Memorie, istorie, autobiografie

Un scurt text semnat de Doina Ruști și publicat pe ceea ce în limbaj editorial-tipografic se cheamă urechi îi furnizează cititorului două informații importante. Prima ține de faptul că cel mai recent roman al scriitoarei, roman ce se cheamă Ferenike (Editura Humanitas, București, 2024), e unul cu caracter declarat autobiografic. Aceasta însemnând că genul e literatură, adică “mai mult decât o confesiune asumată ori decât un construct la persoana I, de care autorul se dezice cu mofturi”.

Precizarea îl scutește întrucâtva pe recenzent de obligația de a face referiri pretins/aparent savante la bibliografie. La Contre Sainte-Beuve a lui Marcel Proust, la  cartea de tip-amendament Întoarcerea autorului a lui Eugen Simion, la frecvent citatele Le pacte autobiographique și Moi aussi ale lui Phlippe Lejeune.  Recenzentului nu îi rămâne decât să spună că, apelând la o memorie ce se va dovedi absolut fabuloasă, reactivând-o pe fetița ce observă și caută să își explice  totul, autoarea/naratoare creează premisele refacerii cu lux de amănunte a  vieții unei lumi, a unei comunități, a unei familii. Va rezulta o panoramare evident subiectivă a anilor ‘60 ai secolului trecut. Anii cei mai consistenți ai  copilăriei scriitoarei care, relativ frecvent, se recomandă ca atare făcând scurte referiri la propriile cărți. Și cu evenimente de viață ulterioare. Repartiția guvernamentală, corupția din școală, maternitatea. Ș.a.m.d.

Localitatea se numește Comoșteni, așezare în care totul se petrecea predominant în curte, ca semn de bogăție,  se află undeva în apropierea Jiului. Râul devenind el însuși personaj și dobândind foarte adesea cototații mitice. Familia e una numeroasă, membrii ei poartă frecvent nume aparent comic-bizare, unele cu intenții de alint. Semnificative însă pentru Oltenia și pentru felul de a fi al oltenilor. Celor numiți Tavică. Gică, Mițulica (cea care citea Desculț, roman care, pe vremea aceea, încă mai umbla încă în papuci de aur pe tot Mapamondul literar fiindcă așa a ordonat partidul), Cornel, Muc li se adaugă mulți, mulți alții. Rude, vecini, cunoștințe, prieteni, falși prieteni, profesori, medici, mici sau medii activiști de partid, chiar securiști al căror cortegiu impresionant începe cu cea numită tanti Florence.P rima care deschide poarta casei și, implicit, poarta personajelor. Aproape fără număr.

Anii ‘60 sunt ultimii ai domniei lui Gheorghiu-Dej și ai abuzurilor aferente, primii ai celei a lui Nicolae Ceaușescu. A cărui venire la putere este inițial bine primită de comunitatea din Comoșteni care îl identifica pe noul prim secretar al PMR, de abia câteva luni mai încolo secretar general al PCR, cu omul ce decisese sfârșitul erei difuzoarelor și al stațiilor de amplificare. Indiciu clar că românii au o obsesie vizând găsirea unor semne bune. Plus obsesia salvatorului și a omului providențial.

Numai că, un an sau doi după martie 1965, va veni Decretul ce interzicea avorturile cu consecințe atent, dramatic, impresionant surprinse în carte.

În mai sus amintitul scurt cuvânt al autoarei este pomenit și numele lui Cornel. Numele Tatălui ce va muri tragic în cumplitul an 1968, în vreme ce se întorcea de la CAP-ul unde fusese retrogradat pe un post de contabil. O făcea grăbit să prindă la televizor difuzarea filmului Oameni și șoareci.  

Moartea lui și moartea neîmplinitului Tavică, copilul epileptic ce își dorea să devină medic spre a se îngriji singur, ambele acut resimțite de fetița ale cărei amintiri sunt transferate în carte, ca și de scritoare se află în chip mărturisit la baza deciziei de a scrie Ferenike. Carte a unei târzii, însă cu atât mai necesare exorcizări a răului. A eliberării de vinovății mai mult sau mai puțin justificate.

Ferenike, personajul mitic ce dă titlul cărții, apare relativ târziu. De abia la pagina 193 a cărții. Aceasta având aproape 250 de pagini. Ferenike intervine în visul/coșmar al fetiței, amenințînd-o cu iminența unei alegeri imposibile. Alegere semănând a crimă. Doar unul dintre părinți, cel ce urmează a fi ales de fetiță, va avea dreptul de a trece dincolo de pragul anului fatidic 1968. Aparent, victima va fi Muc (“O omorâsem pe Muc și nu aveam cui să-i cer socoteală”). Ferenike, cea care apărea periodic, uneori din pâcla de smoală, însă mereu înaltă, victorioasă, a înțeles, a vrut, a făcut altfel. Moartea l-a luat pe Cornel. O moarte prin violență, cu implicații politice. Drept care ele nu puteau fi deslușite decât de Tovarășul. Povestea asta o credea și Mițulica. Eternă naivitate românească din care ne hrănim în alte forme chiar și azi.

Fapt care face din Ferenike nu doar un roman autobiographic, cinematografic, ci și politic. De mare actualitate. 

Doina Ruști- FERENIKE, Editura Humanitas, București, 2024