare prin compulsia parvenirii energic energetice în sens anatomic; drept transformare în triviala sete pentru putere și autoritate, de-a dreptul niceniană (de la Nietzsche, desigur), prin corpul fizic. Cu-alte cuvinte una dintre referințe și evidențe ar fi putut să-i constituie însăși „firea pământească” (proprie trupului biologic), individuala reprezentare și realizare de sine ca masă carnal-adipoasă, maturizarea și îmbătrânirea burdihănoasă, cumularea și depozitarea harpagonică nu de sânziene și coronițe ci de-osânze și colăcei.

Oricum, ia să ne lase-n pace doctorii, dieteticienii și igieniștii care zic și tot zic că supraponderalitatea și obezitatea sunt boli, că slăbesc oasele, că induc diabetul, că bușesc corazonul. E drept, așa e, știm. Însă compulsia alimentară, gurmandismul spre bulimie nu au doar plăcerea bucală sau alt scop fiziologic per se. Sunt mai înainte de-orice formele disperării omului care nu-și acceptă minoratul sau modestia funciară, ale insului/insei care aspiră la a impresiona, a fi mare și tare, a-și aloca/ocupa mai mult spațiu, atenție, vizibilitate, a deveni în sens (oricare sens) major, autoritar, puternic, dominant.

Acuma ar fi de trecut peste toate astea (cui îi place antropologia sinceră? cui să-i placă bărbăteasca cunoaștere de sine?…); totuși nu se poate, nu-i deloc cinstit să nu zicem nimic și despre plăcere. Despre acest sens major/maximal al vieții, despre acest Dumnezeu al tuturor dumnezeilor, Plăcerea… La care de-ar putea chiar și cristalele și bolovanii s-ar închina salivând (mult mai deștept ca noi, poetul Dante știa bine că hedonismul – pe-atunci numit amor – mișcă „soare și stele toate”, deși cel mai teribil tot despre infern va fi versificat omul, iar asta tot fiindcă era mult mai breaz decât noi). Salivare sau dependență care numai de la plante-n sus devine domeniul prim al naturii, animalele și mai ales oamenii făcându-se capabili să-o exploreze și exploateze ca-n basme, superstiții, religii. Deci fiți de bonton și permiteți-mi să pomenesc aici și plăcerea/hedonismul/libidoul care ne mână cu-n determinism pe măsura precis și mai mare și tare decât a despoticelor gravitații și rotații universale. Căci imanența și strict necesarul eros se vede până și-n atașamentul omului față de propriul corp și grija nu doar pentru de ornarea sa, ci și pentru amplificarea lui. Mai voluminoasă fiind suprafața corporală, în deplasare aceasta își asigură o mai mare dislocare a aerului împrejmuitor, implicit o mai mare atingere cu fizicalismul spațiului ambiental, totodată obținând mai mare frecare între aer și suprafața corpului. Fapt perceput drept mângâiere, așadar drept mică plăcere, însă constantă și astfel în stare să confere insului/insei mai multă încredere-n sine, mai multă bucurie de viață (eikiei joadevivrî).

În fine, revenim de unde plecarăm. Energia hălăduie – fie și numai sugerată, deci înșelătoare – și în masa-volum ponderal. Nu mai e înșelătoare dacă se exprimă și evidențiază prin laxă locvacitate și intensitate vocală, prin tonul de percutanță, reverberație și impedanță ferme, prin șarmul tupeului și-al optimismului debordant (tot susținute de energia-masă pătrată), prin autoritarismul asigurat prin funcția sau escaladarea profesională și administrativ-managerială. Având propria viteză de deplasare spre moarte, biografia personală te compensează cu această majoritar validă expansiune spațială prin acumulare de macră și slană. Cu-a căror calitate tot mai proastă și inestetică nu te poți lăuda, însă cu greutatea-i povară și cu volumu-i inerent observabil măcar obligi lumea să te remarce-n coada ochiului, să te ocolească sau să-ți facă loc, să te bage-n seamă, s-ai impresia că contezi.

(În loc de concluzie, un discleimăr.) Pe cei care, inutil și egofil șifonați la persoană, considera-vor c-am fost prea gentil cu opulența anatomică și oarecum am favorizat analitic pe indivizii de gabarit depășit, îi informez că moa personal am tot dreptul să-i tratez rău pe slăbănogi, am toată libertatea și lejeritatea de-ai bârfi (de fapt îi compătimesc, indirect consolez), deoarece respectivii constituie o identitate și minoritate socioumană discriminată în care mă-ncadrez perfect. Așa că… să n-aud vorbe! Fraților din lumea-ntreagă/ ce păreți de zero sfanți/ adio la libertate/ parvenit, amor și bani!… N-avem energie sau vitalitate, nu inspirăm forță/putere, n-avem luk magnetic sau cuceritor, e firesc să nu vadă lumea-n noi decât o para chioară!

ANEXĂ: 1 suvenir–2ă, 1 anvitasion sau invait, 1 gând privat (per total 4 chestii)

1. Direct din gaura neagră și famelică a României, în 1992 am pus piciorul pentru prima oară pe Tărâmul Făgăduinței. Nu chiar în Detroitul ardelenilor de la-nceputul veacului 20, ci-n Chicago, adică tot un fel de convențional ditroi, numa ceva mai mare. Totuși abia în săptămâna și-un pic cât am stat în L.A. am fost înconjurat de români cu maximă dragoste, mai ales câteva doamne oferindu-mi aproape orice (până și iluzii). Foarte drăguță fizic, manierată și generoasă (plimbat nu mai știu pe-unde, cărat cu mașina, introdus lumii, pupat obrajii, îmbrățișat, atins, reținut palma-mi), ba oarecum și compatibilă biografic, o domnișoară mi-a deschis ochii mai larg decât m-așteptam, și-anume printr-un duș rece ca gheața și dur ca barosul. Când galeș mi-a zis că pentru mine face orice, imediat adăugând că mă poate-ajuta cu orice medicamente aș avea nevoie. Și n-a trecut mult până ce-am observat subtextul. În contextul abundenței consumiste, al corporalității gabaritice, ba și-al sociogeniei pro-obeze a omenetului american, slăbănogirea mea părea produs fie al malnutriției, fie al bolilor cele mai rele. În ditamai megametropolă nu prea se vedeau cu ochi liber mai mult de 3-4 persoane mai subțiratice decât mine. Dintre care unul, pe-un autobuz, purta la gulerul cămășii un fel de colier de prelat, pe care scria clar AIDS. Pe vremea respectivă încă nu se descoperise medicamentul salvator, așa că bietul tânăr își anunța boala tuturor, ca să nu fie pistonat cu pot să te-ajut cu ceva? ai nevoie de ajutor? îți recomand un doctor? ceva pastile?… Așadar, ținând cont de dominantul context numit mai sus, puteam oare să spun cuiva că experiența-mi ascetică însemna nu trăiesc pentru-a mânca ci mănânc cât să trăiesc, ba inclusiv că cel mai important e ce scoți pe gură nicidecum ce tot bagi? Că-n ultimii 12 ani nu doar că nu mai știusem ce-i ăla teve/radio, dar nici nu admisesem să stau la cozi alimentare? Că hăpăisem exclusiv praful și pulberea de găsit la liber și obținute fără speculă, bacșiș, pile? Că niciodată nu cărasem acasă vreun cucuruz, morcov sau cartof de pe câmpurile pe care prestasem „muncă patriotică” alături de soldați, elevi și studenți? Poate-aș fi putut spune, însă le-ar fi sunat absurd, pricepând bălării. Și tot aș fi sfârșit invitat (cum constant/invariabil voi fi și fost invitat) la o masă (mai rar ofertat vitamine).

2. Mi-amintesc o fază de-acu 2ă decenii, când la ultima gigantică ședință de alegere a președintelui Uniunii Scriitorilor majestuosul Fănuș Neagu, prăvălit pe-un scaun-2ă-3 din marea sală (de, v-amintiți că nu doar scrisu-i ci și el însuși era o grandă metaforă pe două picioare grele), i-a strigat unui pirpiriu de la amvonul-pupitru cu microfon, catindat la înalta funcție râvnită de prea mulți: „Măi frate măi, dă-te măi jos de-acolo! Nu vezi cum arăți? Nu te uiți la tine cum arăți măi!…” Bietul diasporic voia el să descalece-napoi în țărișoară, să facă/dreagă o tipografie numai și numai a Uniunii, publicând pe gratis numai și numai pe membri scriitori, habar n-având câte asemenea materiale și idealuri se și prăpădiseră de peste-un deceniu. Cum arăta insul, nu vă desenez. Oricum de-atunci nu i s-a mai văzut nici măcar vestea, darmite fața ori vreun volum vizibil.

3. Vă invit să luați parte la una din conferințele, congresele, mesele rotunde sau comisiile consfătuitoare și consiliatoare (obligatoriu mese dreptunghiulare) la care, tot mai rarisim (deci orice ocazie excepțională poate fi ultima!), mă prezint. Nu mă pun la masa podiumului ori prezidiului nici de s-ar insista. Stau frumos și umil în primul rând (ori secund/terț). Iar în vreo gaură colocvială sau la un momentan fine, ridic mânuța și moa. Veți vedea cu curiozitate și satisfacție că voi fi ultimul dintre cei observați (întâietate având fie niște palme/brațe ca de cazma ridicate în mijloc de audiență sau spate de public, fie, sau mai ales, vocile tunătoare care-ntâi bubuie și numai apoi li se ridică din șezut mai mult sau mai puțin impresionantul trup fonator). Deci cu voia moderatorilor și-a vorbitorilor din prezidiu ultimul fiind (dacă tot n-am bunul simț să observ că deja s-a spus tot ce putea fi spus mai adecvat sau util, lumea e obosită și plictisită și nu-i mai stă gândul la niciun ascultat, ci doar la cafea/gustări, socializări elective ori la grămadă, ușchire), iaca s-a terminat și bateria microfonului sau poate-a crăpat stația, priza, a picat curentul. Și dacă nu ne impunem glasul cu forța microfonului, vorba noastră individuală devine spontan un fond bâzâitor insinifiant, peste care dă năvală și se-așterne vajnica atmosferă cotropitoare a rumorii, vociferării, foirii publice. Arhipotenta cacofonie a spontanului vacarm propriuzis, zgomotul de admirabila origine pur umană. Ador faza asta, de extraordinară ilustrare a celor mai sturlubatice teorii științifice (haos, haloimes brownian, probabilități, mulțimi, jocuri imanente și chiar transcendente, quantism, stringuri). Chiar îmi dă energie, mă inspiră, căci într-o străfulgerare neuronal-explozivă, ca de tunel comatos, văd de la fețele lui Arhimede, Newton, Einstein, Heisenberg, Hawking (din stimă parcă le și văd tablourile pe pereți chiar în ciuda tapetărilor cu icoane) până la vârtejuri, spirale, explozii solare, galaxii policrome, pulsari și quasari. La un moment dat pot începe-a rosti doar tâmpenii, onomatopei, salutații și declarații dragilor de ferestre, uși, pereți (iar tablouri!). Intru-n vria rapturilor și inspirațiilor glosolalice. Aș putea rage măgărește, aș putea chiar gesticula, țopăi, dansa breik – chiar nu mai e nimic de văzut, darmite de-auzit, în toată-ncăperea. Trepidanta energie a zgomotului produs spontan de către dezarticularea și centrifugarea, atomizarea/fisionarea și conglomerarea omenirii prezente, umple de-a dreptul fizicalist sala, psihic aducând tuturor excitare, euforie, catarsă, jubilare, uitarea a tot ce pân-atunci se va fi vorbit aparent civilizat. Vă jur: experiența face toți banii! Segmentul final de socializare gomoasă nu-i nicicum bomboană colivară; dincontră: e cea mai specială și orgasmică cireașă de tort festiv.

4. Mă gândesc, totuși, ca de-aci-nainte să nu mă mai înfățișez/insinuez decât la finalul sesiunilor de paneluri și-al cuvântărilor publice. Concluziile, divagațiile și comentariile cele mai aberante și paralele, întrebările cele mai puerile, egofil exhibiționiste sau doar neatente, replicile cele mai ininteligibile și circumstanțial improvizate, limbisticile cele mai dubioase și criticile cele mai parșive sau subterane, bașca rumoarea vorbăriilor între vecini și amici/amice, așadar zgomotele spontane, la care-s de adăugat și ridicolele aplauze (obligator alungătoare de-orice emoții, impresii, gând), așadar baia și scalda agitațiilor de absurd acustic – iată Sensul, Fructul (chiar de pare hilar, carnaval, circ), adică consistentul beneficiu psihosomatic, pe care majoritatea nu-l remarcă niciodată, totuși beneficiind din plin de dânsul, puținii aleși, treziți ori iluminați pricepându-l și savurându-l doar într-un regretabil târziu. La mijloc nu e nicio discordie. Cacofonia discordanței sau disonanței de ton vuitor din final nu e deloc căutată; însă invariabilă/inevitabilă și imanentă fiind, ține de necesități sau determinări transcendentale; dovadă: e plăcută și de nelepădat. Ceea ce face ca la nivelul cel mai abisal (cel ce contează mai presus de orice) să funcționeze psihic și să fie percepută somatic drept consens armonic, drept autentică Muzică a Sferelor (omenești).