Mecanismele de leadership în „democrațiile” celor patru state autoritare care polarizează opoziția globală împotriva Occidentului

„Să sperăm că celebra frază pe care Churchill i-a adresat-o lui Chamberlain la întoarcerea de la München nu se va întoarce împotriva Europei de astăzi: „Ați ales dezonoarea pentru a evita războiul, aveți dezonoarea și veți avea războiul”, a acuzat Churchill. Astăzi, le-am putea spune liderilor europeni: „Ați ales să-l curtați pe Trump în speranța că va continua să sprijine Ucraina, veți avea abandonarea Ucrainei de către Washington și triumful ambițiilor lui Putin.”[1] – Thierry Wolton

Deunăzi 19 drone rusești au intrat sute de kilometri în spațiul aerian polonez. Polonia și aliații au ridicat avioane de luptă și au tras în câteva dintre dronele ieftine ale rușilor cu rachete scumpe, ca să le doboare. Apoi s-a invocat Articolul 4 din Tratatul NATO. Lavrov, ministrul rus de externe, i-a acuzat pe polonezi că aberează. Donald Trump, cu simpatiile sale cunoscute, și-a dat cu părerea că ar putea să fie totuși o greșeală stupidă a rușilor. Și asta la mai bine de 24 de ore după incident, ceea ce ridică întrebări interesante: este Trump dezinformat sau alege să nu ia în seamă informațiile pe care le primește?

Oricum ar fi, Europa – așa cum pledează și Thierry Wolton – ar face bine să își facă planurile luând în calcul tot mai puțin Statele Unite. Pentru că administrația Trump vorbește tot mai des de retragerea de trupe și suport din Europa, de pe Flancul estic, denunță acordurile de schimburi de intelligence și face tot soiul de alte mișcări care lasă să se înțeleagă că europenii trebuie să se descurce singuri. Cam cum s-a întâmplat în 1940 – 1941 cu imperiul britanic, lăsat cu ochii în soare de Congres și cu președintele Roosevelt ridicând din umeri.

„Eu sunt din generația care ține foarte bine minte comunismul și lipsa de speranță de la sfârșitul anilor ’80. Iar acum, literalmente, când m-am trezit dimineața și am văzut primele reacții, am zis: uite că asta se întâmplă, sub ochii noștri se termină o lume”[2], își destăinuia într-un interviu recent angoasa Radka Janowska-Lascar, traducătoare poloneză de limba română. Da, lumea se schimbă dramatic sub ochii noștri, dar cine poate anticipa amploarea și implicațiile viitoare ale acestor schimbări?

11 septembrie 2001, după orele prânzului în România, la știrile de la televizor rulau imagini care la început păreau de neînțeles. Turnurile gemene din New York erau în flăcări, se comenta în direct, apoi unul după altul se prăbușesc. Ce se întâmpla? Confuzie maximă – îmi amintesc și acum imaginea cu George W. Bush aflat într-o grădiniță, citindu-le unor copii dintr-o carte și apoi confuz, fără reacție, aproape împietrit după ce primește veștile.

La 24 de ani distanță, momentul 9/11 marchează schimbarea de atitudine față de Statele Unite. Atacate de niște teroriști inventivi, capabili să planifice o operațiune de mare amploare fără ca autoritățile federale să înțeleagă ce se pregătește și să ia la timp măsuri de prevenire, Statele Unite au arătat o mare vulnerabilitate. Au răspuns apoi în forță, constituind coaliția internațională împotriva „Axei Răului”, dar semințele confruntării fuseseră sădite. Statele Unite s-au împotmolit în Afganistan și în Irak, au compromis bruma de credibilitate dobândită la finalul Războiului Rece și au tras întreg Occidentul după ele.

Au fost loviți talibanii și Al Qaida, s-a născut ISIS. Iranul construia meticulos de ceva timp rețeaua Hezbollah, cu baza în Liban. Sprijinind lupta împotriva ISIS în nordul Irakului și Siria, Iranul s-a consolidat în sudul Irakului. În 2021, armata americană și aliații s-au retras în pripă din Afganistan, iar imaginile haosului creat i-a umplut de încântare pe liderii Rusiei, Iranului sau ai Chinei. Cu numai câteva luni în urmă, președintele Donald Trump pierduse alegerile dar se agăța de putere. Dealul Capitoliului a fost luat cu asalt de simpatizanții săi, aruncând democrația americană pentru câteva ceasuri într-o neagră criză.

Al doilea mandat al lui Donald Trump, având de această dată alături un Partid Republican controlat la sânge de mișcarea populiștilor radicali de dreapta – MAGA, mesianicii, suprematiștii și alții ca ei -, este pentru arcul autoritarist al lumii grupat în spatele Chinei oportunitatea căutată. Semnul că pistoalele pot fi scoase pe masă, pentru a discuta ca între șefii mafioți reîmpărțirea sferelor de influență.

Aceasta este fotografia lumii în care trăim; o lume care – dacă am fi avut puterea de a înțelege semnele timpului – se prefigura odată cu prăbușirea turnurilor gemene din Manhattan în flăcări în urmă. Erorile Occidentului sunt exploatate fără ezitare de autoritariști, care au devenit cât se poate de încrezători și sunt tot mai hotărâți.

Luna septembrie 2025 a început cu reuniunea Organizației de Cooperare de la Shanghai, găzduită de China la Tianjin și a continuat cu marea paradă militară de la Beijing, prezidată de președintele XI Jinping și aliații săi: Vladimir Putin, președintele Iranului, Masoud Pezeșkian; președintele Belarusului, Alexandr Lukașenko; liderul Coreei de Nord, Kim Jong Un; premierul Pakistanului, Shehbaz Sharif; președintele Kazahstanului, Kassim-Jomart Tokaiev; regele Cambodgiei, Norodom Sihamoni; președintele Vietnamului Luong Cuong; premierul Malaeziei Anwar Ibrahim, liderul juntei militare din Myanmar, Min Aung Hlaing; dar și președintele Serbiei, Aleksandar Vučić și premierul Slovaciei, Robert Fico. Prezența lor acolo nu poate fi înțeleasă decât dacă realizăm că reprezintă structuri care cred în schimbarea leadership-ului mondial și în China ca viitorul lider la comanda globală.

DEMOCRAȚIA CHINEZĂ – CEI ȘAPTE CARE CONDUC ȚARA

Într-un interviu acordat lui Cristian Pătrășconiu, Thierry Wolton, vorbind despre cartea sa publicată de Humanitas: „Întoarcerea vremurilor barbare. De la un război la altul”

Beijingul și Moscova, care sunt, fără îndoială, aliați buni, aspiră să instaureze o nouă ordine mondială, ordinea lor. În termeni clari, este vorba de extinderea dictaturii lor la întreaga planetă. Din fericire, Rusia nu va reuși niciodată acest lucru. În schimb, China își acordă timp pentru a-și atinge acest obiectiv.

Xi Jinping este adevăratul stăpân al ceasurilor, al inelelor. China este principalul susținător militar al Rusiei, dar nimeni nu îndrăznește să denunțe acest lucru pentru a nu irita puternicul regim comunist. (…) Xi Jinping are interesul ca războiul din Ucraina să continue: acesta monopolizează atenția Occidentului, epuizează militar Europa, slăbește economia Vechiului Continent și riscă să ducă la o ruptură între Bruxelles și Washington, un vechi vis comunist. Dacă acest plan va reuși, China va avea mâinile libere pentru a cuceri Taiwanul înainte de a-și impune ordinea în toată Asia, prima etapă pentru cucerirea lumii, nu militară, ci economică și politică.

Regimul de la Beijing, prin vocea lui Xi Jinping, vorbește despre o nouă ordine internațională, despre un nou tip de democrație. Aceeași idee o regăsim în propaganda agresivă a Kremlinului, în centrul tezelor iliberalismului promovate de Vikor Orbán sau în ideologia MAGA: democrația liberală este depășită. Concepte ca libertățile individuale, statul de drept, drepturile minorităților și așa mai departe sunt depășite. Individul este liber, dar nu ca individualitate, ci în comunitatea sa – comunitatea contează înaintea individului, care i se supune. Și altele asemenea.

Cum arată modelul chinez de guvernare? Pentru cine nu știe, este modelul de conducere ultra-centralizată specific oricărei dictaturi. Există un singur partid – Partidul Comunist, care are puțin peste 100 de milioane de membri. Ceea ce înseamnă că aproximativ 7% din populația Chinei este membră a acestui partid – stat, sau, dacă raportăm la populația adultă, circa 8,9%. Diferența de 91% dintre chinezii adulți se poate spune că fie îmbrățișează politica și ideologia partidului – stat, fie o acceptă, în condițiile în care nu li se permite să-și investească simpatiile într-o altă formațiune politică.

Partidul Comunist însuși este condus de o elită restrânsă. Biroul Politic este organul de conducere al Partidului Comunist. Comitetul Permanent al Biroului Politic al Partidului Comunist este conducerea executivă. Este super-elita elitei, „Cei Șapte”. „Cei Șapte” sunt teoretic o conducere colegială, cu Xi Jinping primul între egali. Dictatura chineză este una colectivă, foarte apropiată ca tipologie de o familie mafiotă, care are un exponent, un „tată al familiei”, obligat formal să-i asculte pe ceilalți membri relevanți înainte de a pronunța decizia pe care o asumă în numele tuturor.

•Xi Jinping: secretar general al Partidului Comunist, președinte al Republicii Populare Chineze și președinte al Comisiei Militare Centrale. Ca observație, Mao Zedong sau Deng Xiaoping când s-au retras din poziția de secretar general, au rămas în continuare la conducerea Comisiei Militare Centrale, o poziție de putere esențială în ecuația de putere de la vârful Partidului Comunist și a statului chinez.

•Li Qiang: premier, fost secretar al organizației din Shanghai a Partidului Comunist, teoretic numărul doi ca influență în ierarhie.

•Zhao Leji: fost șef al Comisiei Centrale de Disciplină, deține roluri legislative importante, cum ar fi conducerea Congresului Național al Poporului, un personaj foarte apropiat de Xi Jinping.

•Wang Huning: teoretician și consilier ideologic al partidului, responsabil cu ideologia și strategiile de propagandă.

•Cai Qi: secretar al Partidului pentru Beijing, desemnat pentru conducerea Secretariatului General al Partidului Comunist.

•Ding Xuexiang: șef al Oficiului General al Partidului Comunist, persoană cheie în coordonarea internă, administrație; un apropiat al lui Xi Jinping.

•Li Xi: șef al Comisiei Centrale pentru Disciplină a Partidului Comunist.

Acest model centralizat, colegial și totodată puternic ierarhizat, este ceea ce contează atunci când vine vorba despre leadership-ul chinez. Guvernarea pe care Xi Jinping o propune lumii ca nou model este despre control, unul strict, nu este despre libertate așa cum o înțeleg și o practică europenii. În viziunea lui Jinping, statele însele se vor supune unei ierarhii, definită oximoronic egalitate. Este o egalitate în rang, dobândită în funcție de loialitate și care se exprimă raportat la „mărinimoasa” Chină. Ca să fie mai clar cum funcționează un astfel de sistem: la Moscova poate că Putin crede că Rusia este egala Chinei, dar la Beijing Xi Jinping vede lucrurile cu totul altfel. Realitatea nu-l contrazice.

DEMOCRAȚIA RUSĂ – VERTICALA PUTERII

Admirația pentru Rusia lui Vladimir Putin este în creștere în Occident; România nu face excepție. Trecutul istoric, acele secole XVIII sau XIX în care rușii părea că au ajuns în Țările Române ca să nu le mai părăsească – și chiar dacă în cele din urmă alte mari puteri europene i-au determinat să o facă, nu au plecat cu mâna goală ci au luat Basarabia, lăsând cu greu Bogdania și Gurile Dunării -, nu le mai spun nimic astăzi românilor pentru care „adevărul adevărat” este numai cel colportat de rețelele sociale „libere” TikTok, Telegram ori X.

Uniunea Europeană, confederația de state căreia îi aparținem ca membri de drept, a ajuns vrednică de dispreț, în timp ce români (ca și alți europeni) care pretind că văd mai bine realitatea și viitorul cad în nesfârșită admirație pentru leadership-ul lui Vladimir Putin. Laudă „puternica” Chină sau îl găsesc simpatic, cool pe dictatorul sângeros Kim Jong-un al Coreei de Nord. Pentru că așa stau lucrurile, partidele ori oamenii politici care își exprimă public admirația sau se găsesc în poză cu cei menționați anterior sunt considerați sinceri și creditați ca vrednici să smulgă cu forța puterea politică, pentru a instaura în România noua democrație, așa cum face Viktor Orbán în Ungaria.

Despre cum arată democrația în statul comunist chinez am scris, dar China este departe. Mult mai aproape ne este Rusia lui Putin. Verticala puterii este o expresie uzuală în analiza politică rusă, care descrie un sistem de guvernanță concentrat, în care autoritatea centrală – președintele și administrația de la Kremlin – exercită controlul direct sau indirect asupra structurilor regionale și locale. Rusia este teoretic un stat federal, cu regiuni, republici, etc., dar practica de guvernare arată o tendință puternică spre centralizare, cu autonomie regională limitată.

La începutul anilor 2000, președintele Vladimir Putin a creat districtele federale, ca nivel administrativ intermediar între centrul federal și structurile federale. Fiecare district are un reprezentant prezidențial plenipotențiar, responsabil cu supravegherea respectării legilor federale în regiunile lor, coordonarea politicilor federale și cu raportarea directă la Kremlin. Acești guvernatori nu ocupă funcții prevăzute explicit în Constituție, pentru că acestea au fost instituite prin decrete prezidențiale și legi conexe. Apoi au apărut modificări legislative prin care s-a limitat atent gradul de autonomie al acestor guvernatori, atunci când unii dintre ei au dovedit „inițiativă”. Altfel spus, Vladimir Putin guvernează teritoriu Federației nu după cum scrie în Constituția federală, ci exact așa cum vrea el.

Partidul „Rusia Unită” joacă rolul central, fiind partidul prezidențial. Este partidul pe care se bazează guvernarea, cu o structură puternic corelată cu administrația, cu guvernatorii, cu structurile regionale. „Rusia Unită” – un fel de PDSR din perioada Ion Iliescu – servește ca mecanism de mobilizare politică, subordonare regională și legitimitate formală. Vladimir Putin emite decrete, ordine și directive, care trebuie implementate de organele federale executive, de reprezentanții președintelui în districtele federale și apoi de guvernatorii regiunilor federale. Reprezentanții președintelui în districtul federal au rol de supraveghere, monitorizare și sancționare sau recompensare a autorităților regionale, în funcție de cât de bine se conformează la politicile centrale.

Parlamentul federal – Duma de Stat, camera inferioară și Consiliul Federației, camera superioară – există formal ca instanțe de legiferare, reprezentare. Însă majoritatea covârșitoare în Parlament aparține partidului „Rusia Unită”; opoziția reală practic nu există. Numirile de funcționari cheie la nivel regional sau de control (magistratură, forțe de ordine, administrație locală) au nevoie de aprobarea de la centru, depind de loialitatea lor dovedită prin legăturile certificate cu serviciile de securitate sau la nivelul Kremlinului.

Guvernarea lui Vladimir Putin nu este deloc similară cu cea colectivă de la Beijing, deși autoritarismul lui Xi Jinping acestuia este pronunțat (aduce aminte de perioada lui Mao Zedong). Vladimir Putin conduce ca un dictator și, dacă vrem să găsim un corespondent, acesta cu siguranță este Kim Jong-un, nu Xi Jinping. Personal nu văd nimic de admirat aici, nimic care să ne ducă la ideea că această formă de guvernare ar aduce echitatea, fericirea în Occident. Sau în România. Ca unul care a trăit destul în dictatura lui Ceaușescu ca să înțeleg ce înseamnă și cum funcționează un regim autoritar, nu pot decât să urmăresc cu mirare și în dezacord nostalgiile și admirația unora dintre concetățenii mei față de exponenții dictaturilor de astăzi.

Rusia este condusă de Putin și de un număr de câțiva apropiați. Unii sunt bine cunoscuți, alții mai puțin cunoscuți. Unii, care par foarte vocali – cazul notoriu este al lui Dmitri Medvedev, care a fost președinte al Federației și premier -, nu sunt atât de apropiați de Vladimir Putin cum ar părea, dar îi sunt utili acestuia și mimează cât pot de bine loialitatea față de fostul kaghebist.

Atacarea Ucrainei pe scară largă nu a avut susținere totală la Kremlin – motiv pentru Vladimir Putin să pună în scenă o ședință publică (poate ne aducem aminte scena televizată) a consiliului de securitate în care își consulta cercul de putere asupra acțiunilor care ar trebui întreprinse față de statul suveran Ucraina, înainte cu câteva zile de ordinul de invadare pe care l-a dat în ziua de 22 februarie 2022. Pe camere s-a înregistrat o susținere unanimă a ceea ce, după 22 februarie s-a numit „operațiune specială” (de război).

Anii care au trecut au cernut drastic planurile Kremlinului. Operațiunea de război nu s-a încheiat în 18 zile cu o capitulare a Kievului, Occidentul susține Ucraina, profilul economiei Rusiei a fost modificat pentru a susține războiul și este dependent de aliatul mai puternic China. Numărul de victime de pe câmpul de luptă a depășit un milion, așa că legislația a fost brutal înăsprită pentru a reduce total la tăcere vocea cetățeanului. Unii colaboratori ai lui Putin, care au apelat la rațiune, au ales să se retragă – cazul lui Dmitri Kozak[3]. Este un act de curaj al lui Kozak, care-l expune răzbunării, în funcție de fluctuațiile idiosincraziilor lui Putin.

Sunt și alte nume, personaje din imediata apropiere a lui Vladimir Putin, care completează verticala puterii. Vladimir Putin nu are încredere deplină în niciunul dintre aceștia, așa că cercul interior are o componență dinamică. Unii dintre sunt colaboratori vechi, alții au fost cooptați pe parcurs, înlocuind alte nume, față de care țarul s-a răcit și ca urmare au trebuit îndepărtați sau chiar eliminați. Unii rezonează complet cu Putin, alții sunt oportuniști absoluți. Cei mai mulți sunt colaboratori cu vocația supunerii, cu menirea de a genera ecoul amplu care-i oferă țarului confortul că își conduce înțelept imperiul.

Iuri Ușakov se oferă ca exemplu perfect de colaborator cu vocația supunerii. Este unul dintre principalii consilieri ai lui Putin în domeniul relațiilor externe. Participă la negocieri importante, în componența unor delegații care negociază atât cu aliații Rusiei, cât și cu Occidentul. Deseori este autorizat să facă declarații publice pe subiecte de politică externă, cum este cazul perspectivelor de negociere a unui acord de pace Rusia – Ucraina. A fost ambasador al Rusiei în Statele Unite și vice-ministru de externe, înainte de a fi consilier prezidențial. Face parte din Board-ul Rosatom.

Lista colaboratorilor lui Putin nu poate să nu-i conțină pe Nikolai Patrușev, Serghei Șoigu, Serghei Lavrov, Vladimir Kolokolțev sau Serghei Narîșkin. Aparent, influența unora dintre ei crește sau pălește periodic – în realitate ei sunt cercul de oțel din jurul lui Putin, oameni care gândesc la fel și pe care se poate baza, dincolo de dezamăgirile de moment. În ultimele luni s-au înregistrat și ascensiuni rapide la Kremlin: Aleksei Diumin, Dmitri Bakanov, Serghei Țiviliov și Ana Țiviliov sau Andrei Belusov.

Diumin i-a fost gardă de corp, a ajuns guvernator al regiunii Tula, pentru ca relativ recent să fie cooptat în cercul de la Kremlin, pentru a îngroșa rândurile celor deplin devotați lui Putin. Bakanov a devenit șeful Roscosmos și este un caz de profesionist din generația mai tânără, promovat peste noapte și care pare să aibă ambiții chiar mai înalte. Belusov l-a înlocuit pe Șoigu la ministerul apărării, deși este de formație economist. Numirea s-a nu l-a scos pe Șoigu din cercul puterii sau din ierarhia informală de la conducerea armatei. Pentru că rolul său este să-l ajute pe Putin să înțeleagă cum să controleze mai bine efortul de război. Cei doi Țiviliov au fost plasați la șefia ministerului energiei și la ministerul apărării, pentru că sunt legături de familie ale lui Putin. Reflex care aduce aminte de Ceaușescu, care nu mai avea încredere în aparatul de partid și își numea rudele în diverse funcții în stat.

DEMOCRAȚIA PREALUMESCULUI MAHDI – IRANUL CONFISCAT

Iranul este o autocrație colectivă agresivă, după modelul Rusiei lui Putin sau al Coreei de Nord condusă de dinastia Kim, doar că este deghizată într-o guvernare religioasă care ar prefigura – prin locțiitorul său pe pământ, ayatollahul suprem – un regat pe care miticul Mahdi ar urma să-l revendice la sfârșitul timpurilor. Există o întreagă literatură despre cum s-a instaurat la putere o asociere de mafioți religioși în numele unui mit, înșelând așteptările unui întreg popor. Pentru un curs scurt și o imagine holistică, recomand cartea lui Kim Ghattas, „Valul Negru”.

Cel care a dat lovitura în 1979 a fost ayatollahul Khomeini, „marele prieten” al lui Nicolae Ceaușescu. Inspirat de Lenin și revoluția sa bolșevică, a profitat de un complot al stângii pentru a se cățăra și a prelua puterea în stat. După care s-a înconjurat de un sistem de instituții care să controleze societatea și a adoptat un discurs violent îndreptat împotriva Occidentului – mai ales a Statelor Unite și împotriva saudiților, revendicând locurile sfinte ale Islamului, pentru a se legitima în poziția sa autoritară.

Din 1989, Sayyid Ali Hosseini Khamenei, fost președinte al Iranului, a preluat mandatul de locțiitor al lui Mahdi pe pământ și s-a instalat în suprema funcție în stat. Democrația iraniană este o contradicție în termeni, chiar dacă statul are formal instituții de tip republican: Președinte – care este șeful guvernului sau Parlament – Adunarea Consultativă Islamică. Aceste poziții sunt puternic controlate de altele a căror legitimitate se revendică de la liderul suprem, sunt autodeclarate izvoare de reglementare și control religios și au o mare autonomie de operare, deținând și puterea de facto în stat: conduc armata, milițiile religioase, structurile de securitate și poliția religioasă.

Aceste instituții ale puterii religioase sunt: Consiliul Gardienilor Revoluției, cu 12 membri (6 clerici și 6 juriști religioși); Corpul Gardienilor Revoluției Islamice – IRGC, miliția revoluționară; Adunarea Experților – Majles; Consiliul de Discernere – cu rol de mediere între Parlament – Majlis și Consiliul Gardienilor Revoluției; Sistemul de Justiție islamică.

Dincolo de sistemul de instituții, religioase și să spunem laice, la Teheran există o verticală a puterii, similar oarecum cu situația de la Kremlin. Liderul suprem este, cum bine se știe, ayatollahul Khamenei. Al doilea ca influență pe verticala puterii este creditat a fi șeful Corpului Gardienilor Revoluției – IRGC. Statele Unite și Israelul au eliminat doi lideri ai IRGC, dar Teheranul pare a avea o rezervă serioasă de personaje trase la indigo pentru această poziție, ocupată în prezent de Mohammad Pakpour. Șeful Statului Major al Armatei este al treilea ca influență pe verticala puterii – în prezent Abdolrahim Mousavi.

Masoud Pazeshkian, președintele republicii, șeful guvernului, care este ales prin scrutin electoral, este abia al patrulea ca influență în acest stat islamic. Cam atât contează vocea poporului în democrația din Iran. Și la fel de important este că președintele este împuternicit să reprezinte statul la nivel internațional, în baza unei legitimități aparent asigurată de alegeri, în realitate cu autoritate limitată în decizii. Dar poate spera la funcția supremă, dacă are norocul să se afle în funcție la dispariția pământească a lui Khamenei.

Șeful Parlamentului, Bagher Qalibaf, ar fi al cincilea în listă. Urmează Sadegh Amolo Larijani, care conduce Consiliul de Discernere, apoi Ahmad Jannati, care conduce Consiliul Gardienilor Revoluției. Parviz Fattah, care conduce complexul economic al liderilor republicii islamice (Bonyad), deține funcția de gestionar al Ordinului Khamenei – Setad și ar fi al optulea în ierarhie.

Pe locul nouă este șeful securității, mai precis al structurii de informații a IRGC, în persoana lui Majid Khademi. Al zecelea în listă este Mohammad Ali Movahedi Kermani, șeful Adunării Experților, cei care au menirea să-l aleagă și apoi să-l supravegheze pe liderul suprem. Desigur, odată ales, liderul suprem nu se așteaptă că-i vor cere socoteală cu adevărat cei din Adunarea Experților, ci că-i vor aproba acțiunile, fără excepție.

DEMOCRAȚIA EXECUȚIILOR CU TUNUL – COREEA DE NORD

Regimul lui Kim Jong-un este o dictatură aspră, dinastică, inițiată de Kim Ir-sen – seniorul care a condus Coreea de Nord din 1948 până în anul 1994. I-a urmat fiul său, Kim Jong-il, care a condus țara în același mod până în 2011, când al treilea fiu al său, Kim Jong-un și-a făcut loc la conducerea statului. Principalii aliați, care au susținut la putere dinastia dictatorilor Kim, sunt Beijingul și Moscova. 

Sora lui Kim Jong-un, Kim Yo-jong, apare în mod repetat în analizele politice ca fiindu-i confidentă, posibil succesoare la putere sau de facto locțiitor în gestionarea treburilor statului nord-coreean. Evident, regimul de la Phenian nu confirmă sau infirmă astfel de informații. În plus, Kim Yo-jong poate avea oricând soarta fratelui mai mare, Kim Jong-nam, care a fost asasinat de agenții secreți ai Phenianului în timpul unei călătorii în Malaiezia[4].

Kim Jong-un este un dictator nu mult diferit structural de Vladimir Putin, dar pe care geografia îl ajută mai puțin. Kim Jong-un a declarat că lumea nu are încotro, trebuie să accepte faptul că țara sa este o putere nucleară și nu va renunța niciodată la acest statut[5]. Pentru a-și onora statutul de egal între Xi Jinping și Vladimir Putin, Kim Jong-un i-a pus la bătaie, în calitate de carne de tun, pe soldații țării. Deocamdată îi regăsim pe soldații nord-coreeni pe frontul din Ucraina. Dar, în funcție de evoluțiile globale, îi vom regăsi poate în viitor alături de trupele Chinei în asalturile împotriva Taiwanului, apoi poate pe Flancul Estic European și cine mai știe unde pe glob.

Partidul Muncitorilor din Coreea de Nord – WPK este centrul deciziilor formale, doar că aproape toate deciziile strategice provin direct de la Kim Jong-un. Departamentele care gestionează propaganda, cadrele, disciplina partidului, securitatea internă, sunt structurile de forță al WPK.

Structurile militare au o pondere mare în societate: Statul Major General, Ministerul Apărării, Armata (KPA), birocrația militaro-politică Biroul Politic Central sunt reazemele puterii. Choe Ryong-hae pare să fie unul dintre puținii apropiați ai lui Kim Jong-un din afara familiei. Are un rol esențial în dialogul WPK – Armată – Guvern. Este un veteran al elitei politice nord-coreene. Dar nimic nu este garantat când te afli în preajma lui Kim Jong-un. În anul 2015, generalul Hyon Yong Chol, în vârstă de 66 de ani, șef al Armatei, a fost condamnat și executat cu un tun antiaerian pentru că i-ar fi sfidat autoritatea.

În decembrie 2024, la plenara WPK, Pak Thae-song a fost desemnat șef al guvernului de la Phenian, înlocuindu-l pe Kim Tok-hun. S-a speculat că Kim Jong-un și-a dorit un prim-ministru mai angajat în gestionarea sistemului de educație și în politica externă. Recent, în Biroul Politic al WPK au fost promovați Kim Jong Gwan, fost ministru al apărării, care a devenit vicepremier; Choe Son Hui, ministrul de externe sau Yong Gĭl promovare, fost șef al Statului Major General al Armatei.

Alte personaje promovate recent de Kim Jon-un în partid sunt: Ri Hi Yong, numit șeful cadrelor WPK și șef al Comisiei Centrale de Inspecție sau Kim Jae Ryong, șeful Comisiei de Disciplină a partidului.

Jo Yong Won, membru al Prezidiului Biroului Politic al WPK, care era mereu prezent alături de Kim Jong-un, pare să fi fost epurat recent, pentru că aparițiile sale publice lipsesc în ultima perioadă. Și Jo Kyong Chol a fost îndepărtat din poziția de vârf de la Biroul Politic Central al Armatei.

Toate aceste nume sunt evident pur simbolice pentru restul lumii. Leadership-ul Coreei de Nord înseamnă familia Kim; mai mult, înseamnă Kim Jon-un. Și atât. În cazul său, expresia pe care Pierre-Édouard Lémontey i-a atribuit-o lui Ludovic al XIV-lea – „Statul sunt eu!” – poate fi întrebuințată cu deplină acoperire.

DEMOCRAȚIA LUI TRUMP, ORBAN… MODELATĂ DE KREMLIN

Elefantul din cameră este asasinatul lui Charlie Kirk, tânărul activist al dreptei populiste americane, pe care Donald Trump l-ar sanctifica dacă ar putea. Oricum, l-a decorat post-mortem. Poliția l-a arestat pe Tyler Robinson, în vârstă de 22 de ani, care a fost denunțat (sau predat?) chiar de tatăl său. Trump a cerut public pedeapsa capitală pentru Robinson înainte ca justiția să îl pună oficial sub acuzare.

În fine, problema este că reacțiile după acest asasinat au arătat un președinte foarte dispus să-și facă imagine pe seama victimei, Charles Kirk. Mai întâi, Donald Trump s-a arătat deosebit de generos în a generaliza vina uciderii lui Kirk prin învinuirea stângii radicale, conform NBC News[6]: „Aș vrea să văd că se vindecă [națiunea], dar avem de-a face cu un grup de nebuni radicali de stânga, care nu joacă corect și nu au făcut-o niciodată. Vom vedea ce se întâmplă. Lor [celor de stânga] nu le place ce s-a întâmplat. Noi [oricum] am câștigat foarte mult.”

Guvernatorul republican de Utah, Spencer Cox, a avut un discurs diferit solicitând din partea conaționalilor mai multă toleranță și renunțarea la acuzațiile reciproce. Dar Casa Albă nu-l susține. Cert nu-l susține. Într-un interviu acordat emisiunii Fox & Friends – Fox News[7], Donald Trump a fost întrebat ce intenționează să facă pentru a vindeca rănile provocate de atacul armat al lui Kirk din Utah. „Cum vom repara această țară? Cum vom reface unitatea ei?”, a fost întrebat de co-prezentatoarea emisiunii, Ainsley Earhardt, care a ținut să pună în evidență realitatea existenței radicalilor atât la stânga, cât și la dreapta politică americană.

Donald Trump a răspuns printr-un refuz de principiu al căutării unei căi comune, bipartizană de urmat în această perioadă de profundă furie, frică și doliu național, uimindu-i pe majoritatea comentatorilor, indiferent de spectrul de simpatie politică îmbrățișat: „Îți spun ceva care o să-mi facă probleme, dar nu-mi pasă deloc. Radicalii din dreapta sunt radicali pentru că nu vor să vadă infracțiuni… Radicalii din stânga sunt problema – și sunt ticăloși, oribili și pricepuți din punct de vedere politic. Vor bărbați în sporturile feminine, vor transgender pentru toată lumea, vor granițe deschise. Cel mai rău lucru care i s-a întâmplat acestei țări.”

Sub președinția lui Donald Trump, planurile autoritariștilor aliniați în spatele tandemului China – Rusia merg mai bine decât se putea vreodată anticipa la Moscova sau la Beijing. Pur și simplu Trump acționează visceral adâncind rănile națiunii, probabil în aplauzele vicepreședintelui săi J.D. Vance. Care este mai radical polarizant decât vedem la D.J. Trump. Dacă Statele Unite vor ajunge la confruntări interne, izolaționismul Washingtonului pe scena globală nu va mai fi o problemă de opțiune, ci de urgență impusă de criza internă profundă, poate existențială.

În acest context, este esențial de urmărit reacția creativă a Kremlinului și a acoliților Moscovei. Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, a declarat pe canalul de Telegram al jurnalistului Pavel Zarubin, că, în opinia administrației prezidențiale ruse: „Societatea [americană] este extrem de polarizată, acesta este realitatea. Este obligația forțelor de securitate americane să clarifice dacă este vorba de un incident izolat sau de o tendință, ceea ce ar fi mult mai grav.”[8] Altfel spus – ca să traducem „îngrijorările” exprimate de Peskov – America se lovește de limitele democrației liberale care au divizat țara, așa că președintele Trump ar face bine să se ocupe serios de situația internă și să lase în pace restul lumii.

Ecourile tezelor de la Kremlin răsună în Europa din Kötcse – Siófok, județul Somogy, Ungaria, unde Viktor Orbán a deschis în fața membrilor partidului său, Fidesz, toamna politică[9]: „Dominația globală occidentală se prăbușește. Doar un nou acord de securitate încheiat de Uniunea Europeană cu Rusia, nu cu tradiționalul partener Nord-Atlantic, Statele Unite, poate menține pacea în Europa.” Mai concret:

China are un avantaj incontestabil în ceea ce privește demografia, tehnologia și capitalul și recuperează terenul pierdut din punct de vedere militar. Statele Unite trebuie să accepte faptul că Rusia a câștigat războiul [cu Ucraina]. Acest lucru ar putea fi oprit doar prin desfășurarea a sute de mii de soldați occidentali, dar nimeni nu este dispus să facă asta.

Statele Unite se vor izola în anii următori: distrug ordinea mondială așa cum o știam. Ceea ce vedem sunt tarife, tarife și iar tarife. Era exportului de democrație s-a încheiat; de acum înainte, totul se rezumă la politica marilor puteri. Scopul Washingtonului este de a subordona Uniunea Europeană din punct de vedere economic. Bruxellesul întreține războiul [din Ucraina] pentru a pretinde poziția de mare putere.

Brusc, Viktor Orbán depășește discursul despre prietenia cu Donald Trump și asocierea ideologică a Fidesz cu mișcarea radical de dreapta MAGA și atenționează Europa că America nu ne vrea binele. Noroc că Rusia nu ne vrea răul. Peste ani, Orbán revine și reafirmă cererea Moscovei, expusă de Boris Elțîn lui Bill Clinton: „Dă-ne Europa nouă.”[10] Cercul se închide, planul este clar, la fel și jocul pe care-l fac oamenii Moscovei din Europa, de la Vest la Est, de Sud la Nord.

[1] România literară, nr.38/2025

[2] https://hotnews.ro/sub-ochii-nostri-se-termina-o-lume-marturia-unei-profesoare-din-polonia-care-a-stat-10-ani-in-romania-tulburata-dupa-ce-i-a-spus-fata-ei-in-momentul-in-care-cele-19-drone-rusesti-a-2064474

[3] https://adevarul.ro/stiri-externe/rusia/unul-dintre-cei-mai-vechi-colaboratori-ai-lui-2472782.html

[4] Indoneziana Siti Aishah (25 de ani) și vietnameza Doan Thi Huong (28 de ani) au fost acuzate în Malaiezia de uciderea lui Kim Jong-Nam.

[5] https://www.digi24.ro/stiri/externe/coreea-de-nord-isi-apara-statutul-nuclear-dupa-criticile-sua-e-ireversibil-3412823

[6] https://www.nbcnews.com/politics/donald-trump/trump-radical-left-healing-charlie-kirk-assassination-rcna231032

[7] https://www.theguardian.com/us-news/2025/sep/12/trump-fox-friends-charlie-kirk-shooting

[8] https://stirileprotv.ro/stiri/international/kremlinul-rupe-tacerea-in-privinta-uciderii-lui-charlie-kirk-si-acuza-zpolarizarea-extrema-din-sua.html

[9] https://www.hungarianconservative.com/articles/current/eu-russia-security-deal-ukraine-viktor-orban-hungary/

[10] https://cursdeguvernare.ro/iti-cer-un-singur-lucru-da-europa-rusiei-atunci-s-a-transat-si-soarta-romaniei.html