Meditații despre teatru la Festivalul de la Piatra Neamț

Teatrului i-a plăcut, de când există, să reflecteze la propria lui condiție. A făcut-o în diverse feluri, în genuri diferite. În comedii ușoare, gen Răzbunarea sufleurului a lui Victor Ion Popa, sau în meta-piese, precum cele ce se chemau improvizații. Am în vedere, când spun asta, scrierile unor Molière (L’Impromptu de Versailles), Giraudoux (L’Impromptu de Paris) sau Ionesco (L’Impromptu de l’Alma). Și exemplele (genuri, modalități și titluri) ar putea să continue. Mă opresc aici fiindcă nu intenționez să întocmesc în spațiul acestei cronici un compendiu al problemei.

Era cum nu se poate mai firesc ca acest gen de reflecții să se amplifice în vremea pandemiei. Timp în care unii, inspirați, probabil ,de scrierile lui Antonin Artaud, au sperat că, după ce virusul blestemat se va duce, vom avea un alt gen de teatru, alții au stat cu frica-n sân, neavând nici cea mai mică garanție de supraviețuire. E vorba, desigur, despre independenți, cei pe care Statul român doar a mimat că îi ajută. Le-a dat ceva cu o mână și le-a luat pe urmă înapoi cu două.

Dacă la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, Gianina Cărbunariu, în dubla ei calitate de dramaturg/dramaturgă și de regizor/regizoare, poate chiar și în a treia de manager (ei, aici e aici, vă las pe dumneavoastră, stimați cititori, să găsiți femininul cuvântului) a imaginat un spectacol în genul S.F. – e vorba despre VA URMA. Pe Planeta Oglindă (voi reveni la el nițeluș mai la vale), la Reactor de Creație și Experiment din Cluj-Napoca, dramaturga (sic!) Alexa Băcanu (cea pe care am apreciat-o cu niscaiva ani în urmă pentru piesa M.I.S.A părut, dar care deține un portofoliu dramaturgic infinit mai consistent) și regizoarea Leta Popescu și numeroșii lor colaboratori au creat spectacolul Dă-te din soare.

Spectacolul  de la Reactor. este unul în lege. Nu solicită dispense. A avut și are și scenografie (Mihai Păcurar), și costume (Teodora Frîncu), și muzică de scenă (Radu Dogaru și Adonis Tanța), și mișcare scenică (Mihai Mihalcea) asigurate, după cum lesne se vede, de profesioniști recunoscuți ai genului. A avut și are și o foarte bună distribuție (Andreea Ajtai, Radu Dogaru, Raluca Mara/Alina Mișoc, Oana Mardare, Cosmin Stănilă, Adonis Tanța), beneficiază de inserturi video realizate cu remarcabili actori ai Naționalului clujean (Ionuț Caras, Ramona Dumitrean, Anca Hanu, Radu Lărgeanu, Alexandra Tarce și Irina Wintze). Dă-te din soare mai beneficiază și de binecuvântarea și de prezența video a regizorului Alexandru Dabija (filmat așa cum e el, în carne și oase), însă având și o savuroasă replică (mă rog, o sosie) în interpretarea inteligentă a lui Radu Dogaru.

Spectacolul începe cu o înmormânare așa, ca în vremea pandemiei, la care familia îndoliată participă prin zoom sau skype. Continuă cu o înmormântare simbolică a teatrului politic și a teatrului vechi în general (e excelent în rolul Preotului atât de talentatul Adonis Tanța), așa că scena e inundată de coroane și coronițe mortuare. Mai departe, reface istoria Reactor-ului, și o reface la modul subiectiv, insistând asupra faptului că s-a născut ca o negare a tot ceea ce s-a considerat vechi, prăfuit, și continuă cu vestea că maestrul Dabija ar urma să vină să monteze ceva la Teatrul cu pricina. Semn că prăpastiile inter-generaționale nu sunt chiar atât de mari, că vorbele sunt mai multe decât motivele de ceartă, că mai există, totuși, șansa reconcilierii. Numai că Sandu ba vine, ba nu vine, transmite mesaje contradictorii, așa că,  faute de mieux, se recurge la serviciile regizoarei Leta Popescu.

De aici încolo totul se transformă într-o intersectare a poveștilor de viață ale Reactor-ului, Alexei Băcanu și Letei Popescu. Până la urmă aflăm că el, spectacolul, nu ar fi existat fără trei mentori. Alexandru Dabija, regretatul C.C. Buricea- Mlinarcic și atâta de vivacea, omniprezenta, mitica de-a dreptul Miruna Runcan. Elanul omagierii e atât de puternic încât se comite și o mistificare a istoriei teatrului. Nu, nu a Teatrului Reactor, ci a teatrului românesc post-revoluționar.  În 1991, Teatrul Muncitoresc C. F.R. nu se mai chema de zeci de ani astfel, iar numele de Giulești i-a fost schimbat în Odeon chiar în 1990,în timpul directoratului lui Vlad Mugur. Care a avut-o drept adjunctă pe atât de controversata (azi) Ecaterina Oproiu.

Dacă nu m-aș teme că voi fi asemănat cu cine știe ce personaj malefic, poate chiar cu împăratul Iosif al II lea, aș spune că în Dă-te din soare sunt prea multe note. Prea multe teme, prea multe vorbe, așa că spectacolul s-a lungit, vorba lui Caragiale, ca cașcavalul prăjit. Și că Alexa Băcanu (și, din păcate, nu doar ea) și-a uitat propriul moto: Mai bine concis decât plictisitor.

Așa cum era firesc, Teatrul Tineretului din Piatra Neamț a profitat de această a 33 a ediție a Festivalului de Teatru pe care îl păstorește (reamintesc, e cel mai vechi festival de teatru din România) spre a-și prezenta măcar o parte dintre cele mai recente producții. Au putut fi văzute Babel 11:4 sau Totul a început, Oau, MYTH SHOW – O istorie a neîncrederii, montări pe care le-am urmărit și despre care am scris cu ocazii anterioare. Inedit și, totodată, pentru mine, a fost spectacolul VA URMA. Pe Planeta Oglindă, cum spuneam, scris și regizat de Gianina Cărbunariu. Care, ca o autentică directoare ce iubește Teatrul pe care îl conduce, a făcut abstracție de faptul că niște aberante prevederi legale nu îi permit să încaseze cuvenitul onorariu, ci doar un minuscul procent din încasări.

Cum spuneam, VA URMA. Pe Planeta Oglindă e un spectacol în genul SF. Concura la impresia aceasta scenografia creată de Dorotheea Curio, o scenografie ce valorifică admirabil exteriorul Teatrului, intens valorată de lighting-design-ul imaginat de Cristian Niculescu și de video-design-ul inegalabilului Andrei Kozlak și muzica datorată lui Alex Halka. Ca și costumele imaginate, pesemne, tot de  Dorotheea Curio.

VA URMA. Pe Planeta Oglindă  e însă numai aparent un SF. În care e vorba despre ocuparea pentru o vreme a Teatrului Tineretului de stranii locuitori de toate felurile ai inventatei planete Oglindă. O planetă cu propriul său timp, cu propriile legi, cu o Constituție drastic respectată, cu președinți și, mai ales, cu președinte. Reprezentația (mă rog, performance-ul) începe cu anunțatul celebru monolog al Ninei Zarecinaia interpretat de actrița Lucreția Mandric. Numai că, așa cum nu vom ști niciodată cum s-ar fi terminat piesa lui Treplev, nu știm nici cum ar fi fost dus până la capăt respectivul monolog. Si nu ne vom cunoaște niciodată viitorul.  Urmează invazia unor ființe stranii, remarcabil interpretate (jucate, cântate, dansate) de actorii  Emanuel Becheru, Nora Covali, Paul-Ovidiu Cosovanu, Cătălina Eșanu, Corina Grigoraș, Loredana Grigoriu, Gina Gulai, Ecaterina Hâțu, Maria Hibovski, Florin Hrițcu, Andrei Merchea-Hopotoțki, Mircea Postelnicu și deja amintita Lucreția Mandric.

Ființele acestea au propria limbă, însă pot să ni se adreseze grație vocilor împrumutate de la actorii Teatrului. Plus grație aceleia a Annei Rivera, o fetiță de zece ani pe care am mai auzit-o și chiar văzut-o în  Babel 11:4 sau Totul a început.

Numai că ceva ce începe cu Pescărușul și care are în titlu cuvântul Oglindă nu poate să aibă ca temă decât teatrul.  Dar și lumea. Nu spunea oare Shakespeare că teatrul este oglinda vieții? Sau chiar oglinda lumii?  Așadar, în nu mai mult de 70 de minute de spectacol sunt întoarse pe toate fețele prezentul și viitorul teatrului, aici și peste tot în lume, se discută despre crize, însă concluzia este optimistă. Sau sper să fie astfel. Este conținută în acel va urma.

Așa să fie!