Iată faptele. Am fost la Sibiu ca să lansez o carte și am povestit cu câțiva scriitori (Ionuț Cheran, Krista Szöcs, Victor Țvetov, Marin Mălaicu-Hondrari, Radu Vancu), cărora le-am pus următoarea întrebare: ce este mai important? Stilul sau povestea? „Stilul” a câștigat cu 5 la 1 (am fost singurul care a votat pentru „poveste”), iar Marin, văzându-mă bosumflat, mi-a dăruit o carte care tratează exact această problemă – și care, dealtfel, a fost deja prezentată aici*, grație articolului domnului doctor Mircea Morariu. De la Sibiu m-am dus la București, unde am adresat aceeași întrebare scriitorilor de acolo (Cezar Amariei, George C. Dumitru, Bogdan Răileanu, Tudor Ganea, Alina Voinea, Ramona Marin). Spre uimirea mea, am pierdut iar la vot, de data asta cu 6 la 1. Acestea sunt faptele.
Sau mai exact primul set de fapte. Al doilea set constă din mica mea experiență din această primăvară: ca și alții, mi-am făcut și eu o „școală” (curs, atelier) de creative writing, din care am învățat mai mult eu de la elevi decât elevii de la mine. Primul lucru care m-a uimit: numărul aiuritor de oameni care vor să scrie și să publice cărți. Credeam că îmi va fi dificil să găsesc clienți pentru așa ceva, dar s-a petrecut exact invers, a trebuit să tratez cu refuz pe cei care n-au fost imediat pe fază, chestie de care mi-a părut foarte rău; dar ce era să fac? Al doilea: calitatea formidabilă a acestor oameni. Cei care au venit la mine știau deja să scrie foarte bine, erau perfect pregătiți pentru a fi scriitori, nu aveau nevoie decât de o mică încurajare, ceea ce le-am și oferit (desigur, contra cost). Și acum, concluzia.
România este o țară bogată. Inegal bogată, da, dar bogată: atunci când cetățenilor unui stat le arde de scris cărți, înseamnă că au cam bifat restul. Și-au făcut o familie, o casă, o viață îndestulată, au plantat un copac etc, mai rămâne deci de scris o carte pentru ca omul să se simtă împlinit. Unde se întâmpla asta, în mod tradițional? În Norvegia și Islanda, două dintre cele mai prospere țări de pe planetă, unde oamenii sunt excelent educați, au timp personal și destui bani ca să se ocupe de scris și de citit. Spre uimirea mea genuină, mulți români din România sunt exact la fel. Educați, prosperi și cu poftă de scris. Concluzia se impune de la sine.
Încerc să le dau o mână de ajutor. Desigur, ideal ar fi să citească atent cartea lui Llosa („Orgia perpetuă. Flaubert și Madame Bovary”, editura Humanitas, 2024, în traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari); dacă li se pare prea grea, prea tehnică (deși, ca tot ce scrie Llosa, e-o lectură foarte plăcută), iată un mic triptic de sfaturi absolut oneste, care de stricat n-au cum să strice. Deci, scriitorule wannabe:
- Găsește o poveste.
- Găsește o voce.
- Crezi!
Asta e tot. Iată și trei exemple, rupte de mine dintre miile posibile:
Ernest Hemingway a fost internat în spital, a găsit acolo o poveste, a căutat câțiva ani vocea potrivită, apoi a scris „The Sun Also Rises”, pe care însuși Llosa l-a numit „cel mai bun roman al lui” (al lui Hemingway, adică).
Sabina Yamamoto avea deja o poveste, a căutat timp de zece ani vocea potrivită, apoi a scris „Nu mai e nimeni acasă”, roman cu care a câștigat premiul „Ovidiu Verdeș” al revistei Observator Cultural.
George-Cosmin Borș a căutat o poveste, a găsit-o, a căutat câteva luni vocea potrivită, apoi a scris proza „Tulbure”, cu care a câștigat Marele Premiu al revistei Cod de Poveste.
(Precizez că aceste premii de care zic constau în bani, nu în „sincere felicitări!”).
Nici prin cap nu-mi trece să-mi sabotez, prin aceste sfaturi, propria muncă de profesoraș și cu atât mai puțin pe a colegilor mei (suntem mai mulți scriitori care oferim acest tip de serviciu). Atrag tuturor atenția că editurile sunt asaltate de manuscrise, așa că munca noastră le este foarte utilă doritorilor, chiar dacă se rezumă la câteva tehnici de „punere în pagină” și alte mărunțisuri (care însă contează, când diferența între manuscrise de valoare aproximativ egală este dată de amănunte). Insist însă pe sfatul numărul trei, care nu se află în cartea lui Llosa: absolut toți cei din jurul unui scriitor wannabe se vor strădui să-l descurajeze. Vorbele cele mai rele nu vor veni nici de la familie, nici de la dușmani, ci întotdeauna de la prieteni. Exemplu: „Mihăiță, lasă-te de cai verzi, vezi-ți de boscheții tăi! Ia uite scriitorul unde era! Eu țin la tine, cu toate că ești prost; eu de bine te învăț!” (într-adevăr, mare parte din truda arboristului ține de tunderea gardurilor vii – „boscheții” din citat). De aceea e mare nevoie de sfatul numărul trei: de credință. Crezi în tine! Pentru că nimeni altcineva nu va crede. Vei fi singur, și încă multă vreme. Scrisul și mai ales publicatul sunt teste de răbdare, de anduranță, deloc ușoare. Nu închei fără a-ți ura: bonne chance et bon chasse!
* https://www.contributors.ro/vargas-llosa-scriind-despre-flaubert/
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Acum nici măcar nu mai trebuie să scrii, e suficient sa tastezi ce vrei pe chat gpt si ti-a gasit imediat si stilul si povestea!
Ideea e alta, scriitorii buni sunt tot putini, indiferent ca unii au obtinut niste premii de care nu prea a auzit nimeni dar
prezentate ca si cum ar fi Nobelul insusi. Doar pe Amazon KDP, unde „se scriu” zilnic cateva mii bune de „carti”, putine sunt cumpărate, citite si cu recenzii bune, restul „cartilor”, probabil milioane bune, zac nestiute de nimeni in abisul fără fund al Amazonului.
Clar, asta nu inseamna ca lumea care crede ca trebuie sa scrie ceva nu ar trebui sa scrie, dar sansele ca acele cărți sa ajunga maculatura sunt destul de mari.
Fiecare voce are potențialul de a ajunge la cineva, de a schimba o viață sau de a oferi un moment de introspecție sau plăcere.
E adevărat că piața este saturată și că multe lucrări nu vor ajunge niciodată să fie cunoscute, dar asta nu înseamnă că ele sunt lipsite de valoare. Scrisul poate fi o formă de auto-exprimare, terapie sau simplă plăcere. Fiecare carte, chiar și cele care rămân neobservate, reprezintă o bucată din sufletul autorului. Și cine știe?! S-ar putea ca acele opere, „maculatura” de azi, să fie redescoperite și apreciate în viitor. Poate că nu toți autorii vor deveni faimoși sau bogați, dar pentru unii, simplul fapt de a scrie și de a-și publica gândurile este suficient. Poate că următoarea capodoperă literară a lumii este acum doar o idee în mintea unui autor anonim care scrie cu speranța că, într-o zi, va fi citit. Eu zic că merită încurajați toți cei care vor să scrie!
Și în alte arte se întâmplă asta: Vivaldi și El Greco, ei îmi vin în minte acum la moment, dar exemple „uitați și redescoperiți” sunt cu ghiotura.
Se pare ca asa cum cantaretii de orice fel canta in primul rand pentru placerea lor personala si abia ulterior pentru altii sau pentru bani, si scrisul de carti, articole sau alte productii literare sau stiintifice sunt cam in aceeasi situatie, poate ca si artele sau cercetarea stiintifica si multe alte activitati umane superioare. Deci s-ar putea spune ca aparitia acelor carti, chiar nestiute de public si ramase in depozit, ar fi un succes personal nepatrimonial pentru autor.
Din ceea ce vad, as zice ca e mai degrabă invers, cântăreții canta în primul rand pentru bani nu ca dorința lăuntrică nu le mai da pace și simt nevoia de a canta. Cam așa și cu literatura, când unii „autori” posteaza cateva volume pe zi doar pe Amazon KDP, e cert ca se are in vedere cantitatea si dorința de a mai face si ceva passive income.
Nu neg ca sunt si scriitori care scriu intai de dragul de a scrie si mai apoi ajung sa fie descoperiti si apreciati, sigur, e posibil. Doar ca citind biografii ale marilor scriitori nu prea am dat de niciunul care sa fi luat „lectii de a scris” la modul in care de practica ele in prezent, unde sunt cursuri pentru aproape orice de zici ca oricine poate deveni urmatorul Bach sau Tolstoi, ii mai lipsesc doar cateva cursuri,pe bani, evidentsa, ca se desăvârșească. Am mai remarcat ca si scriitorii buni in general citesc mult mai mult decat scriu.
„s-ar putea spune ca aparitia acelor carti, chiar nestiute de public si ramase in depozit” – da, s-ar putea spune, doar că niciun autor nu-și spune asta. Cum ar suna? „Ce fericit sunt… cartea mea va rămâne în depozit și nu va ajunge niciodată la public; iu-hu-hu!”.
„sansele ca acele cărți sa ajunga maculatura sunt destul de mari” – corect. Așa a fost dintotdeauna și așa va fi. Mulți chemați, puțini aleși. La fel e în toate artele. Și în toate afacerile. Ca să nu mai zic de inventică!
HAHAHA, am 3 brevete, doua in Romania si unul in US. Nu mi-au dat nici cei 500$ promisi de firma la acordarea brevetului. Iaca dandana. Doar ca am invatat lexicul elaborarii cererii de brevet si tot sunt castigat.
Poate îți găsește algoritmul stilul și povestea, însă nu poate să intuiască gândurile.
Mda, este un curent la moda.
Nu doar la noi. Ba chiar cred ca la noi este importat.
Cand te intereseaza doar stilul, cazi usor in manierism. Sau ceva de acest gen, dar mai grav.
Romanii, ca scriitori, pleaca de la faimosul „E usor a scrie versuri, cand nimic nu ai a spune/Insirind cuvinte goale, ce din coada or sa sune.”
Am remarcat multi scriitori (de fapt scriitoare) care scriu dumnezeieste. Dar temele lor sunt extremiste, retrograde. Desi se bate apa in piua pe neangajarea scriitorului, e vizibil ca sunt angajati/e. Si NU cu partea buna. Ori o extrema, ori cu cealalta.
In ce priveste povestea cu „avem de toate si ne trebuie doar sa povestim”, cred ca va inselati. De multe ori, scriitorul isi asterne pe hartie gandurile sau experienta tocmai ca nu are nimic. Ca o revolta. Sau pentru a raspindi experienta sa de viata. Si noile generatii sa nu mai faca greselile lui si ale generatiei sale.
Bine, acum e si povestea cu calitatea de scriitor. Esti scriitor pentru ca publici? Sau pentru ca te recomanda doi confrati(ca la intrarea in partid), dai o masa mare si intri in Uniunea Scriitorilor? Eventual un critic mai …..
Problema la noi nu e scrisul.
Problema ramine cititul. Populimea nu vrea sa citeasca.
Si editurile nu platesc scriitorii. In Occident, un scriitor incepator isi vinde manuscrisul cu 10.000E. Plus procente din incasari, negociabile. La noi… Se platesc (chiar in avans, uneori) doar sefi de UDMR, presedinti, premieri …
Si acum o situatie reala: in perioada interbelica aveam 200 de scriitori oficiali si 2000 de banci; acum avem 2000 de scriitori (oficiali) -sau cam pe acolo- si 50 de banci comercial. Cand o fi fost mai bine?
(Nu uitam ca de calitatea de scriitor oficial decurg si unele drepturi pecuniare. Plus de prestigiu social. Scriitorii incep sa devina „specialii” intelectualilor.)
In masura in care credeti ca povestea este mai interesanta decat stilul, de ce nu deveniti sef de scoala, punind in practica -cu elevii dvs. si aliati- ideea? SPOR!
„SPOR!” – mulțumesc.
Referitor la “plata în avans – la noi – doar” pentru gușteri mari, as vrea să va informez ca se practica – și pe multe milioane de dolari, prin UȘA ! Când a venit în capitala ( a UȘA bineînțeles !), alezau nou președinte Obama a solicitat-cerșit o camera, ori ce camera, la Casa Alba, pentru două nopți ! Deci :era sărac și nu avea bani de hotel ! (a fost politicos refuzat și trimis la …. hotel) După cele două mandate de președinte Obama a cumpărat mai multe “reședințe” de zeci de milioane de dolari ! Știut ca salariul președintelui în UȘA este mic, mai mult simbolic, și-a justificat milioanele prin cele două-trei cărți publicate, care i-au fosf plătite cu zeci de milioane !! Diferența fata de România ? Doar valuta (oare?) și numărul de zeluri de la “coada numărului”.
Bani poate face un om influent, de exemplu președintele SUA, și din alte hobby-uri, nu doar din cărți. Din escapadele private de golf se câștigă chiar mai bine. Un alt președinte american, care și-a donat salariul mic (400.000 USD anual), a câștigat în schimb încasând facturile emise de grupul său financiar pentru sejururile prezidențiale, împreună cu tot staff-ul la hotelurile sale. Toate acestea i-au costat pe contribuabilii americani peste 140.000.000 USD în patru ani de mandat. Picant este ca președintele respectiv se declară ca fiind hardliner conservator și repudiază programatic abonarea la banii publici.
” …ca fiind hardliner conservator și repudiază programatic abonarea la banii publici.” Tipic conservatorist de altfel, nu e singurul.
Cărțile decente sunt înecate într-un ocean de maculatură. „Meseria” de cititor seamănă, acum, cu cea de căutător de aur de acum 150-200 de ani: o muncă titanică de scormonit în noroi pentru a găsi un grăunte strălucitor care te lasă oarecum nesatisfăcut, apoi cauți iar, și tot așa.
„Cărțile decente sunt înecate într-un ocean de maculatură” – corect. Și e foarte bine așa. Să aibă oamenii de unde alege! Nu, nu, reformulez: să aibă TOȚI oamenii de unde alege! Maculatura unuia este nestemata altuia; „Suntem diferiți. Din fericire”.
Problema care se ridica este ce carti ajung la raft, totusi. Numai maculatura sau celebritati moarte. Sau cei proclamati -de un centru sau altu de putere (ca avem mai multe)- ca magistri ce trebuie tipariti si adusi la raft. Sa influenteze opinia publica (in folosul lor, normal). Poate si din cauza asta nu se mai citeste. Cand ti se baga pe gat numai anumiti autori… si doar anumite rezolvari de probleme… Cauti tabloide!
Stilul sau povestea?
pentru jurnalist importanta e povestea, iar stilul chiar trebuie constrans in limitele jurnalistice;
pentru scriitor e mai important stilul, pentru ca scriitorul e un artist al carui stil deschide cititorului imaginatia, in timp ce povestea se poate rezuma la o tema de meditatie pentru cititor;
exemplu: „In arsita noptii”
cartea: o poveste despre o crima intr-un mic sat irelevant, roman politist tipic si subtirel, de citit intr-o pauza de relaxare;
filmul: exceptional in „amanunte” artistice (de exemplu scena in care buticarul omora muste cu un elastic)
de regula filmul nu poate surprinde in scena bogatia detaliilor si metodelor stilistice dintr-o carte; in cazul asta a fost pe dos;
„pentru jurnalist importanta e povestea” – poate de asta nu m-am înțeles cu scriitorii pomeniți. Că eu m-am format ca reporter de teren.
stilul are menirea sa manipuleze cititorul pentru a-l introduce emotional in miezul subiectiv al povestii, fara insa a-i subjuga libera constiinta sau a altera validitatea faptelor, in timp ce jurnalismul trebuie sa lase cititorul sa analizeze povestea in mod obiectiv, de pe dinafara; unii scriitori insa au tendinta sa exagereze alterand povestea prin abuz de speculatii emotionale, altii reusesc sa pastreze echilibrul, cu atat mai dificil cu cat povestea e una reala; ca exemplu pozitiv m-as gandi la „The Big Short”, care a reusit, cred eu, o manipulare artistica de calitate intr-o lumea financara saraca in resurse emotionale, pastrand nealterata, apreciez eu, o poveste de nealterat;
spre deosebire de comentatorii carcotasi, eu apreciez stilul soft manipulator al articolelor dvs., deci Crezi în tine!
„Crezi în tine!” – cred, categoric! Că dacă nu eu, cine?
atunci când cetățenilor unui stat le arde de scris cărți, înseamnă că au cam bifat restul. modificat prin, atunci când cetățenilor unui stat le arde de furat cărți, înseamnă că au cam bifat restul.
Fac de aviatie Bucuresti a avut un stand la o expozitie si a avut si cartea mea. Ramas un moment nesupravecheat a disparut cartea mea, desi la stand se aflau mai multe lap topuri, machete si instrumente. Zice decanul, daca a ajuns sa se fure carti stam bine.
Nu scriu comentarii lungi pt ca stiu ca nu prea sunt publicat, nu stiu ce nu convine, stilul sau povestea!? Asa ca aplic teoria salamului, bag vorbe pe felii. Ca Buzea ma taie e clar, i-e teama de concurenta.
Nu cred ca trebuiau intrebati scriitorii ci, mai degraba, cititorii, care sunt tot mai putini. Deci e f greu de trait din scris, de aici si amatorismul aparut, ca romanul oricum s-a nascut poiet!
In marea majoritate a cartilor noi, personajul principal e autorul, fie ca se exprima direct sau indirect. Deci ceva autobiografic. De regula e bun si a fost impiedicat de oamenii rai sa faca ceva grozav. Altii isi exprima indoieli, de ex. De ce iubim femeile? De asemenea e gata sa dea sfaturi, cum sa reusesti in viata.
Credeti ca din citit se traieste mai usor?
Chestia cu stilul este valabilă nu numai în literatură ci în toate artele. În literatura/proză/poezie stilul autorului este decisiv. Chiar dacă nu știi numele autorului dar ai mai citit din opera lui, îl recunoști după stil. Idem în poezie, muzică, pictură. Povestea este creația sentimentală a autorului dar pentru a fi recepționată de alții povestea trebuie spusă cu stil. Altfel spus, stilul face opera.
NB. Autorul zice că multă lume este amatoare de scris povești/ficțiune. Probabil este adevărat, în realitatea super tehnologizată de azi sufletul omenesc simte nevoia unei alte realități paralele, a trăirii în virtual, a trăirii în poveste. Dacă e așa, mă bucur.
„Probabil este adevărat, în realitatea super tehnologizată de azi sufletul omenesc simte nevoia unei alte realități paralele, a trăirii în virtual, a trăirii în poveste. Dacă e așa, mă bucur” – așa se văd lucrurile din punctul meu de vedere. Dacă mă înșel, al meu să fie păcatul!
Realitatea zilei de astazi pute multora dar fix noi astia multi am contribuit la tot ceea ce inseamna realitatea aceasta . Fuga de realitate nu este solutia . Cel ce nu poate schimba pe cineva sau ceva in jurul sau are o singura optiune ; sa isi schimbe atitudinea fata acel cineva sau ceva . Lupta cea mai apriga este cu mine insumi .
si nu va plictisiti, ca un scriitor sa scrie despre orice …. dar in acelasi stil?
parca miroase, povestea asta
Un scriitor bun nu scrie ” despre orice”, scrie despre ce-i dictează sufletul.
Vai celui in al carui suflet s-a cuibarit sarsaila !
Sau ce sugereaza „sponsorul”.
Ideea e ca avind multe teme (uneori in opozitie) nu le poti trata cu acelasi stil.
„…atunci când cetățenilor unui stat le arde de scris cărți, înseamnă că au cam bifat restul. ”
Primul meu gând după ce am citit cele de mai sus s-a îndreptat către Anne Frank. Povestirile nordice mi se par depresive și cred că sunt pentru autorii lor [și pentru cititori] alternativa mai puțin costisitoare la alcool care, habar n-am de ce, are acolo prețuri înspăimântătoare.
Eu cred că cei mai mulți dintre scriitorii aspiranți vor să învețe cum să-și povestească mai puțin deprimant pentru eventualii cititori neîmplinirile și nefericirile. … Adică, de ce n-au copii, cum au rămas fără un acoperiș deasupra capului și n-au nici măcar unde și nici motivația să planteze măcar un copac, în afară poate de cea de a înnoda preventiv o frânghie zdravănă de o creangă a lui.
…Asta pentru atunci când vor fi bifat totul și nu le-a mai rămas nimic altceva de făcut. Iar aceste povestiri sunt probabil cu mult mai interesante decât cele despre succes.
De altfel, scriitori absolut extraordinari au fost săraci din punct de vedere material, dar săraci de tot!
„scriitori absolut extraordinari au fost săraci din punct de vedere material, dar săraci de tot!” – corect. Au existat deasemeni și mari scriitori care nu au fost săraci, sau mai exact au trăit modest, dar nicidecum la limită. Că tot vorbim de cartea lui Vargas Llosa: Flaubert a fost unul dintre acești scriitori de care spun.
Chat gpt scrie frecție la picior de lemn. Până și un copil de 3 ani scrie mai bine. Asta așa, să înțelegem superficialitatea pozitivismului.
„Chat gpt scrie frecție la picior de lemn” – da, așa este, dar ce alinare pentru foarte mulți oameni! Dau un exemplu personal, de o infinită răutate și meschinărie: eu unul nu am reușit niciodată să bat pe nimeni la șah. Toate partidele pe care le-am jucat s-au terminat la fel: am luat papară. Dar ce satisfacție teribilă am de când programele de șah îi bat pe toți campionii umani!
Nu e important in viata sa ,,batem ” pe cineva . Cooperarea este cheia . La scaunul judecatii , din cite cunosc eu , Iisus Hristos ma va intreba pe citi am ajutat nu pe citi am batut .
Eu am o minte mai scurta . Si mintea asta a mea imi spune ca acelora care vor sa scrie o carte nu ( prea ) le place munca . Toti fug de munca ( in scrierea de carti , in IT , in vinzari , in consiliere , in avocatura , ….. ) dar toti vor sa manince . Sa produci iluzii dar sa vrei sa maninci hrana produsa de altii ( caci iluziile nu tin de foame ) ….. Voi cei care vreti sa ,, scrieti carti ” faceti-o ; electronic . Si oferiti gratuit cartile . Dar nu uitati ca trebuie sa participati in mod direct la producerea hranei ce va tine in viata trupeste .
Ați reprodus, aproape cuvânt cu cuvânt, convingerea de-o viață a bunicului meu Gheorghe Buzea.
Sa il pomeneasca Domnul Dumnezeu cind va veni intr-U Imparatia Sa .
”trebuie sa participati in mod direct la producerea hranei ce va tine in viata trupeste”
Ei este elita. Care nu se murdărește muncind 😀
Dar de hranit se hraneste .
Ți-am periat textul și l-am băgat pe chat IA. Dacă citești mai mult, fie și manuale cu instrucțiuni, dar nu numai, te poți exprima în scris mai bine, printre altele. ;)
Să nu faceți asta!
Scrie o scurtă poveste SF inspirată din următorul text: ”Acelora care vor sa scrie o carte nu le (prea) place munca. Toti fug de munca, in scrierea de carti, in IT, in vinzari, in consiliere, in avocatura… dar toti vor sa manince. Toti produc iluzii, dar vor sa manince hrana produsa de altii, caci iluziile nu tin de foame. Voi cei care vreti sa ,,scrieti carti” faceti-o, dar electronic, apoi oferiti gratuit cartile. Nu uitati ca trebuie sa participati in mod direct la producerea hranei ce va tine in viata trupeste.”
Într-o lume nu foarte îndepărtată, oamenii trăiau într-o societate dominată de iluzii și fantasme. Cărțile fuseseră reduse la simple programe software care generau nuvele, eseuri și romane, totul pe baza unor algoritmi de inteligență artificială. Cei care visau să scrie cărți nici măcar nu mai treceau prin munca fizică de scriere; totul era automatizat și activat prin puterea gândului. Nimeni nu mai era interesat de munca fizică.
Într-un cartier uitat de lume, un tânăr pe nume Alex a decis că vrea să devină scriitor, dar ceva îl nemulțumea. Spre deosebire de colegii săi scriitori, care erau satisfăcuți să se scalde în iluzia digitală, Alex avea și o arzătoare curiozitate pentru esența vieții, hrana, care devenise din ce în ce mai greu de găsit. În fiecare zi, căuta resursele necesare supraviețuirii – legume, fructe, semințe – și descoperea bucuria muncii pământului.
Într-o dimineață, pe când lucra în grădina sa, a descoperit o carte prăfuită, îngropată într-o cutie sub rădăcinile unui copac bătrân. Coperta purta titlul „Iluzii și realitate”. Fascinat, Alex a început să o răsfoiască. Între paginile sale, găsea idei despre cum iluziile nu pot hrăni trupul, ci doar sufletul. Autorul, un scriitor din vechime, scria despre echilibrul necesar între creația de iluzii și munca fizică.
Inspirat, Alex a hotărât să scrie propria sa carte, însă cu o abordare diferită: nu va lăsa tehnologia să-i fure esența vieții. În fiecare zi, combina scrierea capitolelor cu munca în grădină, răspândind semințe de poveste și semințe în mijlocul pământului. În scrierile sale, el îmbina filozofia muncii fizice cu frumusețea iluziei.
Când a terminat cartea, a decis să o publice într-un mod inedit. A creat un program care să permită cititorilor să descopere fiecare capitol doar după ce completau o sarcină fizică, fie că era vorba de plantat salată sau de strâns mere. Astfel, fiecare cititor devenea parte din procesul de supraviețuire, dar și se bucura de plăcerea iluziilor.
Povestea lui Alex s-a răspândit rapid, iar oamenii din întreaga lume au început să participe la această inițiativă creativă, redescoperind gustul muncii și unicitatea fiecărei povești scrise cu sudoare și dedicare. Societatea și-a dat seama că iluziile pot fi frumoase, dar adevărata satisfacție vine dintr-un echilibru între creația de iluzii și munca fizică, dintre minte și trup.
Astfel, Alex nu a scris doar o carte, ci a cultivat o mișcare. A arătat că, în ciuda avansului tehnologic, rădăcinile umanității se află în pământul pe care-l cultivăm și pe care trebuie să-l protejăm, și că scriitorii, ca și agricultorii, au nevoie de un loc în care să-și planteze semințele, fie ele de povești sau de hrană, iar laolaltă să se bucure de importanța fiecăruia.
Cum ar spune marele lider Mao, putini pot canta la pian dar toți pot trage la lopata. La munca tovarăși, ce contează că unii poate chiar se pricep sa scrie carti bune și poate asta e munca lor! Curios e doar ca cei care ridica în slavi munca sunt cam cei mai activi la rubrica comentarii, oare când mai au timp de munca?
„La munca tovarăși” – mai era și varianta „La muncă, băăă!”, foarte uzitată de securiștii anilor ’80, în timp ce ne fugăreau ca să ne tundă.
@Mihai Buzea – ”securiștii anilor ’80 (…) ne fugăreau ca să ne tundă.”
Povestea cu tunsul era reală, însă în anii ’70 și era valabilă pentru studenți. Se ocupau milițienii cu asta, nu securiștii. La finalul anilor ’80 abia erai la liceu. N-aveau treabă securiștii cu liceenii, nu te fugărea nimeni ca să te tundă, te tundeai fiindcă îți spunea diriginta. Exact genul ăsta de afirmații te discreditează.
„Ei este elita. Care nu se murdărește muncind”.
Cum se explică, psihologic, activismul neomarxist: ca manifestare de narcisism, pur și simplu. În lipsa unui contact cu munca reală, narcisistul are nevoie de o raționalizare a comportamentului propriu. Citatele din Mao și din Karl Marx nu lipsesc, așa cum era de așteptat. Activistul neomarxist se legitimează de-obicei printr-un anti-comunism de operetă.
A bifa în comentarii toate prostiile preluate din neomarxismul american (sclavia, rasismul, feminismul etc.) ajută la construirea unei superiorități morale false. De unde și anti-comunismul de operetă. Neomarxiștii de azi nu-și mai spun ”tovarăși!” unul altuia. Ei doar obligă pe toată lumea să îngenuncheze în public, ceea ce nici măcar comuniștii nu își permiteau.
Nu cred ca @Octavian e neo-marxist. Are comentarii bune și destul de logice.
Înțeleg de aici că tu dai cu sapa și cari găleți de apă să irigi culturile sau ce? Ce anume cultivi și vinzi în piață?
Să nu faceți asta!
Scrie o scurtă poveste erotică de groază, cu mulți bărbați dansând în pădure, care sunt vânați de vrăjitoare demonice.
În pădurea întunecată, unde lumina lunii abia pătrundea printre crengile dense, un grup de bărbați viguroși, acoperiți cu păr abundent și strălucitor, se adunase pentru un dans arzător. Vocile lor adânci răsunau printre arborii înalți, iar ritmurile frunzelor îi îndemnau să danseze dezbrăcați, cu mișcări înflăcărate. Îmbrățișările și săruturile dintre ei erau acerbe jocuri pasionale, iar râsetele lor se amestecau cu sunetele nopții.
Dar, în adâncurile pădurii, se ascundeau vrăjitoarele. Ochi perfizi și plini de invidie supravegheau scena din umbră. Vrăjitoarele, cu ochi strălucitori ca focul și colții înveninați din plante otrăvitoare, începură să murmure incantații întunecate. Dansul continuă, dar un fior de neliniște traversă grupul; o umbră întunecată se contura aproape de marginea luminii. Bărbații, inconștienți de pericol, își desfășurau mișcările în cercuri din ce în ce mai strânse. Fiecare mișcare era febrilă, ca și cum pădurea însăși îi chema.
Dintr-o dată, una dintre vrăjitoare se arătă, cu părul dezvăluit și o rochie din frunze moarte. Făcând un gest dramatic, ea invocă spiritele pădurii. Bărbații înghețară în mijlocul dansului, privindu-se unii pe alții cu teamă. În acel moment, fiecare dintre ei simți cum magia întunecată îi pătrunde în oase, răpindu-le energia vitală. Cu fiecare pas pe care-l făceau, se transforma în ceva neliniștitor: pâraiele vieții secau, iar râsetele se transformau în gemete. La marginea pădurii, vrăjitoarele se strânseră într-o cerc, și, începură să râdă sinistru, semn că ritualul era aproape de final.
Dar, într-o ultimă încercare de a scăpa, bărbații își uniră forțele, dândându-se peste cap în dansul lor. Întâlnirea pasională în unire totală dintre ei înghiți magia întunecată, iar lumina din interiorul lor străpunse umbra. Un val de spumă luminoasă acoperi pădurea, iar vrăjitoarele dispărură cu țipete disperate.
În noaptea aceea, în mijlocul pădurii, cu stelele de veghe, bărbații au sărbătorit curajul de a se uni, în ciuda oricărui întuneric. Ce nu știau ei încă e că pe râu în jos, stâpâna vrăjitoarelor, Zâna Sângeroasă, ascunsă în peștera ei, își plângea odraslele distruse și plănuia o răzbunare.
„Să nu faceți asta!” – nu facem asta.
Strict re: Hemingway : cel mai bun roman al lui, n’en deplaise à señor Vargas-Llosa, e… mai multe short stories; aflictiunea intelectual artistica din The Sun Also Rises ii reuseste mult mai bine unui Charlie Bukowski, tot asa, in niste short stories (si asta pt ca, in genere, lui Papa H nu (prea) ii iese auto/deriziunea
Am citat părerea lui Vargas Llosa, nu pe a mea. Pentru mine, cel mai bun Hemingway e cel din „Indian Camp”.
La ora asta metroul era gol. Toata lumea citea ceva, mai ales telefonul, dar chiar si carti si ziare. Numai eu stateam ca un paranoic si ma uitam la lume, mai ales la femei. Pe unele mai frumusele chiar le dezbracam, era si f cald si multe erau deja dezbracate.
Pe bancheta de vis a vis imi atrage atentia un tinar. Citea o carte. Era frumusel, cam clasic, nu tu barba, nu tu tunsoare din aia pe linga urechi, chiar un pic de plete, nu tu tatuaje. Parca eram eu de mult, tare de mult. Se potriveste in banca si ridica un pic cartea, astfel ca-i vad coperta.
Ma trece un fior, citea cartea mea.
Il privesc si cu mai multa atentie, ii urmaresc grimasele fetii, ici colo zimbea, imi face senzatia ca-i place ce citeste si-l preocupa. Nu arunca nici o privire unei bunaciuni care statea linga mine, deci pe banca de vis a vis, chiar daca aceasta isi oferea toate secretele. In schimb bunaciunea il urmarea cu coada ochiului.
Ma arde la ombilic sa-l intreb daca-i place. Timpita intrebare, pai sigur ca-i place odata ce o citeste, Renunt. Dar daca m-as duce si i-as spune ca eu sunt autorul si-i ofer un autograf? Ma uit la mine, batrin, cu inceput si de burta, neglijent in imbracaminte, nu am deloc mutra unui scriitor de succes. Poate ca l-as dezamagi. Mai bine-las sa-si imagineze ca sunt cel din poza din carte, am bagat si niste poze din tinerete. Scoate un pix, o hirtiuta, si-ncepe sa ia notite. Asta chiar ca ma da peste cap. Linga el se elibereaza un loc. Trec eu pe acel loc si trag cu ochiul sa vad unde se afla. Capitolul ala fusese cel mai nereusit. Cred ca l-am scris intr-o luni si are si greseli gramaticale. Hotarit lucru, nu are sens sa intru in vorba. Mai bine ma uit la bunaciune.
Deja devin suspect, simt ca pasagerii se uita la mine cumva nelinistiti. Si baiatul simte ca ma chioresc. E prea bine crescut sa ma bruscheze. Tot scrie ceva. Isi scoate telefonul si cauta ceva.
Bunaciunea se ridica, urmeaza statia, peronul pe partea dreapta. Nu-mi pot impiedica un oftat. Baiatul se prinde si vede si el bunaciunea, se intoarce la mine si-mi zimbeste.
Se ridica si el si merge la bunaciune, zimbindu-si. Parca se cunosc. Susotesc ceva uitindu-se la mine. Coboara, se-nchid usile, bat in geam si le spun, eu sunt autorul cartii. Cred ca au inteles, imi zimbesc f prietenos.
Cind voi mai merge cu metroul o sa-mi iau cartea si o sa mi-o citesc!
Ion Heliade – Rădulescu lansase un apel încurajator către tinerii scriitori: „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!”. Cred ca dl Mihai Buzea reia, intr-o forma personalizata, acest apel vechi de peste 150 de ani si cam uitat, pe nedrept. Mi se pare o reactualizare mai mult decat oportuna, laudabila si de subscris. Cred ca este o datorie, de afirmare a natiunii. Constiinta noastra de neam a inceput sa se coaguleze si sa se afirme sub impactul scrisului sub orice forma (cronici istorice, memorandumuri politice, texte religioase, poezii, romane, piese de teatru etc.). Sa luam de asemenea aminte la faptul ca anglo-saxonii au scris pana la saturatie, lumea este plina de naratiunile lor. Este unul din factorii lor de propulsare sau, ma rog, de modelare de catre ei a celorlalti. Sa nu ne temem, criticii si piata scrisului vor discerne, vor alege graul de neghina. Inca un mic amanunt, ideea biblica „La inceput a fost cuvantul”, aproape aforistica, a ajuns la noi din negura timpurilor tot printr-o scriere, Vechiul Testament (VT). Inutil sa mai comentez despre autorii si mediul de provenienta a VT, in termeni de influenta, modelare, putere. Daca stiinta inseamna putere (Francis Bacon, filosof englez, 1561-1626), cat si faptul semnificativ ca stiinta se exprima prin scris, atunci cred ca scrisul poate insemna ceva mult mai mult, putere la puterea n. Haideti sa facem din scris o putere exponentiala, depinde de fiecare dintre noi si de toti, impreuna!
„anglo-saxonii au scris pana la saturatie, lumea este plina de naratiunile lor” – absolut de acord. Fiecare mare națiune are un imens corpus literar, mai mult sau mai puțin cunoscut întregii lumi. Cele mai cunoscute sunt, evident, literaturile națiunilor de, cum să spun, „învingători”. Degeaba au islandezii o mare literatură, dacă n-au bătut niciodată pe nimeni într-un război!
Iata ce scria domnul Buzea despre diaspora din Belgia:
Doi Boi
Mihai BUZEA
Publicat în Dilema Veche nr. 967 din 20 octombrie – 26 octombrie 2022
„Dar mult mai interesantă este discuția cu mizerabiliștii români din diaspora. Ca mine, de exemplu: opinia mea sinceră este că noi, mizerabiliștii diasporeni, sîntem singurii oameni consecvenți din toată afacerea asta (relația de love-hate cu România). Pentru că, odată ce-ai emigrat, te trezești că trebuie să te declari fie mizerabilist, fie patriot. Tertium non datur.N-ai de ales (adică ai: să n-ai contacte cu alți români!); după ce te integrezi, mai bine sau mai rău, în micile cercuri ale diasporenilor, trebuie să alegi o parte. Ca-n viață. Îți zici de la-nceput că tu n-ai de gînd să faci parte dintr-o gașcă, dintr-un „partid”, dintr-o confrerie, dar, cum-necum, ajungi să faci. Fie că vrei, fie că nu vrei. Ce, eu am vrut?
Dacă nu mă-nrolam la mizerabiliști, atunci mă aștepta Partida Patrioților. Dacii. Ortodocșii. Ceaușiștii. „Era mai bine înainte.” Ascultătorii de muzică populară. Ascultătorii de manele. Nevorbitorii de franceză, de engleză sau de orice. Spărgătorii de semințe. Turbincile de ură (la adresa țării-gazdă). Necititorii de cărți. Băutorii de țuică. Privitorii la filmele lui Sergiu Nicolaescu. „Mîndru că sînt român.“ Cumpărătorii de BMW-uri la mîna a doua. Schiloditorii limbii române. Aruncătorii de chiștoace pe jos. Frecventatorii talciocului de la „Doi Boi”. „
Da, acel articol mi-a ieșit bine și a avut succes. Vă mulțumesc pentru aducerea lui în discuție; poate fi găsit încă pe site https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/doi-boi-2213635.html
Si totuși, as comenta, din propriile mele observații exista si o a 3-a cale cu care cel mai probabil vii setat de acasă. Adică, te duci in străinătate cel mai adesea pentru o poziție la o firma/instituție, pentru un număr nedefinit de ani si fara un obiectiv anume in afara de acela de a-ti fi bine tie si familiei tale. Asta cred ca te poate feri atât de ura pătimașa de miserabilist(„sunt perfect, superior si unic intr-o tara de cacat care nu ma merita, in străinătate sunt autostrăzi deci totul e perfect”) cat si de delirium tremens cu daci, energii si alte ape minerale(„avem o tara minunata, limba latina se trage din limba daca, tara a fost furata de „ei”/”astia”, nu exista covid etc”).
„ura pătimașa de miserabilist („sunt perfect, superior si unic intr-o tara de cacat care nu ma merita, in străinătate sunt autostrăzi deci totul e perfect”)” – înseamnă cu nu m-am exprimat inteligibil în articolul din răposata revistă Dilema Veche. Reiau ideea, dezosată complet de toată cărnița literară. Caz 1: stau în România și înjur România – sunt incosecvent (de ce nu plec?). Caz 2: stau în Străinezia și înjur Străinezia – sunt inconsecvent (de ce nu mă întorc în țară?). Caz 3: stau în România și înjur Străinezia – sunt consecvent (dac etc). Caz 4: stau în Străinezia și înjur România – sunt consecvent (deși nombrilist, da: „Țara aia nu m-a meritat” etc). În aceste patru cazuri era toată esența articolului. Dar l-am făcut mult prea literar și s-a fâsâit toată esența asta. Alas!
Din fericire sunt și blego-romani care nu întra în categoriile descrise de domnia voastră nefrecvantand-o nici pe tanti Lucica de la Tarom, nici pe popa Palade ăl de duhnea a licori bahice greu de identificat..
Ma refer la diasporezii care si-au echivalat toate diplomele, (inclusiv pe cea de bacalaureat, chit ca în Belgia acest examen nu exista), au căpătat statutul de refugiati politic ai regimului Iliescu, si-au pus semnatura pe certificate de invenții și au ocupat prin concurs, nu pe pile,posturi de cercetători , punând consecvent în evidenta faptul ca diplomele universitare le-au obținut în România.
Dacă ma gândesc la romanele lui Ștefan Bănulescu ( Cartea de la Metopolis…) la Adina Kenereș , votez pentru Stil și dacă ma gândesc la Marin Preda ,votez pentru Narațiune.
Sunteți un june lup, domnule Buzea .
Aflați ca la Uccle ,în deal spre Observatoir , un grup de romani nostalgici vizionează o data pe luna filme românești : Titanic vals, Nunta
de piatra, Iacob, Badaranii, Pas în
doi, Ilustrate cu flori de câmp, După
melci, Glissando, Felix si Otilia dar și
Nemuritorii.
În ce categorie i-ati situa pe acești cinefili ?
În ce categorie i-ati situa pe acesti
„În ce categorie i-ati situa pe acești cinefili ?” – în categoria „a 3-a cale”, apud Constantin Nica.
„…atunci când cetățenilor unui stat le arde de scris cărți, înseamnă că au cam bifat restul.”
Din nou Nenea Iancu e deosebit de actual: „Pentru un român care știe a citi cel mai greu lucru este să nu scrie!”
„Pentru un român care știe a citi cel mai greu lucru este să nu scrie!” – corect. De-aia sunt puzderie de manuscrise respinse de edituri. Prea mulți oameni locuiesc într-o „bulă de supra-apreciere”.
Smerenia nu e la moda in societatea omeneasca .
Editurile traiesc pe bani, nu sunt interesate de valoarea „literara”, ci de eventualul succes comercial, altfel nu ar apare atitea timpenii. Apropos timpenii, eu am scris cartea fiind provocat de o editura, editura care, mai apoi, a pus niste conditii imposibile, ma indemna sa merg cu caciula-n mina sa caut sponzorizari. Asa ca am editat-o pe banii mei, cea mai sincera si curajoasa metoda de a te prezenta.
Am mai linkuit pe aici „recenzia” mea. https://la-neamtu-tiganu.blogspot.com/2016/01/trei-duoamne-si-si-toate-cele-cronica.html
Pentru toti scriitorii:
Dupa ce v-ati elaborat opera, va rugam sa apelati la rigorile legii si sa interziceti folosirea in programa scolara. Avem destule de invatat, iar toata pelteaua literara nu ne aduce nici macar un dolar in buzunar, ba dimpotriva, ne decoreaza cu titlul de fraier (tocilar) iar fraierii nu sunt nici bine platiti si nici apreciati de sexul frumos.
PS
De pe urma lecturii satisfactiile apar dupa 70 de ani, cand reusesti te inchipui ca fiind superior, invesmantand in noblete mizerabila existenta de pensionar in Romania.
„Pentru toti scriitorii: Dupa ce v-ati elaborat opera, va rugam sa apelati la rigorile legii si sa interziceti folosirea in programa scolara” – scriitorii nu pot interzice nimănui nimic. Nu au putere executivă, ci doar simbolică; dar și pe asta o au doar foarte puțini scriitori, cam unul din zece mii (așa, o estimare grosieră).