Măruntă introducere în (de)formatarea comunistă

Arunc, în fine, și ultimul document al copilăriei. (Inițial, oricine face gafa de a păstra, aduna, aduna, aduna. Materializare a instinctului conservării, la oameni constând în exacerbarea nevoii de permanentizare și expandare de sine prin acumulare de amintiri și suveniruri, prin colectarea de antichități și posesiuni de orice natură. În cazu-mi, la mijloc intervenise și iluzia de-a ajunge să trăiesc cultural, așadar pregătindu-mă să înșirui pe hârtie de la povești mai mult sau mai puțin fantaste la academisme cu dichis. Iată de ce am păstrat multă vreme inclusiv „documentele” unor însăilări tembele, precum caiete școlare de clasa 1-17.)

Așadar, printre terfeloagele arhivei personale am găsit un caiet intitulat Lectură/ Caiet de casă pt. L. Română, început în clasa a 3-a și continuând intermitent până-ntr-a 5-a. Așadar conținând „compuneri” și „lecturi particulare”. Adică rezumate pe care ni le comanda învățătoarea, ulterior profa de română, fie pe teme date, fie în urma unor lecturi, fantezii, contemplări. Pe de o parte, scrierile erau naive și slabe, unele beneficiind de sublinieri, linii, semnul interogării sau exclamării și observații cu roșu; plus note mici, ba chiar și foarte mici. Pe de-altă parte, unele n-aveau nicio observație corectivă sau punitivă, educativă sau doar demonstrativ-profesorală, însă erau refăcute în chiar câte alte două (deci în total 3) versiuni. Bun lucru, în principiu, repetiția, reeditarea, răsredactarea. În concretul contextului: fapt ambiguu, teribil. Căci ce merită observat, ghicit sau intuit și neapărat povestit este „de ce”-ul sau „prin ce”-ul care-i nemulțumea pe educatori, cum sau prin ce anume încercau ei să-i ghideze pe copii a povesti, a gândi, a descrie și scrie ce se petrecuse mai important și mai interesant în viața personală sau în înteracțiunea cu alte povești, poeme, întâmplări, chestii. Cu alte cuvinte, cum erau modelați copiii în comunism, cum erau/eram preparați pentru a dobândi cunoștințe, idei, vorbire, descriere, discurs, adică „pregătiți pentru societate”, pentru supraviețuire, pentru viață, pentru înțelepciune. Și nu în ultimul rând, pentru socialism/comunism.

Dar mai bine să iau și să dau câteva exemple. La început de caiet, primele 3 „compuneri” (În pădure, Toamna, O vizită la grădină botanică) trec neobservate. Pe-a patra (Un vis plăcut) o remarc numai eu, doar acum, uimindu-mă cum rezumam, deși maximal și naiv, totuși un incident oniric, o fantezie. Fata cu zestrea deține însă două versiuni, a doua rescrisă desigur la ordin. Și chiar că nu pricep ce dezamăgise pe învățătoare, fiindcă similaritățile (ba chiar repetițiile propriuzise) sunt foarte frecvente. Prenumele pictorului, Nicolae, cel din prima propoziție, e scris a 2-a oară cu „ie”-n final, probabil fiindcă nu pricepusem cu ce greșisem de prima dată, fiindcă mă voi fi îndoit de orice, efectuând alternative egal acustice și imaginare. Deci: „Nicolae Grigorescu s-a născut în anul 1838 și [a murit] în 1907”. Unde a murit nu e scris (cum se scrie), ci doar reprezentat de o cruce; semn cu care, de la orice început și pe chiar tot parcursul oricărei școli sau scrieri rapide, voi fi substituit cuvântul mort, murit, a muri, moarte. Precis nu la sfatul, ordinul, sugestia sau cu încuviințarea cuiva. Propoziția următoare: „Cele mai frumoase picturi sînt:…” devine-n ocazia secundă „În timpul vieții pictează tablouri și schițe ca:…”. Unde în timpul vieții… desigur că e mai bogat și frumos spus. Asta în ciuda absurdului, căci înafara timpului vieții nimeni și cu-atât mai mult Grigorescu n-ar fi pictat absolut nimic. Dar pedanteria expresiei e clar una indusă, sugerată, ba mai degrabă preluată/copiată, snobismul, prin exemplu dat și lăudat în fața întregii clase, impunându-se încă de pe-atunci asupra minții „simple și clare” a copilului. Paragraful secund debutează cam abrupt, neelegant, deci din topor: „Tabloul Fata cu zestrea reprezintă o fată mândră de zestrea ei mare.” Copilul având dreptate desăvârșită, însă doar parțial, căci tabloul are și ambient sau atmosferă, context, cadru decorativ. Fapt care se pricepe din versiunea rescrierii descrierii, când zice-se: „În tabloul Fata cu zestrea pictorul Nicolaie Grigorescu înfățișează interiorul unei case țărănești”. Ceea ce-i drept, pictorul „înfățișează”, însă n-ar fi fost deloc drept dacă termenul „reprezintă” ar fi rămas, deoarece avusesem dreptate în prima variantă: Grigorescu NU reprezentase interiorul unei case, subiectul său central și principal rămânând, totuși, exact cum spusesem: o fată (mândră de…). Însăși ideea de mândrie, adăugată imediat prezentării temei/subiectului principal, inducea faptul că elevul chiar intuise ori cel puțin reținuse esența tabloului (nicidecum umbrită sau mărginită de către pitorescul cadrului/ambientului preafrumoasei). „În prim plan se observă fata întinsă pe un pat pe care este așezată și lada de zestre”. Descriere corectă, la obiect, dar tot frustă, săracă. Probabil că așa o va fi evaluat-o tovarășa învățătoare, fiindcă la rescriere elevul bravează. „Privirea ne este atrasă de o tînără fată care stă întinsă pe pat cu capul rezemat pe o ladă de zestre”. Treaba cu atrasul privirii nu cred că mai e personal și original, poate nici măcar de rangul începutului de clasă a 3-a. O fi fost de manual, ba chiar de carte ori album de specialitate, preluată fie din lectura vreunei colege foarte silitoare într-ale memorării și redării automate, totodată precis lăudată și dată drept exemplu întregii clase. Drept pentru care și elevul nostru olograf reține și reproduce. Detaliu, în rest repetându-se esența: postura expunerii degajate a tinerei. Dar, pe de altă parte, în versiunea 2 apare o frază pe cât de elegantă, pe-atât de neoriginală, reținută și reprodusă poate din convingere, din observarea superiorității/plusvalorii sale, poate doar fiindcă fusese auzită de la colega pusă să citească public, fiind bifată pozitiv ori elogios de către învățătoare: „Camera nu este luminată puternic; predomină culoarea verzue înviorată de negrul și roșul de pe scoarță și ștergare”. După care: „Privirea ne este atrasă de o pată luminoasă. Este bluza albă a fetei”. Odată stăpânită găselnița cu „privirea ne este atrasă”, iată că revine (deci o achiziție bine însușită). Ba mai mult, apare și-a 3-a oară, deja abuziv, în „Pictorul a îmbrăcat fata în bluză pt. a (arăta) atrage privirea”. Dar faptul că pata luminoasă e chiar bluza femeii (propoziție foarte scurtă!) îmi pare o formulare spontană, transfocatoare, chiar prea inteligentă ca să fi fost auzită/preluată și fructificată aici. Cum poate să fi fost cazul și cu fraza: „Prin expresia feței citim mîndrie și satisfacție. Fata este prezentată printr-un moment de odihnă. Tocmai lăsase din mînă furca și fusul”. Copilul reținuse idei probabil auzite, dar tocmai pentru că nu le stăpânea încă folosește stângaci pe „prin” și „printr-un”. Oricum, e păcat că în versiunea secundă se pierde detaliul menționat în prima (100% originală): „Lada este frumos ornamentată iar pe ea sînt împăturite ștergare țesute de mîna ei” și că ”Pe tavan sînt întinse pe-o sfoară cămăși și ștergare”. Pe scurt, versiunea secundă, la comandă, este mai lungă, însă și cu preluarea unor observații „externe”, clișeizabile. Încheierea mea primă zicea că „Mie mi-a plăcut mult acest tablou de Nic. Grigorescu și-l socotesc un tablou foarte frumos” (ceea ce era destul de onorabil), devenind ulterior „Acest tablou mie mi-a plăcut mult și-l socotesc un tablou de seamă ca și pe pictor” (îmbunătățire forțată, de unde și implicita ratare).

Urmează-n caiet Descrierea litoralului la Ef. Sud/ compunere, versiunea secundă având același titlu, subtitlul precizând (că reprezintă) refacerea compunerii. De două ori, copilul nu doar ratează ocazia de a scrie ceva foarte personal, subiectiv, deosebit sau unic. Forțat de împrejurare, adică de contextul educativ, el sare la extrema opusă, forțându-se să fie în ton colectiv și comunitar, propriu socialismului societății în care, școlar vorbind, exista. Așa se face că, din cauza subordonării impuse de către șablonardul comunist, elevul uită să pomenească tocmai evenimentele cele mai ieșite din comun ale experiențelor din primul litoral al vieții sale. Iată de ce, de exemplu, nu pomenește nimic despre amuzantele înnămoliri sapropelice care făceau unisex plaja nudistă, nici de frumoasa traversare a lacului Techirghiol cu vaporașul (căre-i dăduse mamei sale un mare rău de mare). A uitat de ciudățenia inițialelor VR de pe mai toate dalele de pavaj ale urbei, peste care încerca să sară pentru a nu călca pe Vasile Roaită (nenea cheferist slujind drept toponim intermediar între Carmen Sylva și Eforie Sud). Nu spune absolut nimic de faptul că, o dată, un bărbat a înotat extrem de departe în larg, toată lumea s-a adunat și l-a privit îndelung, îngrijorată și uimită, contemplând dispariția sa la capătul lumii și orizontului, apoi întorcerea-i lentă. A uitat că însuși părintele său a exclamat atunci, admirativ, original și aparent ciudat, că „dacă-am fi avut flori te-am fi primit ca pe Gagarin”, iar că lumea strânsă buluc s-a dispersat și îndepărtat cu dezamăgire imediat ce-a aflat că înotătorul, un străinez, era chiar marinar de profesie. Și a uitat că, din cauza bruștei invadări a Cehoslovaciei de către armata rusă, absolut toată România populară a fost sigură că urmează ocuparea propriei noastre patrii frumoase și dragi, drept pentru care a luat cu asalt magazinele și toți au cumpărat alimente-n prostie. Treaba din urmă merită explicitată un pic, iată de ce și paranteza deschisă mintenaș.

(Se făcea că, în tinerețe, după aproape 2 ani de trudă ca soldat expert în efectuarea de buncăre și cazemate, plus ranforsare și modernizare a însăși Citadelei din buricul Budapestei, tatăl băiatului făcuse tot frontul antisovietic, alți 2 ani, la manșa unei mașinării de radiolocație și orientare a reflectoarelor înspre avioanele inamice. Capturându-l în calitate de prizonier, sovieticii îl reîndreptară cu același aparat antiaerian contra hortysmului deservit anterior, astfel ajungând să contribuie la distrugerea fizică a acelorași buncăre, cazemate și fortificații din aceeași Citadelă budapestană trudită manu propria. După care a îndeplinit și obștescul stagiu de muncă silnică, alți circa 2 ani, într-un foarte rustic lagăr siberian. Unde, la un moment dat, chiar de-a luat pe umăr o sapă și dus a fost, și-a dat seama că n-are cum străbate perpedes un ditamai continent înghețat, că va muri de foame și frig negreșit, așa că mai deștept ar fi fost să se-ntoarne. Zis/făcut, după o prelungă noapte umblată-n cea mai anxioasă și inutilă libertate a revenit direct la locul de trudă colectivă, așa ca nimeni să nu remarce sau să râdă de absurda lui evadare. Despre de-alde dintrăștia mai scăpaseră ceva vești de lagăr, însă toți au intrat în statistica perfect credibilă a dispăruților fără urmă. Oricum, după ceva vreme chiar la fața locului, la un moment dat, românilor li s-a ordonat idi damoy!, repetându-li-se, fiindcă nu credeau, idi k-ciertî?, poate și pașli na dik! Și traducându-li-se noa-cuma mereț în truda voastă!, cu toate că n-ar fi fost necesar, deoarece de-atâta amar de vreme toți știau bine minim 4 limbi beligerante. Oricum, fără nicio țidulă la mână, bani sau pachet de drum, liberi fură să se-ntoarne singuri acasă, care unde-a vrut și cum a putut. El eventual tot întrebând pe drum dacă mai știa careva încotro și dacă mai există un târg mare numit Kлужy/Kлужaнsk, Klausenburg, Kolozsvár, ori Cluj ori cum i se va mai fi fost spunând. Așa că acum, în ‘68, neuitând deloc câte văzuse și pățise cu două decenii în urmă, după ce-a dat un telefon în respectivul oraș când cu C când cu K, aflând că pita se raționalizase imediat iar coadă era pretutindeni, a și decis și ordonat spontan procurarea de provizii, abandonarea sejurului și grabnica revenire-n Ardeal. Unde mai mult ca sigur urma săparea unui buncăr în grădină ori sub casă și ascunderea de alimente, de nu chiar a familiei întregi, pe timp de invazie ori război nou-nouț.)

Era firesc ca detalii informative precum cele din paranteză să nu fi intrat cu afecțiune și să nu fi rămas cu seriozitate în mintea copilului. Totuși, nu cred c-ar fi uitat bătaia populară căreia el însuși i-a fost martor și supraviețuitor, îmbulzindu-se într-un magazin al Eforiei pentru achiziționat 10 kile de zahăr, 10 de făină, 10 de-orez, 10 de mălai, 10 conserve mari, plus tăiței și sticloanțe cu ulei, el însuși, mă-sa și tat-su părăsind litoralul cu 2-3 zile înainte de terminarea sejurului preplătit. Nici să fi uitat chinul alergărilor și suirilor în trenuri și autobuze, cu boccele și traiste improvizate din cearceafuri de plajă, plus sacoșe sau geamantane burdușite, pentru a ajunge cât mai iute acasă, nu e credibil. Ori fermele șoapte cu privire la săpatul de buncăr secret și depozitarea de provizii. A uitat sau ba, cert e că deja pricepuse că nu numai nu totul e de spus, ci și că (sau mai ales) nu orice e de scris. Oare se insinuase deja în capul copilului intuiția că ceea ce e comunicabil social nu tre să fie doar ce-i acceptabil maselor, ci și sistemului educativ, adică politic? Oricum, până la urmă, în memorialul scris cuminte pentru școală copilul ignoră multe anecdote faptice și emoționale, deși ar fi fost imposibil să nu-l marcheze. Menționează totuși că „La mare am stat trei săptămâni și mi-am adus peste 10 kilograme de scoici”. Fiind o minciună, sau mai exact o nestăpânită efuziune și analogie subconștientă, copilul își cenzurează singur afirmația secundă, imediat punând în paranteză și tăind cu-o lungă linie orizontală „peste 10 kilograme de scoici”, deasupra caligrafiind rezonabilul și adecvatul „multe scoici”. În versiunea secundă rescrie fraza aleasă ca atare, totodată evitând urâta paranteză cu preacinstita autocenzură. În rest, copilul repetă frazeologii tipice forțatei îndopări ideologice. Sens în care atât „compunerea” cât și „refacerea compunerii” încep cu „Frumoasă și mare este patria noastră./ Bogată în munți și dealuri din care se scot adevărate comori, țara noastră este un mare centru industrial. Cel mai frumos colț al țării este litoralul, plaja. Multe stațiuni sînt pe litoral dar eu mi-am ales localitatea Ef. Sud”. Trebuie că educatorul a aprobat entuziast o asemenea introducere, la repetarea ei versiunea 2 copilul insertând nou doar (litoralul) Mării Negre (în loc de „litoralul, plaja”) și în loc de „Ef. Sud”, Eforie Sud. În conținut, menționase că pe plajă era plin de „oameni veniți din toate colțurile țării și din alte țări”, dar încheierea, la fel de importantă-n schema șablonizării ca și introducerea, repetă tâmp că „Mie mi-a plăcut mult la mare, unde este un adevărat loc de întîlnire a multor (popoare) oameni”. Slogan deja asumat, totuși dezvoltat/desăvârșit în versiunea 2: „… loc de întîlnire a multor oameni din țară și de peste hotare”.

Copilărie fericită are o singură versiune, precis deoarece constituie o porcărie perfect pe inima complianței și conformismului comunist. Învățătoarea fie nu a cerut rescrierea ei, fie o fi cerut-o, copilul refuzând însă să se execute. Se mai întâmpla. Piesa începe cu: „Mult sînge s-a vărsat pe tărîmul țării noastre. Mulți eroi s-au jertfit pentru a ne face nouă, copiilor, o copilărie fericită. Aceasta o știu părinții și bunicii noștrii care și-au apărat țara cu arma în mână”. Aserțiunea din urmă nu era cu totul numai o repetare a unui slogan specific vremii, deoarece era posibil ca deja să fi auzit amintirile bunicilor mei din primul război mondial, patrimoniu familial care era mult îmbogățit, actualizat, de către relatările mult mai apropiate și frecvente ale propriului tată, cel care efectuase tot Războiul Secund plus prizonieratul de rigoare. Așadar, primul paragraf al discursului era precis liber asumat, achiesat de către copil. Următorul paragraf zicea însă că „Foametea, bolile, războiul și chiar moartea nu le-a putut sta în față comuniștilor și uteciștilor care cu sforțările lor uriașe au dărîmat și au călcat în picioare tot ce le stătea în cale”. Aici, atenta învățătoare a adăugat doar un „u”, discret și dedesuptul greșitului meu „le-a”, imediat după „comuniștii și uteciștii care”… ea scriind și marcând cu o săgetuță foarte importanta inserție „în frunte cu P.C.R”. Iar paragraful continuă și termină elogiul comuniștilor astfel: „Au construit și construiesc fabrici, uzine, școli, teatre, cinematografe, (blocuri) și case mari de locuit; toate pentru viitorul patriei, copiii”. Al meu „blocuri” era scris corect, dar urâțel, fiind tăiat de către învățătoarea însăși, ea scriind rescriind deasupra același cuvânt ceva mai caligrafic. Pe scurt: deși despre războaie, foamete, distrugeri și alte mizerii știam destule din mărturisirile directe ale părinților și bunicilor, deloc n-aș fi făcut de unul singur legătura între respectivele nenorociri și fericita copilărie personală de care apucasem a avea parte. Iar despre PCR chiar n-auzisem absolut nimic în cei 7 ani de până la îndoctrinanta școală. Poate de-aceea expresia „în frunte cu PCR”-ul, imediat de-atunci și-n vecideveci mai departe, nu mi-o voi fi asumat.

Mai multe compuneri scapă oricărei băgări de seamă și luări în seamă din partea învățătoarei. Apoi una e notată cu 3, alta cu nota 4. În genere sau în mod deosebit deoarece caligrafia începuse să mi se schimbe, simplificându-se. Fără să cer voie sau sfat, scriam cursiv cam similar literelor de tipar, pe „m” nu cu trei cocoașe ci cu doar două, pe „n” nu cu două ci numai cu una. Și inventam prescurtări inedite. În principiu, începeam deja să explorez realitatea posibilului, nefiind foarte impresionat de realitatea indicativului.

În timpul orei, în clasă, cu creion se efectua o primă ciornă, urmând ca acasă, „în curat”, copilul să facă o versiune mult mai onorantă. Astfel, de pildă, creionul 1907/ – compunere după tablou – zice-așa: „Tabloul intitulat „1907” este picat de Octav Băncilă cu ocazia marii răscoale țărănești ce a avut loc în Moldova în anul 1907. Acest tablou ne prezintă un episod din această răscoală. După coloritul tabloului observăm că acțiunea se petrece într-o seară. Cerul este plin de praf și roșu din cauza tunurilor și puștilor care bat continu. În ultimul plan se văd cîteva case arzînd. În primul plan al tabloului observăm un țăran îmbracat, în contrast cu culoarea cerului, în alb care fuge înainte. El reprezintă pe țăranul român la 1907. Pe chipul lui se citește ură și revoltă. Pumnii lui voinici sînt încleștați, dornici de răzbunarea pe cei ce-i asupreau pe țărani în trecut. Ochii lui adînci din care se descarcă mînia, părul său plutind în vînt, venele sale de la gît toate arată cît de pornit era acest țăran împotriva asupritorilor. În jurul lui mai sînt țărani morți. În stânga tabloului se vede un bătrân țăran împușcat, el se uită cu ură și mînie la cei ce-i împușcă. Pe fața acestui om slab și lipsit de putere se poate vedea rostind un blestem. Mai în spate se vede un țăran îngenuncheat ținându-se cu pumnii de piept. Pe fața lui ținută-n sus putem observa un strigăt de durere. Acest tablou ne face să trăim alături de acei țărani care și-au dat viața pentru pentru o alta mai bună. Ne face să ne simțim și noi în iureșul luptei alături de acei țărani”. Nu știu ce să zic de-acest text, căci e scris în clasă, totuși într-o cursivitate mai degrabă scrierii/rescrierii „în tihnă”, de-acasă. Să-l suspectez de inspirații? Poate din manual, poate din observațiile/sugestiile învățătoarei, poate în urma vreunei silitoare-șefe, ce va fi fost citind imediat după ce-a terminat propria schiță, iar învățătoarea o va fi lăudat-o foarte satisfăcută. Oricum, după un rând gol am mai apucat să rețin, probabil ca sugestii făcute pentru versiunea finală, de cerneală, de executat acasă: „Execuția, Recunoașterea, Înmormântarea/ 1909 – Au fost expuse dar au fost confiscate iar în gazete – Pictorul n-are talent./ Subliniem culorile, alb și specificul lui Băncilă – violet, maro”. Din caietul rescrierii „pe curat” și-n cerneală, acasă, lipsesc mai multe pagini, prima care mai există deținând doar jumătatea finală a repovestirii. Având restul: (…) „de piept. Este împușcat. Știe că va muri și de aceea pe fața sa ridicată spre cer se observă un strigăt de durere și de ură. În partea stîngă a tabloului sînt pictate două mîini voinice care strîng între pumnii lor pămîntul. Pămîntul lor pentru care s-au luptat și s-au jertfit. Întreg cadrul natural parcă este mort. Iarba cîmpului pe care țăranii calcă este transformată aproape-n negru. Culoarea fețelor țărănești este o culoare maro-cărămizie specifică de altfel și violetul de pe hainele albe ale țăranilor, pictorului Octav Băncilă. Acest tablou ne face să trăim alături de acei țărani care ș-au dat viața pentru alta mai bună. Ne face să ne simțim ca întro seară a anului 1907 luptând și noi cot la cot cu (acești) acei țărani”. Aici, amintiri de peste 2-3 ani (când blocat de persecuții refuzam să-mi însușesc tiparele și datoriile școlii, iar sora-mi mai mare va sta uneori lângă mine, sugerându-mi răbdare și scriere rotunjită), mă fac să bănuiesc că deja începuse să mă asiste. Oricum, cel puțin empatia față de țăranii famelici, zdrențăroși, chinuiți și-mpușcați, sugerată de patru ori în textu-mi, nu putea fi decât personală, autentică, sinceră, asumată.

Foarte tare îmi pare însă piesa imediată, intitulată Compunere liberă/ – Privind stema țării –.

În prima variantă, scrisă-n creion, copilul începe executând chiar desenul Stemei. Nimic mai logic (nu doar original), din moment ce obiectul respectiv stătea agățat chiar în susul peretelui pe care toți elevii îl aveau chiar în față. Așa că de ce să nu fi fost copilul egal practic și original, începând o compunere literară chiar redând grafic obiectul contemplării, coborându-l din slava zidului magistral chiar pe păginuța-i de scris creional. Schițare rapidă, bifând elementele esențiale, doar steaua din centrul sus al stemei având nu 5, ci 6 colțuri. După care copilul de nici 9 ani zice-așa: „Stema țării noastre este din gips”. Cât se poate de adevărat, dar nu și așteptat sau binevenit (dovadă fiind rescrierea „în curat”-ul stiloului cu cerneală, unde așa ceva nu mai apare). Revenind la creion, după prima propoziție egal cinstită și șocantă, vine: „Ea reprezintă țara noastră care este bogată în spice care sînt așezate în jurul stemei. Sondele de petrol și aici sînt menționate. Înalții munți care străbat”… Moment în care pagina nu mai deține nicio continuare, fiind vorba de-o foaie răzleață. E foaia scoasă din caietul scrierilor rapide, din timpul orelor școlare (creion/„maculatură”), doar smulsă/recuperată și insertată în restul caietului „final”, cel care conține numai lucrul făcut de elev acasă (cerneală/stilou). Așadar, în reluarea „ca lumea” a compunerii și rescrierea definitivă („pe curat”) se citește doar: „Stema țării noastre reprezintă bogățiile și frumusețile țării. Spicele care înconjoară stema reprezintă (bogății) fertilitatea pămîntului românesc. (Munții, brazii și apele reprezintă frumusețea țării) Mișlocul stemei este o privire generală peste țară. Ea începe cu Dunărea apoi brazi și munții mari [aici apărând vârful săgeții care indică vârârea celor scrise în paranteza rondă de mai sus]. Între acești munți se vede o sondă care simbolizează bogățiile noastre din subsol. Sus de tot soarele care domină cu razele lui lungi întreaga stemă reprezintă partidul comunist care conduce țara. Iar steaua roșie din vîrful stemei reprezintă steaua comunismului. Pe stemă sînt desenate trei panglici tricolore pe care scrie Republica Socialistă România”. Non- și anti-literaritatea acestei „compuneri literare” sunt depline, dovedind doar forțarea rezumării minții copilărești la discursul impus, cel de mimetism și automatizare exemplare, de reducție mentală la șablonardul cel mai simplist, dar maxim popular.

*  *  *

Desigur, pilda caietului meu infantil e una din cele mai infime, modeste. Numai că-n mărunțimea sa (pars pro toto) se poate vedea deja esența metodei prin care spiritul individual era ciumpăvit, standardizat, domesticit de maniera incasetării tuturor viitorilor tineri și adulți în formantele profitabile neoriginalității, nedemocrației sau antiliberalismului, ale imitației, autoritarismului, ierarhismului, conformismului. Plus, la vârstă adultă, subsecventul carierism bazat pe complianță, complicitate și obediență, integrare și colaboraționism politic, dominare socială, profit material, sete de putere, agonisire cantitativă.

Tragedia educației în învățământul comunist, insesizabila castrare și traumă pe care ni le-am însușit drept model și virtute fără să știm, au constat în eficiența educației comuniste de a-ți adapta, ghida și limita gândirea și exprimarea la cadre, percepții, percepte și sloganuri îngrămădite, favorabile comunismului. Mai devreme sau mai târziu, doar unii (nu foarte mulți) ne-am dat seama, ne-am revoltat, aprofundând critica fie mai mult, fie doar superficial. Majoritatea a adoptat duplicitatea de a vorbi și scrie în public așa cum prefera și impunea Sistemul, cârcotind împotrivă-i doar în privat. Însă cârcotelile priveau mai degrabă ridicolul Cult al Personalității și mai ales privațiunile strict economico-materiale, prea puțin, mult preapuțin revoltându-se și dezbărându-se fiecare și de limitările interioare, de conformismele și condiționările mentale și atitudinale imprimate în copilărie, pubertate, adolescență, tinerețe. Problema mare și lată fiind: cei care au urmat comunismului oficial s-au putut oare debarasa îndeajuns de respectivele formatări uitate, însă fixate de cea mai profundă manieră, chiar în anii școlari? Au putut cu adevărat anula fracturările, rigiditățile, părtinirile și parțialitățile cu care îi deprinseseră deja educația anilor 50-80? Și cât de largă mai putea fi capacitatea lor de a concepe, respecta și amplifica conștiința binelui și răului, conștiința adevărului ca onestitate, asumare, curaj, ca diversitate și suprapunere de idei și perspective cu drepturi egale, ca autenticitate, limită și nelimitare a performării sinelui personal, a valorilor, aspirațiilor, libertății, creativității?…

*  *  *

Omul nu gândește ce vrea (așazis liber), ci cum poate. Adică cum îi permit cadrele educației impuse (și accceptate mai mult sau mai puțin voluntar, căci de, fără școală, presiuni motivante și diplome nu parvenim). Cât despre autoeducația ulterioară adolescenței, aceasta cam doar împuiază memoria cu informații și abilități ce nu negreșit rezonează cu identitatea intimă a posesorului, cu disponibilitatea lui de-a fi autentic, de-a se ilumina, îmbogăți și rafina sincer, afectiv, radical. Petecirile cosmetice și tehnologice de la maturitate sunt mai degrabă ambalaj, aspect sociocomercial, omul cam tot rămânând la ce i-a determinat mimesisul parental în prima copilărie, școala sistemică, mediul colegial, șocurile pubertății și adolescenței.

Desigur, în anii ‘50 a fost mult mai dur; dar nici deceniile următoare n-au fost parfum, chiar dacă gradul de violență, fanatism ideologic și risc fizic s-a temperat. Atât victimele supraviețuitoare ori convertite ale anilor ‘40-‘60, cât și junii țărani școliți drept intelectuali recunoscători comunismului, au luat locul vechilor călăi reeducaționali, pentru a-i substitui cu propriul lor autoritarism, în discurs și fapt un pic înmănușat. Versatil și de cinism cosmetizat, sistemul anilor ’60-‘80 va făuri, menține și cimenta comunismul ceaușist cu aplomb, cu vervă, cu morgă.

*  *  *

Ne aducem bine aminte cât de scandalizați am fost toți, în egal revoluționarul și contrarevoluționarul 1990, de declarația unui amic și coleg al lui Ion Iliescu cum că democrația va învinge peste 25 de ani. Credeam că vorbise doar înfumurarea și cinismul din gura unui stalinist criminal, aruncând jignirea respectivă la coșul de gunoi al unui trecut pe care-l speram muribund. Numai că tot în vremea aceea, ceva mai bătrân, Geo Bogza scrisese în jurnalu-i personal că democrația va fi instalată în România de către nepoții nomenclaturiștilor comuniști. Așadar nu într-o generație ci în două, deci și mai târziu decât prevestise rânjitul stalinist supraviețuitor.

Oricât de trist și tragic sună adevărul acesta – confirmând naivitatea speranței (nu doar ultima dintre relele cufărului Pandorei, ci cea mai rea sau parșivă, cum spunea odată Camus) – este clar că tot ce ține de democrație și libertate de spirit nu are cum să prindă ample aripi și rădăcini sub majoritatea minților formate în școala comunistă. Și poate nici în majoritatea urmașilor lor imediați, fie congenitali sau doar profesionali, căci se știe: atât creșterea și educația sub umbre milităroase, șablonarde, obediente, duplicitare și ipocrite, cât și tinerețea bazată pe răsfăț, protecționism și ignorare a oricărei școli sau reale eleganțe de spirit, greu pot deveni favorabile unei civilități și civilizații admirabile.