România a ajuns la momentul necesității unei ajustări financiare severe. După ani de iresponsabilitate financiară, suntem în situația de a trebui să reducem deficitul bugetului public pentru a salva funcționarea statului și serviciile esențiale pe care acesta le oferă societății. Nu este și nu va fi ușor pentru nimeni. Desigur, fiecare ne-am dori ca economiile să le facă alții, dar nu este realist și nici nu ar fi etic să ne așteptăm ca peste tot să aibă loc ajustări și doar noi (sau sectorul în care lucrăm) să fim scutiți de orice inconvenient.
Care este situația cu sistemul de învățământ superior? În toate statisticile europene, România este pe un loc codaș în Uniunea Europeană în ceea ce privește ponderea cheltuielilor publice pentru educație în general, ca și pentru învățământul superior[1]. Asta înseamnă că economiile ce se pot obține pe seama sistemului de învățământ nu sunt foarte mari. Totuși, la gravitatea situației în care se află România azi, este clar că nici o sursă de economii, fie ele și mici, nu poate fi exclusă de la masa tăierilor.
O problemă la fel de grea ca cea a aritmeticii bugetare este lipsa de încredere din societate. Anumite ajustări vor fi mai lesne acceptate dacă cei afectați vor fi convinși că (a) decidenții știu ce fac și au în spate analize serioase, (b) măsurile sunt echitabile, adică nu este nimeni privilegiat în acest context de austeritate și (c) există o perspectivă rezonabilă de ameliorare a situației, inclusiv de încetare a aplicării unora dintre restricțiile din faza acută a ajustării. La punctul (c) programul de guvernare anunțat de guvernul Bolojan oferă la capitolul Educație și cercetare, secțiunea Măsuri de eficientizare economico-financiară, o brumă de speranță prin mențiunea „pot fi rediscutate după depășirea crizei economico-financiare a țării”[2].
Mai prost stăm la punctele (a) și (b). Principala măsură de ajustare prevăzută pentru învățământul superior este „Creșterea limitării legale a normei didactice în învățământul universitar, de la 16 la 18 ore convenționale, pentru a susține universitățile să se încadreze în bugetul alocat”, măsură propusă și de președintele Consiliului Național al Rectorilor. În sine, această măsură nu va aduce economii semnificative la buget. Legislația în vigoare (art.211 din Legea 199/2023) prevede limite minime (diferențiate pe funcții) și o limită maximă pentru norma didactică săptămânală (actualmente 16 ore convenționale pe săptămână, prin modificare 18 ore), precum și alte activități (pregătire, îndrumare studenți, examene, cercetare etc.) până la concurența unei medii de 8 ore pe zi lucrătoare. Posturile didactice sunt o parte ocupate de titulari, o parte vacante acoperite prin plata cu ora de către cadre didactice asociate, inclusiv doctoranzi. Pentru universități, dat fiind că tarifele pentru plata cu ora au fost fixate la niveluri modice, costurile unui post vacant sunt mult mai mici decât cele ale unui post ocupat. În ceea ce privește posturile ocupate, majoritatea universităților au introdus de mulți ani reguli de mărire cu 1, 2 sau mai multe ore a normei didactice săptămânale în raport cu minimul legal; puține s-au apropiat de limita maximă pentru posturile ocupate, și sunt convins că pentru încadrarea celor mai multe universități în bugetul alocat de minister (care potrivit contractelor instituționale în vigoare este mai mic decât execuția financiară pe 2024 și nu acoperă integral cheltuielile salariale prevăzute pentru anul 2025) apropierea de limita maximă actuală va fi suficientă, fără a fi nevoie să se ajungă în zona 16-18 ore convenționale. Ca atare, încadrarea în buget este independentă de mărirea limitei maxime a normei didactice pentru posturile ocupate.
Impactul măririi acestei limite maxime va fi mai semnificativ la nivelul posturilor vacante, unde și până acum cele mai multe universități au normat la maximum, adică aproape de 16 ore convenționale. Va avea loc deci o scădere a numărului de posturi vacante (scădere compusă dintr-o influență directă de circa 12,5% rezultată din mărirea încărcării posturilor vacante de la 16 la 18 ore convenționale, la care se va adăuga impactul orelor care vor fi mutate din posturi vacante în posturi ocupate), dar aici, dat fiind că majoritatea universităților aplică tarife fixe de plată cu ora independente de nivelul de încărcare a posturilor, economia bugetară directă va fi nulă.
Impactul indirect, prin reducerea bazei de calcul pentru pentru gradațiile de merit (legea prevede că se acordă gradații de merit pentru 16% din numărul total de posturi normate) va fi și el foarte mic și se va resimți abia din 2026 încolo; dacă cineva dintre decidenți dorește să reducă cheltuiala cu gradațiile de merit, aceasta se poate face mult mai simplu prin reducerea duratei acordării sau prin plafonarea la o sumă brută fixă (actualmente, se acordă 25% din salariul de bază, iar suma crește odată cu salariul de bază; un sistem de sume brute fixe ar avea și avantajul unei predictibilități mai mari a cheltuielilor pentru universități).
Discuțiile pe acest tip de măsuri au puternice implicații în ceea ce privește echitatea internă din universități. Actualul sistem favorizează puternic pe profesorii cu experiență în raport cu cadrele didactice mai tinere, aflate la nivel de asistent, lector sau chiar conferențiar; aceștia din urmă au norme didactice minime mai mari și salarii mai mici, exact în perioada în care ei ar trebui să se dezvolte ca profesori și ca cercetători. Ne dorim să le îngreunăm suplimentar cariera și dezvoltarea profesională?[3]. Aici însă discuția depășește cadrul strict al ajustării bugetare, și atinge probleme mai largi ale sensului politicilor referitoare la dezvoltarea sistemului universitar.
Cu sau fără mărirea limitei maxime a normei didactice de la 16 la 18 ore convenționale, prin măsuri de ajustare adoptate în temeiul autonomiei universitare, în anul 2025 universitățile din România se vor încadra în bugetul alocat. Pentru viitor, va fi nevoie de regândiri ale unora dintre mecanismele de alocare a finanțării în interiorul sistemului de învățământ superior.
Până atunci însă, statul poate ajuta concret universitățile în efortul lor de reducere a cheltuielilor de funcționare. Un exemplu, dintre multe posibile: taxele pentru evaluarea externă periodică a asigurării calității, percepute de ARACIS. Aceste taxe au tot crescut, ca și numărul de activități incluse: pe lângă evaluările instituționale și cele ale programelor de licență și domeniilor de masterat, s-a adăugat evaluarea doctoratelor și acum cea a programelor post-universitare. Costurile pentru universități sunt substanțiale, mergând la 1-2% din cheltuielile totale anuale (cu variații funcție de numărul de evaluări periodice scadente în fiecare an). De exemplu, Universitatea din București anticipează că în anul universitar 2025/2026 va trebui să plătească ARACIS peste 8 milioane de lei, iar alte universități poate și mai mult. De aceea, o prorogare cu 2-3 ani a termenelor de evaluare periodică ar fi un mare ajutor pentru universități în efortul lor de a depăși faza actuală de criză bugetară. O asemenea prorogare nu înseamnă o slăbire a asigurării calității, ci ar fi și un prilej pentru întărirea asigurării interne a calității la nivelul instituțiilor de învățământ superior, în ton cu cerințele și evoluțiile de la nivel european.
Sunt și alte căi pentru a reduce cheltuielile bugetare. Astăzi sunt în atenția publică bursele elevilor și studenților. Bursele sociale sunt un instrument esențial pentru asigurarea echității și accesului la studii, iar bursele de merit au un rol important în stimularea performanței. De aceea, este dureros că tăierile vor trebui să opereze și aici; pe de altă parte, pentru ca procesul să fie legitim și echitabil, este vital să fie eliminate portițele legale care au îngăduit acordarea de burse nejustificate (de exemplu, burse sociale pentru tineri care declară venituri zero dar conduc mașini de lux) și/sau cumularea unor burse de categorii diferite.
Alte căi de a reduce cheltuielile universităților țin de reglementările financiare (aici ministerele finanțelor și educației ar trebui să vadă în universități parteneri, și nu neapărat posibili contravenienți care trebuie împiedicați să irosească fondurile publice), reglementări ținând de legislația muncii și unele specifice sistemului de învățământ. Două exemple, dintre multe posibile: financiar, ar fi important ca universitățile care fac economie la anumite categorii de cheltuieli, exceptând desigur investițiile, să poată muta singure sumele economisite în alte capitole bugetare unde au nevoi presante. Și, ar fi bine să se liberalizeze susținerea de activități didactice de către specialiști dispuși s-o facă în temeiul unui contract de voluntariat, fără să mai fie necesară încheierea unui contract de muncă (la plată cu ora).
Sunt convins că în universitățile din România există destui colegi cu experiență care ar putea ajuta efectiv pe decidenți să aleagă dintre diversele propuneri și să definească măsuri cu sens, măsuri care să reducă deficitul, să micșoreze dezechilibrele din sistem și să asigure condițiile pentru afirmarea universităților ca vectori de dezvoltare și competitivitate românească în Europa și în lume.
[1] Ultimele date consolidate, pe anul 2023, sunt accesibile la https://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php?title=Government_expenditure_on_education.
[2] PROGRAM DE GUVERNARE PSD-PNL-USR-UDMR-GRUPUL PARLAMENTAR AL MINORITĂȚILOR NAȚIONALE DIN CAMERA DEPUTAȚILOR 2025-2028, p.63 (accesibil online la https://lege5.ro/gratuit/ge3dsmzwgq3ts/programul-de-guvernare-psd-pnl-usr-udmr-grupul-parlamentar-al-minoritatilor-nationale-din-camera-deputatilor-2025-2028-din-23062025).
[3] Alte efecte perverse afectând cu precădere cadrele didactice tinere din universități au fost semnalate de rectorul Universității din București, profesorul Marian Preda – https://www.edupedu.ro/rectorul-marian-preda-universitatea-din-bucuresti-nu-a-votat-cresterea-temporara-a-normei-didactice-in-invatamantul-superior-cu-2-ore-la-congresul-consiliului-rectorilor-universitatea-are/
Universitatile publice si private se raporteaza doar la bani. Dar avem probleme mult mai grave. 1. Raportarea facultatilor la piata muncii. 2. Pregatirea studentilor pe dubla specializare, propusa de ministrul anterior. 3. Dotarea mai buna ale laboratoarelor. 4. Angajarea cadrelor didactice pe performanta, multi exista pe pile si relatii. 5. Posibilitatea de transfer de la universitate la alta, pe posturi si norme similare. 6. Bursele inainte de 1990 se alocau dupa media anuala, peste nota 8, 450 lei peste nota 9, 650 lei, la Univ.Buc. Bursele sociale justificate dupa veniturile si salariile parintilor. Dar aveau reduceri la cazare, cantina, si tabere gratuite. 7. Goana dupa studenti, face ca examenele de admitere sa fie o formalitate.
O mica eroare: „examenele de admitere” in general se numesc „concursuri de admitere”. Ca examen nu prea mai e…
Voluntariatul in activitati didactice e o idee ciudata, probabil periculoasa. Adica un voluntar poate tine prelegeri in parc, pe un piedestal circular (exista asa ceva in Londra). De ce ar apela o universitate la voluntari? Am auzit de inventica si cercetare voluntara (e pasiunea omului), dar ore la scoala tinute voluntar? Ne putem trezi cu fenomene de tipul sclaviei pe un asemenea principiu.
Concursurile tot pe examene se bazeaza, asa ca exprimarea nu este gresita. Voluntariatul este benefic din partea celor care vor sa isi puna in valoare experienta profesionala studentilor. Sau studentii care vor sa castige rxperienta pe un domeniu.
Iertati-ma, nu va inteleg punctul 5. Transfer? Daca universitatea X are un post vacant, il scoate la concurs, iar o persoana angajata acum la universitatea Y poate candida pe acel post, la fel ca si multi altii. Este un principiu la baza unei proceduri transparente de ocupare a posturilor, pentru care pledati la punctul 4. Transferul poate include o doza mare de subiectivism, gen noi, cei de la X il stim pe cel de la Y, baiat bun, hai sa vina la noi.
In lume exista destule universitati avand o reputatie incontestabila, la care nu se organizeaza un concurs/examen :) de admitere. Exista si alternativa „intra cine vrea (avand calificarea potrivita), termina cine poate”. La nevoie, daca numarul candidatilor depaseste capacitatea programului de studii, se introduc criterii de selectie (fie sub forma unui examen, fie bazat pe interviuri sau chiar pe „dosare”). A incepe insa un program de studii nu garanteaza absolvirea sa, pe final e un proces natural de selectie, cu sau fara examen de admitere.
Cat priveste specializarile multiple, e suficient daca programul ofera posibilitatea de a urma cursuri optionale in alte directii (de ex., esti la matematica, insa urmezi si cursuri de economie). Astfel, un student isi creste considerabil sansele de angajare dupa absolvire. Mai mult, poti organiza programe „double degree”, in care studentii aleg un corp comun de cursuri de la doua specializari (de ex. matematica si fizica) si specializari relevante pentru ambele directii. Probabil ca un astfel de program dual implica un efort mai mare pentru cei care il urmeaza, inclusiv un numarul mai mare de credite, insa in final ai doua diplome de absolvire.
Toate aceste lucruri nu trebuie rezolvate de catre guvern, ci mai degraba da catre universitatile in sine. Guvernul trebuie doar sa se asigure ca programele educationale respecta niste standarde de calitate. In aceasta ecuatie, banii nu pot fi neglijati. Poti face planurile cele mai marete, insa nu te poti baza prea mult pe voluntariat.
o solutie eleganta ar fi transformarea unor universitati civile in militare, astfel incit bugetul acestora ar intra in cei 5% cheltuieli militare!
deja s-a discutat ca în cei 5% cheltuieli militare să intre și cheltuieli de infrastructură, la noi se califică A3, podul peste Dunăre etc. Dar evident că Politehnica ar putea să proiecteze și ea niște drone militare, că sunt la modă, sau alte aplicații, chiar dacă nu mai are resursa umană de altădată (că mulți elevi buni pleacă în străinătate, nu că ar fi mai proști decât eram noi, eu nu cred asta ) în schimb are acces la dotări și informație, deci se compensează. Ceea ce lipsea aproape cu desăvârșire „pe vremea noastră era o relație sănătoasă cu industria, nici nu exista un cadru oficial în care să lucrezi la un proiect ca student, în afară de lucrările de diplomă care erau de obicei individuale deci nu puteau fi prea complexe… Practica în producție, în afară de faptul că mai vorbeai cu oamenii de pe acolo era ceva pur formal… nu făceai nimic, nu învățai nimic, bieții oameni nu știau cum să scape de noi să nu le stricăm ceva :)
Desfiintarea ARACIS, fiindca acreditarea se reduce la hartii!
Cred ca dacă câteva bombe de universități si licee ar fi desființate, crescând astfel calitatea învățământului, s-ar rezolva rapid orice problema existenta aici.
1. Desființarea liceelor care au promovabilitate BAC 0 copii și media de intrare sub 5. Aceste criterii îndeplinite, eventual și un număr redus de elevi și desființați bomba aia de liceu iar profesorii evaluați și apoi redistribuiti.
2. Înființarea din nou a examenului de admitere facultate. Cum s-a ciufulit învățământul superior în cca 10 ani prin bombele alea de universități private, în 10 ani îl repuneti pe picioare, pe cel de stat ma refer. Va împiedicați de faptul ca nu se ocupa locurile și de aceea primiți toți prostii cu 6 sau 5 medii de liceu/BAC. Ori nu termina, ori ies tot bombe și evident nu ajung sa lucreze in domeniu sau nu găsesc în domeniu. Deci problema o reprezinta dimensionarea defectuoasa a secțiilor, numărului de studenți și faptul ca se primesc foarte ușor studenti in cadrul unor universitati de dragul ocuparii normelor didactice sau alte motive. De aceea abandonul e atat de ridicat. Fiind prosti, dau de greu la cursuri si nu le mai place….. Nu. Si 10 locuri daca sunt undeva, admitere cu selectie sa fie pentru ca un specialist bun întotdeauna se va descurca profesional, ca-l duce capul. Schimbați și nr. minim de studenți intr-o grupa.
3. Reintroduceți repartiția în funcție de medii absolvire facultate și pentru agenții economici privați dar și pentru instituțiile publice. Eliminați imbecilitatea cu examen la angajare la stat ca aici e cea mai mare corupție. Învață copilul ala arhitectura sau informatica de nota 9 …. apoi îl pui sa redacteze o lucrare cu articole de lege invatate pe de rost….. sunt în domeniu și știu de ce sistemul bugetar se prăbușește….. studentii cei buni se duc la absolvirea facultăților în privat sau daca se „impiedica la stat” pleaca pe parcurs, tot in privat si raman in urma lor loazele. Nu vorbim aici de magistrați, polițiști…… unde deja exista repartiție. Sau mai nou fac interviu și cei de la stat, fără examen scris……dar mai bine te duci dracu decât sa treci pe la ei. Nici NASA nu are asa pretenții, apoi îți vine o sefa cabotina si-ti mănâncă ficații ….. !!!
Nu pricep. Eu pe-asta cu examenul de Bac nu o pricep si pace. Un liceu care da zero absolventi de Bac trebuie desfiintat. Facuta din el scoala de meserii sau ce sint capabili sa invete copiii aia, nu-i nici o rusine sa muncesti fara sa ai Bac! Poa’ sa plinga toate notabilitatile cu presa lor adiacenta cu tot (ca subiectul e foarte sensibil si perfect vandabil).
Or fi disparut citeva lucruri?(*)
– frica: noua ne era frica ca ne ia dracu daca nu luam Bacu’. Iti trebuia diploma aia ca urmau zilele alea, 15, 16, 17 Iulie cind trebuia sa faci ce ai de facut. Nu faceai? Mai ramineau pentru toamna locuri pe nu stiu unde. Nici acolo? Armata, baiatu’. 1 an si 4 luni daca aveai noroc si te lasau aia acasa, altfel bateai spre un an jumate de mizerie, pardon, catanie. Ce mai raminea din tine ca potential student dupa anul ala de timpire programatica. Intrebare: frica aia mai exista la junii de azi? Nu pare, a triumfat un soi de Feel Good. Filgud pe romaneste. Doar ca filgudu’ nu tine de foame si nici nu plateste utilitatile.
– rusinea: nu se concepea sa nu iei Bacu’, asa ceva era exclus. Una ca pierdusesi lupta cu colegii inainte ca lupta sa inceapa, fie cu cei din propriul liceu fie cu cei din alte licee. Daca de-atita nu erai in stare, admiterea la faculta iesea din discutie. A doua, ca nu prea-ti mai venea sa iesi afara din casa. Unde atmosfera numai vesela nu ar fi fost …
– mindria: erai la concurenta cu alti absolventi de Bac din tara. Cam stiam de unde ne vine concurenta, toti urmaream prin Gazeta Matematica, pe la Lot si asa de la care licee vin cei mai buni elevi. Pe unii ii cunosteai personal. Nu erau multe licee de-astea dar cu absolventii alora concurai pentru statutul de student. Sa nu zic de admitere la Medicina, la Arhitectura, la Aeronave, la Matematica Pura si la alte scoli de-astea grele si complicate si cu admiteri crincene. (Ma amuza ca la Drept nu dadea nici dracu, parca a dat unu’ de prin coada clasei, o fi azi in „sistem” mai stii? Da’ tot se stringeau de vreo paispe pe loc sau mai multi. Nu de la noi, mersi frumos.
La Ase? Citeva fete mai sterse de prin clasa. La fel la Poli ca erau locuri multe de se umpluse tara de inginerite specializate in motoare termice sau in sudura. Nimic rau in asta, ca si inginera tratamentista termica si inginera forjorita suna simpatic. Ajungeau si ele sa frece menta prin vreo uzina plina ochi de altele ca ele, ca nu era voie somaj nici macar la ingineri). Dar macar luasera Bacu’ fara probleme, asta in vremea in care diploma aia macar insemna ceva.
(*). Nu, doar ca piata a inceput sa cearna. Azi din faculta ori iesi cu un minimum de cunostinte aplicate – treaba ta de unde le iei – si cu o oarecare experienta de munca in orice, casier la Mega, chelner pe Litoral, problema ta, ori else… (Cum s-a dus ala micu’ la ceva munca de vara la SBB, asta-i CFR-u’ elvetian. „Ce faci, mah, te-ai dus la impins vagoane”, am ricanat eu, dar am fost si sint foarte mindru de decizia lui. Si cumva se leaga, povestea mama ca intrebat ce vreau sa ma fac cind voi fi mare ziceam „sofer de tren” :)))))) ).
Si cum se face ca iarasi studentii cei mai buni merg inca din faculta la internship-uri pe la firme, ba se ofera primii la practici pe la companiile care-si cauta viitorii angajati.
Nu discut procedurile de angajare la stat, nu le cunosc si nu ma intereseaza, in ce ma priveste am facut tot ce a depins de mine sa am cit mai putin de-a face cu „statul”. Am decis asta in anii ’90 atunci cind ceva cunostinta, o fatuca proaspat absolventa de Ase dar care habar n-avea de nimic a fost numita in aceeasi saptamina in CA si la SIF Muntenia si la Petrom!
Trebuie insa sa adaug imediat ca am avut o mare si foarte placuta surpriza acum citiva ani cind a fost sa-mi schimb buletinul, permisul si pasaportul. Da, toate o data. Totul a fost rapid si eficient, ba Politia mi-a trimis permisul acasa!
„faptul ca se primesc foarte ușor studenti in cadrul unor universitati de dragul ocuparii normelor didactice sau alte motive” – finantarea pe cap de student. Banii. La fel si in preuniversitar.
Ce spuneti Domnule Profesor despre o analiza a numarului de facultati din universitati? Cate facultati (a se citi decani, prodecani, secretare si altele) au universitatile din Romania? Faceti comparatie cu marile universitati din lume. Ca exemplu, ce parere aveti de existenta unei facultati de business si a uneia de stiinte economice la UBB?
O alta masura binevenita, in opinia mea, ar fi ca examenele de licenta pentru studentii universitatilor private sa fie sustinute la universitati reputate din Vestul Europei :). Invatamantul de stat este perfectibil iar acest universitati ar avea ocazia sa ne arate cat nu sunt doar aprozare de diplome, ci un model pentru invatamantul de stat. Daca e sa ma gandesc cred ca aprozarele de diplome au facut cel putin la fel de mult rau societatii romanesti ca si coruptia, incompetenta si alte racile.
Si cine ii plateste pe cei din vest ca sa presteze ore si munca pt ca cei din privat sa sustina licenta?!!. Nu mai bine taiem aceste fabrici de diplome si reducem prostia si analfabetismul functional ?!!
Cred ca, in contextul actual social si economic din România, se greseste prin insistenta ca invatamantul superior sa fie in continuare gratuit. Inteleg ca gratuitatea este o abordare istorica si imi este foarte clar ca transformarea in invatamant cu plata ar cauza indignarea multor „stakeholder”-i (ca sa folosesc un termen la moda).
Daca privim insa la rece, a plati pentru studii aduce cu sine doua avantaje majore: in primul rand, seriozitatea studentului in a-si insusi temeinic cunostintele, iar in al doilea rand capacitatea universitatilor de a oferi educatie de calitate, gratie unei finantari corespunzatoare.
Este absurd sa ne ascundem in continuare dupa degete: o buna parte a absolventilor meritorii (nu doar de invatamant superior, dar si de liceu) parasesc tara. Invatamantul gratuit a avut sens inr-o vreme cand majoritatea ramanea in tara, iar societatea recupera astfel investitia in educarea lor.
Ori, de ani buni cu totii platim din taxe atat instruirea unor buni specialisti care apoi pleaca din tara, cat si a celor care trec prin scoala ca gasca prin apa si care in general degeaba raman in tara, pentru ca nu au acumulat competentele necesare. Pe scurt, rispim bugetul de stat pe un sistem de educatie care, in prezent, nu este rentabil pentru tara.
Evident, trebuie sa oferimn sanse si pentru cei care nu isi permit sa plateasca pentru invatamantul superior. Solutia este simpla: primesc un credit pentru perioada de studii. Daca raman in tara, lucreaza si platesc taxe, nu trebuie sa returneze creditul, se deduce intr-un numar de ani din taxele platite. Dar daca emigreaza, atunci trebuie sa plateasca creditul primit pentru educatie.
Daca emigreaza cum mai plateste creditul? Trimitem ANAF in Australia sa vaneze romanii emigrati? Curtea de Conturi la cazinourile din Monaco? Poate Vama in portul Shanghai?
Dar daca nu plateste creditul devine infractor si nu are drept sa plece din tara. Si asta daca justitia isi face treaba. Noi avem multe legi fara sanctiuni sau daca au nu se aplica. Ne place sa fentam legile si sa nu avem reguli.
Învățământul universitar nu este gratuit în România.Doar un procent de mic de studenți întra a locuri fără plată. Fiecare universitate are afissate și prețurile. Doar că uni studenți dacă plătesc își închipuie că își cumpără diploma. Dau bani și su pretenții să primească note deși nu învață deloc pentru notă.
„a salva funcționarea statului și serviciile esențiale pe care acesta le oferă societății.”
Aici apare o confuzie. În afară de rolul de protector statul nu oferă servicii „esențiale”. Dacă statul are rolul „esențial” de a educa populația de ce nu o și hrănește. De ce nu o și îmbracă? De ce să nu-i ofere acoperiș deasupra capului? De ce nu îi oferă divertisment (aici greșesc, îi oferă mult divertisment și distragere a atenției).
Statul (ca intermediar ineficient ce este) pe măsură ce crește, creșterea lui are ca și consecință faptul că libertatea indivizilor scade. Statul consumă din ce in ce mai multe resurse și acele resurse nu mai sunt disponibile pentru inițiative private. Rămânem înghețați în timp și ne-am dori soluții de la cei ce fac parte din structurile statului, niște oameni cu libertatea de acțiune inhibată de sistem. Ar fi bine să oprim (sau măcar să scădem) redistribuirea (ce crește aberant) făcută de stat și să rămână banii pentru inițiative private ale indivizilor liberi.