miercuri, noiembrie 30, 2022

Meandrele cv-ului politic al lui Victor Eftimiu

Istoricii literari auhtoni nu sunt din cale afară de sensibili la virtuțile artistico-estetice ale literaturii dramatice create pe plaiurile mioritice. În marea majoritate a cazurilor, dramaturgii și dramaturgia sunt expediați la sfârșitul unor capitole, sentințele substituind preponderent analizele. Excepția majoră fiind, desigur, et pour cause, creația lui I.L. Caragiale. Oricât de mult i-ar fi reevaluată astăzi proza fantastică, nenea Iancu se legitimează, totuși, pe mai departe, ca o figură emblematică a culturii române prin scrierile destinate scenei. Prin  O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută, Conu Leonida față cu reacțiunea, Năpasta, chiar și prin controversata D’ale carnavalului. Care, să fim drepți, a intrat cu adevărat în atenția cercetătorilor literaturii doar după marele spectacol din 1964 al lui Lucian Pintilie.

Iată de ce spun  că m-ar fi mirat din cale afară dacă aș fi aflat că la nu știu ce editură a apărut o monografie dedicată lui Victor Eftimiu. Despre care, chiar și oamenii de teatru, cad de acord că a fost ceea ce se cheamă un dramaturg minor.Desigur, nu exclud defel ca prin cine știe ce universitate să se scrie încă teze despre creația lui, numărul celor ahtiați după dobândirea titlului de doctor fiind, cred, substanțial mai mare decât acela al subiectelor majore de istorie literară despre care am putea afla astăzi cine știe ce lucruri noi.

Eftimiu a trăit într-o lume politic relativ diversă. Uneori chiar cu răsturnări de situație absolut senzaționale. O lume marcată, în perioada interbelică, de influențele politice ale conservatorilor, liberalilor și țărăniștilor, parazitată de legionari cu care Eftimiu a intrat în contradicție. A avut o atitudine versatilă în comunism. Comuniștilor le-a și făcut jocurile, dar s-a și distanțat de ei. Fapt ce nu avea cum să nu stârnească atenția Securității.

A scris mult, compulsiv de-a dreptul, suferea și de grafomanie, și de arghirofilie deopotrivă, însă, la o adică, el rămâne în memoria colectivă ca autor doar a două piese de teatru. Înșirte mărgărite și Omul care a văzut moartea. Prima, deși e un basm dramatizat, apare relativ rar pe afișele instituțiilor românești de spectacole, nu cred că neapărat deoarece copiii de astăzi ar fi devenit insensibili la povești. Ci fiindcă, pentru a o pune cât de cât onorabil în scenă, e nevoie de bani, și nu puțini. Mai e nevoie și de fantezie. Cea de-a doua e mult mai accesibilă. Omul care a văzut moartea, “piesă care critică politicianismul din vremurile burgheze”, cum se spunea pe vremuri, face parte din ceea ce eu numesc repertoriul de salvare. Asemenea multor altor titluri din dramaturgia interbelică ce garantează prin ele însele, prin scriitură, succesul de public. Mai concret spus, oricât de prost ar fi montate Gaițele lui Kirițescu, Titanic Vals și …Escu, de departe scrierile cele mai cunoscute ale lui Tudor Mușatescu, poate chiar și Steaua fără nume a lui Mihail Sebastian, publicul dă buluc în sala de spectacole. La fel stau lucrurile și cu Omul care a văzut moartea. O spun din experiență proprie. Din amintirile de pe vremea când am fost secretar literar în regim de cumul de funcții la ceea ce se chema atunci Teatrul de Stat din Oradea.

Am făcut această poate prea lungă introducere la recenzia consacrată cărții lui Cristian Preda Robul succesului, apărută în anul 2022 în colecția Memorii/jurnale a editurii Humanitas din spirit, hai să-i spunem, mimetic. Cristian Preda își începe volumul ce reconstituie biografia politică, tribulațiile publice ale lui Victor Eftimiu (cartea are subtitlul Viața politică a lui Victor Eftimiu sub șase Constituții) evocând spectacolul cu Înșir’te mărgărite ce a redeschis Sala Mare a Naționalului bucureștean în 2015 ca și o petiție ce solicita renovarea în regim de urgență a unei case bucureștene din strada Silvestru, casă lăsată, ca atâtea altele de altfel, în paragină. Și care are legătură cu personajul.

Așadar, Cristian Preda, profesor universitar, decan, fost consilier prezidențial, politolog calificat și nu făcut de cine știe ce televiziune ce ducea lipsă de vorbeți, om cu atitudine civică, care își face așa cum se cuvine ceea ce Gabriel Liiceanu numea profesiunea de cetățean, nu își pierde vremea încercând, cum iarăși se spunea pe vremuri, o reevaluare a moștenirii literare a lui Eftimiu. Ceea ce nu înseamnă că nu a citit cam tot ceea ce a rămas dintre scrierile acestuia. Piese de teatru, poezii, scrieri pentru copii, proză mai mult sau mai puțin scurtă, articole, editoriale, comentarii politice risipite prin gazetele vremurilor. Sau aprecierile unor exegeți. De la E. Lovinescu și G. Călinescu la Z. Ornea și Nicolae Manolescu.

Cristian Preda nu este mai mult decât ar fi fost cazul sensibil la glumele și legendele născute pe seama lui Victor Eftimiu și care nu au fost nici ele nicidecum puține. Eftimiu a fost un egolatru, s-a gândit și a încercat să își construiască propria posteritate, după cum vedem astăzi, cu rezultate pe termen lung aproape zero. Autorul biografiei nu insistă mai mult decât s-ar fi cuvenit asupra mariajului lui Eftimiu cu actrița Agepsina Macri și nici asupra cohortei de amante pe drept sau pe nedrept puse în cârca scriitorului.

După modelul cv-urilor moderne, Cristian Preda reface povestea vieții, în fapt, meandrele traiectului politico-literar al lui Eftimiu din momentul ultimilor ani din existența acestuia ( se detaliază problemele ridicate în România lui Ceaușescu de vizita scriitorului pe meleagurile Albaniei natale, o Albanie aflată sub dictatura lui Enver Hogea, cu care regimul de la București nu se afla atunci în raporturi din cale afară de tandre) până la începuturile literare, chiar și mai încolo ale scriitorului din perspectiva relației dintre cultură și politică. A raporturilor dintre creator și feluriții puternici ai vremii. De la Titu Maiorescu și Iuliu Maniu până la Constanța Crăciun și Gheorghe Gheorghiu-Dej. Unor vorbe salvatoare ale acestuia din urmă (Dej l-a numit într-o împrejurare nu doar publică, ci și oficială pe Eftimiu prieten) scriitorul datorându-i revenirea în actualitate într-un moment în care steaua părea să îi apună.

Numai că nu aceste întâlniri au fost cele mai spectaculoase din existența lui Victor Eftimiu. Ci cea cu Stalin, consumată în vremea călătoriilor inițiatice obligatorii ale intelectualilor din proaspăt constituitul Bloc comunist în URSS, și cea cu Enver Hogea. Care Enver (așa îi spuneau, cu grotescă, lugubră impusă familiaritate, albanezii terorizați de dictatură călăului lor) avea, țineți-vă bine!, un interes la omul care văzuse moartea. Interes ce ținea de o problemă legată de imaginea proprie. Unde mai pui că l-a calificat scriitor albanez.

Eftimiu a fost ceea ce se cheamă un versatil. A fost, de pildă, și partizan, și contestatar al lui Iuliu Maniu. A contribuit prin condeiul propriu la compromiterea și punerea la zid a marelui om politic țărănist. Nu s-a înscris la comuniști, dar a trecut ușor la aripa pretins disidentă din PNȚ a lui Anton Alexandrescu. Legată cu mii de fire de PCR. A fost parlamentar, președinte a tot felul de comitete și comiții în vremea regimului burghezo-moșieresc (sic !), chiar și al Societății Scriitorilor Români, a fost director sau redactor la un număr impresionant de gazete, foarte diverse ca orientare,  a ocupat fotoliul de director al Naționalului bucureștean, dar și de director general al Teatrelor (respecticul cumul fiind în spiritul vremurilor), deși trecerea lui pe acolo a fost și efemeră, și controversată. Cristian Preda ne dă în cartea lui toate detaliile.

Așadar, Eftimiu a fost tovarăș de drum al comuniștilor, cu expuneri mai mari sau mai mici în spațiul public. Cert, a fost antifascist. Și nu doar după 1944 când era nu doar la modă ci și obligatoriu să fii astfel. Să reamintim că, în numele luptei antifasciste, comuniștii, dornici și să se legitimeze politic ca și să acapareze cât mai rapid puterea absolută au făcut multe. A fost și client al Siguranței burgheze ca și al Securității comuniste. Fapt normal de vreme ce era ceea ce se cheamă o gură slobodă. Despre el a dat note informative însuși criticul de teatru Radu Popescu. Care a ajuns la un moment dat nu doar redactorul șef al revistei Teatrul, ci membru al C. C. al PCR. Informația aceasta spulberă – a câta oară ?- -intoxicarea că membrii de partid și mai ales cei cu funcții nu puteau să colaboreze cu poliția politică din comunism. Dramaturgul a avut parte în viața lui și de eclipse. A fost trecut în planuri secundare ale vieții publice, a fost omis deliberat din desfășurătorul unor adunări, a avut raporturi încordate cu culturnica Constanța Crăciun, nu i s-a mai acordat privilegiul de a face parte din prezidii. Însă, cu excepția anilor de tinerețe, nu a avut niciodată grija zilei de mâine. Dimpotrivă.

Sunt multe surprize, multe lovituri de teatru în paginile cărții lui Cristian Preda. O carte, cum se spune, bine scrisă. Cu nedezmințit talent literar. E vorba, așadar, despre o carte ce merită cu prisosință a fi citită.

Cristian Preda – ROBUL SUCCESULUI. Viața politică a lui Victor Eftimiu sub șase; Colecția Memorii/Jurnale, Editura Humanitas, Bucureșți, 2022

Distribuie acest articol

4 COMENTARII

  1. ”Înșir’te mărgărite” rămâne pentru mine legată de succesul adaptării radiofonice. Calboreanu, Vraca, regia lui Mihai Zirra… o versiune foarte finisată. Cred că se mai găsește vinilul pe la anticariate.

  2. Se găsește ușor pe net Revista Fundațiilor Regale nr. 10-11/ 1947 (Biblioteca Digitala dspace.bcucluj.ro), cu relatarea „După treizeci de ani…”, a lui Victor Eftimiu despre întâlnirea intelectualilor colaboraționiști cu „un georgian fermecător”.

  3. Cred ca mai exista bustul lui, comandat si platit de el insusi si expusa pe soclu chiar in fata ferestrei apartamentului in care locuia, privind peste gard spre Cismigiu.
    Prin anii 70 a venit la Stefan Voitec, presedintele parlamentului, impreuna cu o tanara nostima, sa-l roage sa obtina viza de iesire din tara.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Carti noi

Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești

 

Carte recomandată

 

 

 

Carte recomandată

 
 „Serhii Plokhy este unul dintre cei mai însemnați experți contemporani în istoria Rusiei și a Războiului Rece.” – Anne Applebaum
În toamna anului 1961, asasinul KGB-ist Bogdan Stașinski dezerta în Germania de Vest. După ce a dezvăluit agenților CIA secretele pe care le deținea, Stașinski a fost judecat în ceea ce avea să fie cel mai mediatizat caz de asasinat din întregul Război Rece. Publicitatea iscată în jurul cazului Stașinski a determinat KGB-ul să își schimbe modul de operare în străinătate și a contribuit la sfârșitul carierei lui Aleksandr Șelepin, unul dintre cei mai ambițioși și periculoși conducători sovietici. Mai multe…

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro