Milton Friedman a fost mai mult decât un economist; el a elaborat o filozofie a libertății, care a avut un impact extraordinar în toate țările iubitoare de libertate. A făcut-o prin cărțile sale, prin cursurile ținute la Universitatea din Chicago, prin articolele publicate în revistele economice și în ziarele de mare tiraj și prin emisiunile de televiziune.
Friedman a fost un susținător al ideii că între libertatea politică și libertatea economică există o strânsă legătură: „Istoria dovedește, fără echivoc, că există o relație între libertatea politică și piața liberă. Nu cunosc nici un exemplu de societate care, în timp sau în spațiu, să fi cunoscut într-o largă măsură libertatea politică, fără a fi folosit ceva comparabil cu piața liberă pentru a-și organiza grosul activității economice.”[1]
Politicile economice actuale din țările democratice se inspiră în mare măsură din ideile lui Friedman. Modul de impozitare, flotarea mai mult sau mai puțin liberă a cursurilor de schimb, politica monetară a principalelor bănci centrale ale lumii, controversele cu privire la venitul necondiționat etc., au toate legătură cu argumentele pro sau contra formulate de Friedman.
Ideile sale despre capitalism, guvernare limitată și inflație au fost preluate pe tot globul, de la Santiago la Shanghai. El a fost martor la declinul intervenționismului economic al statului, la abandonarea sistemului monetar internațional de la Bretton Woods, la liberalizarea comerțului și la lupta contra inflației din țările industrializate în anii 1970 și 1980, precum și la prăbușirea comunismului în Europa Centrală și de Est și în alte părți ale lumii la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990. Monetarismul lui Friedman a devenit o doctrină călăuzitoare pentru băncile centrale din întreaga lume și a contribuit la deceniile de inflație redusă de dinainte de 2020. Pentru întreaga lume, el a fost – și rămâne – un exemplu strălucit de studiere științifică a economiei de piață.
Născut în 1912 din părinți imigranți evrei, Friedman a copilărit în Rahway, New Jersey. A urmat școala primară și secundară în acel oraș, după care a studiat economia la Universitatea Rutgers, pe ai cărei profesori i-a impresionat și care, de aceea, l-au îndemnat să-și continue pregătirea la Universitatea din Chicago.
Friedman a încercat să răspundă la întrebările fundamentale ale epocii sale: poate capitalismul să asigure prosperitate pe scară largă sau este sortit ciclurilor nesfârșite de boom și criză sau chiar prăbușirii, așa cum susțineau comuniștii? Cum pot națiunile să-i sprijine pe cei aflați în nevoie, fără a înăbuși energia indivizilor creatori și întreprinzători, care generează creștere economică? Are democrația liberală vreun viitor sau idealurile liberalismului clasic – guvern reprezentativ, libertate individuală și comerț fără restricții – sunt relicve ale trecutului?
Majoritatea economiștilor din generația sa au răspuns la aceste întrebări inspirându-se din teoria economică keynesiană, care recomandă o mai mare implicare a statului în viața economică, în primul rând prin impozite și cheltuieli publice. Încă de la începutul carierei sale, Friedman s-a îndoit însă că aceste soluții sunt sustenabile din punct de vedere economic și că sunt compatibile cu libertatea individuală.
După terminarea studiilor postuniversitare la Universitatea din Chicago și Universitatea Columbia, Friedman a ajuns într-un loc de muncă neașteptat: aparatul guvernamental american. Primul său loc de muncă a fost la o agenție a programului New Deal, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a lucrat la Departamentul Trezoreriei SUA. Nici o experiență profesională nu i-a schimbat însă opțiunea pentru un guvern cu puteri limitate. Totuși, această practică profesională i-a permis o bună cunoaștere a modului de elaborare a politicilor economice.
Deceniile de după cel de-al Doilea Război Mondial au fost o perioadă de creativitate intelectuală deosebită pentru Friedman, în care a elaborat un nou cadru de politică economică, bazat pe o regulă clară de gestionare a sistemului monetar (creșterea constantă a masei monetare – „regula de aur a lui Friedman”) și jocul liber al prețurilor și tranzacțiilor pe toate celelalte piețe. Recunoscând că, odată apărut, un aparat guvernamental mare nu mai poate fi redus, Friedman a încercat să-i limiteze obiectivele și acțiunile. În unele cazuri, el a susținut abrogarea totală a reglementărilor, de exemplu, în materie de control al chiriilor, de subvenționare a prețurilor agricole, de stabilire a unor tarife și contigente de import și de control al producției de petrol și gaze. În alte domenii de intervenție a statului, Friedman a sugerat ca guvernul să acționeze prin alocarea resurselor financiare în mod direct beneficiarilor, astfel încât pensionarii, șomerii sau familiile cu venituri mici să poată ocoli birocrația și să-și cumpere ceea ce doresc de pe piață.
Alternativ, el a propus ca întreprinderile de stat, cum ar fi, de exemplu, serviciul poștal din SUA, să fie puse în situația de a se confrunta cu concurența privată – reformă implementată parțial în anii 1970 și 1980. În general, Friedman a pledat pentru ideea ca statul să structureze și să valorifice forțele pieței, mai degrabă decât să intervină direct în funcționarea acestora. El a sugerat tot timpul că sistemul de prețuri – interacțiunea liberă a cumpărătorilor și vânzătorilor – produce efecte sociale mai bune decât deciziile politicienilor și autorităților de reglementare. Cu alte cuvinte, a avut o concepție despre stat și rolul său în economie complet diferită de cea apărută în urma crizei anilor 1930 și a New Deal.
Lucrările lui Friedman despre monedă, inflație și cursuri de schimb l-au făcut un economist influent în anii 1970 și 1980. Caracteristicile esențiale ale economiei de piață au început însă să se schimbe, iar soluțiile valabile în 1945 – sistemul monetar internațional de la Bretton Woods, cheltuielile publice și statul social – s-au dovedit ineficace. Consecința a fost o inflație de mari proporții. Acest fenomen s-a manifestat în întreaga lume necomunistă: din SUA și Europa Occidentală până în Orientul Mijlociu și America de Sud, creșterea prețurilor a destabilizat alianțele internaționale, a subminat poziția liderilor politici, a accentuat divizarea societății și a provocat valuri de nemulțumire și anxietate, atât în rândul oamenilor de afaceri, cât și al muncitorilor și consumatorilor. A fost o perioadă de derută economică, asemănătoare cu cea actuală – și care oferă numeroase învățăminte factorilor de decizie politică de astăzi.
Privind retrospectiv, se poate spune că, în acea epocă, vechea ordine economică a luat sfârșit și s-a născut o nouă formă de capitalism mondial. Inflația a fost explozibilul care a aruncat în aer formele sociale și politice, slăbite deja de bulversările din anii 1960, de la familia biparentală la contractele colective de muncă și la delocalizarea producției în țările în curs de dezvoltare. Ironia sorții a fost că ceea ce Friedman a încercat să prevină – creșterea generalizată și permanentă a prețurilor – a creat o lume oarecum asemănătoare cu idealul său, în care capitalul se mișcă liber peste granițe, guvernele își limitează cheltuielile sociale, iar o renăscută cultură a individualismului așază libertatea ființei umane mai presus de orice.
Reputația lui Friedman s-a diminuat în primii ani ai secolului XXI, printre altele, din cauza politicii monetare neconvenționale duse de principalele bănci centrale ale lumii pentru combaterea crizei economice din 2008. Pentru mulți observatori – inclusiv economiști inspirați de Friedman – ratele dobânzilor extraordinar de mici constituie modalitatea perfectă de a provoca inflație. Însă, deoarece inflația întârzia să apară, ideile lui Friedman au părut irelevante, iar avertismentele adepților săi au fost ignorate. În plus, celălalt domeniu în care s-a manifestat influența intelectuală a lui Friedman – conservatorismul politic – a trecut printr-o transformare profundă. „Establishmentul” din SUA, care l-a sprijinit pe Friedman în demersurile sale vizând reducerea impozitelor, abrogarea reglementărilor și liberalizarea comerțului, a fost contestat de președintele D. Trump. O nouă serie de idei, axate pe restricționarea imigrației, protejarea intereselor globale ale SUA și apărarea valorilor tradiționale, a fost opusă „vechiului consens” întruchipat de Friedman. Pe fondul renașterii socialismului – la stânga spectrului politic american – și al creșterii naționalismului – la dreapta, se părea că ideile lui Friedman sunt depășite. A murit în 2006.
Revenirea inflației în 2021 – în principal din cauza emisiunii monetare uriașe, efectuate de principalele bănci centrale ale lumii în timpul pandemiei – sugerează că a sosit timpul ca moștenirea științifică a lui Friedman să fie reconsiderată. Monetarismul său nu va fi, probabil, resuscitat în întregime, însă nici avertismentele sale cu privire la pericolul creșterii rapide a masei monetare nu vor mai fi ignorate sau tratate cu condescendență de către reprezentanții băncilor centrale. În mod paradoxal, atacurile din ultimii ani la adresa concepției monetariste au făcut posibilă reevaluarea operei științifice a lui Friedman. De exemplu, unul dintre cele mai fertile experimente politice din ultima vreme este venitul de bază necondiționat, care își are originea într-o lucrare a lui Friedman din 1939.
În timpul vieții sale, asocierea strânsă a lui Friedman cu conservatorismul american a estompat ideile originale din gândirea sa. Chiar și susținătorii actualelor politici economice de tip venit necondiționat par adesea să nu fie conștienți de faptul că Friedman a manifestat interes față de această idee. Pe măsură ce el a ajuns să simbolizeze o mișcare politică, specifică SUA, nuanțele și complexitatea ideilor sale au fost estompate. Uneori, Friedman și-a formulat ideile sub formă de sloganuri. În alte cazuri, dinamismul dezbaterii economice profesioniste s-a pierdut în cursul timpului.
Friedman a avut o strălucită parteneră intelectuală, Anna Schwartz, o economistă americană, specializată în teoria monetară și istoria economică. Împreună cu ea, Friedman a scris o carte de referință, „A Monetary History of the United States, 1867-1960”, în care se demonstrează că, în întreaga istorie a economiei americane, variațiile masei monetare au avut un impact decisiv. Totuși, doar Friedman a fost elogiat, când i s-a acordat în 1976 premiul Nobel pentru economie. El a fost însă un fervent susținător al Annei Schwartz, convingând Universitatea Columbia să îi acorde un doctorat întârziat în economie. Părerea sa foarte bună despre Anna Schwartz a fost împărtășită, de altfel, și de alți economiști prestigioși, cum ar fi, de exemplu, Paul Krugman.
O altă colaboratoare remarcabilă a lui Friedman a fost soția sa, Rose, care l-a ajutat la redactarea cărții cunoscute în întreaga lume, „Capitalism și libertate”, traduse și în limba română. Ea a fost cea care l-a încurajat să se expună la lumina reflectoarelor și să-și popularizeze ideile prin presa scrisă și televiziune.
În secolul XXI, sinteza pe care a făcut-o Friedman – între economia de piață, libertatea individuală și cooperarea internațională – este, probabil, depășită. Unele idei ale lui Friedman vor intra în istoria gândirii economice, însă altele vor supraviețui, luând, poate, o altă formă. Pentru toți cei care se ocupă de problemele perene ale creșterii economice, bunăstării sociale și libertății individuale, opera lui Friedman este parțial o elegie pentru o lume dispărută și parțial un avertisment – și o dovadă strălucită a forței ideilor.
[1]-M. Friedman, Capitalism și libertate, Editura enciclopedică, București, 1995, p. 21.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
nu consider că ar fi o lume dispărută, sunt economiști activi, din ce în ce mai vocali pentru libertatea economică, L. Croitoru, D. Daianu, V.Lazea… care realizează implicațiile, consecințele unei politici monetariste tip Haynes în contextul unei (partiale) deglobalizări… ne întoarcem de unde am plecat, dar cu mai mult impuls și energie în sisteme… mai dificil de deflectat… mai bateți șaua, poate pricepe și iapa
când am scris Haynes am subliniat fuziunea Hayek+Keynes… manifestă în opțiunile zilelor noastre… dar și https://www.promarket.org/2022/01/23/milton-friedman-keynes-hayen-inflation-wapshott/ și ne întoarcem la piața liberă pe care nimeni nu o dorește, pentru că… interese… vorbe, în schimb, dialectic
:D
E adevarat. A avut un impact major in tarile iubitoare de libertate: Chile in timpul dicaturii lui Pinochet, Argentina in timpul juntei militare, Uruguay in timpul dicaturii militare, Paraguay in timpul generalului Stroessner.
Si China ati uitat-o?
Sau despotismele din tarile din Golf?
Milton a demonstrat ca procesele economice sunt independente de sistemul social.
Si a fost hulit zi si noapte de toti cei din stanga europeana.
Chile a progresat economic absolut fenomenal. Acum pare ca are un puseu stangist.
Sa vedem ce o sa fie cu Argentina, ca Brazilia lalaie stangist cu Lula.
banuiesc ca nu ati vizitat niciodata Chile. Mai rar am vazut asa o discrepanta intre clasele sociale. Saracia e la ea acasa peste tot, bunastarea in cateva cartiere din Santiago si orasele de vancanta de pe coasta.
Asta este probabil si viitorul lor daca nu schimba macazul – https://www.youtube.com/watch?v=tGbRZ73NvlY
Atat de trist. Ador muzica asta. Asa ca o doara, ceva demult, pe cale de a muri.
Geniali fiecare – Keynes si Friedman – la timpul lor. Atata doar ca nici ei nu puteau prevedea totul, lumea e prea complicata, situatii noi apar mereu….
„A fost o perioadă de derută economică, asemănătoare cu cea actuală ”
Eu i-as obliga pe cei care candideaza pt un post politic, cit de cit important, sa dea examen cu teoria lui Friedman. Doar cei cu note peste 7 ar avea voie sa ocupe un post.
De ce nu ar ocupa posturile jurii puși să corecteze examenele?
Absolut! Idee geniala marca Hantzy.
Si sa fie asta scris in constitutia Iorgovan 2.0, in normele metodologice de aplicare plus ca Directiva UE!
:))
Pot ocupa, de ce nu? Dar poate ca nu au chef sau, de multe ori, a fi politician inseamna alte talente decit cea de om de stiinta!
Bingo! Nota minimă 7 la teoria lui Friedmann nu este o garanție că va fi apoi aplicată de candidații la posturile alea cât de cât importante. Poate ca la teoria lui Stieglitz ar fi luat 9.
Politicienii cât de cât importanți au consilieri. Nu importă atât de mult ce anume au absolvit, ci ce orientare politică au. Nu e una mai legitimă decât alta, pentru a condiționa astfel posturile politice.
Vă mulţumesc, domnule profesor. De asemenea studii am nevoie atunci când stabilesc bibliografia referitoare la economia comunistă în timpul Războiului Rece. Sunt puncte de plecare obligatorii în analiza istorică.
Mulțumesc și eu și vă felicit totodată pentru articolele referitoare la economia României comuniste. Sun foarte relevante, printre altele, stenogramele pe care le publicați, deoarece arată modul în care erau luate deciziile economice. Aceste documente, însoțite de comentariile și analizele dvs. pertinente, ilustrează și confirmă o idee demonstrată de reprezentanţii şcolii austriece de economie (Mises, Hayek) cu mult înainte de căderea comunismului : imposibilitatea calculului şi deciziei economice în economia planificată.
https://www.researchgate.net/publication/233347345_Hayek_Godel_and_the_case_for_methodological_dualism
Eu inteleg libertatea in sens biblic , asa cum este lasata de la Dumnezeu . Omenirea legifereaza in 99% din cazuri imoralitati . Legiferarile umane sint constringeri , incalcari ( mai mici sau mai mari , daca vorbim de pe pozitii politice ) ale libertatii firesti . Mai exact organele legislative ale tarilor legifereaza in detrimentul cetateanului si spre folosul bugetelor publice pe care le tilharesc cei care guverneaza .
Rolul pe care institutiile statului il indeplinesc desavirsit este acela de a jecmani legal rodul trudei mediului privat cu unicul scop de a asigura bunastare bugetarilor . In plan secund ii tine pe acestia, din punct de vedere electoral, captivi ; masa de manevra .
Libertatea poate exista doar sub domnia LEGII. Aceasta reprezintă regulile de conviețuire în Societate, respectiv relațiile interpersonale, acesta fiind domeniul privat. Nu este rod al acțiunii umane deliberate. Domeniul acesteia trebuie să aparțină în exclusivitate Justiției Independente, care recunoaște/descoperă apariția unor modificări, ori a unor LEGI noi. Relațiile dintre membrii comunităților umane sub domnia LEGII sunt pașnice, de colaborare.
LEGISLAȚIA reprezintă regulile de funcționare ale instituțiilor Statului, și asimilate, respectiv domeniul public. Domeniul aparține Legislativului. Acesta absoarbe în mod abuziv și ILEGAL din domeniul privat în cel public, pretinzând că face/modifică LEGEA. Asemenea acțiuni sunt deliberate, reprezentând interesele unor facțiuni care, în asemenea condiții, sunt privilegiate, toate celelalte fiind prejudiciate. Aceasta este principala sursă a conflictelor interumane. Asememea relații sunt conflictuale.
Justitie independenta ? in mai toate democratiile semilibere din Europa, magistratii CC – urilor sunt numit politic de catre partidele aflate la putere iar la nivel european nu e mai bine, se negociaza.
Cei mai inalti magistrati ar trebui sa fie alesi fie direct de oameni, fie de cei implicati direct in exercitarea actului legislativ fara nici un amestec politic, in cazul Romaniei separarea CCR prin mutera fizica intr-o alta localitate din tara si nu cum este acum, usa in usa cu parlamentarii.
Un milion de afoni nu pot stabili cine e expert. Magistrații sunt numiți în cadrul unei proceduri complexe, pe o perioadă mai lungă decât mandatele parlamentare sau prezidențiale, deci ulterior numirii nu se mai pot exercita presiuni politice asupra lor. În plus nu sunt numiți simultan decât o treime dintre ei și de autorități diferite.
Dar aveți vreun exemplu din lumea liberă care să vă susțină viziunea? De ce credeți că nu există așa ceva nicăieri? “Lumea semilibera”…
Singurul lucru cu care pot fi de acord este mutarea CCR. Așa cum este în Germania, de exemplu. Nu știu dacă distanța ameliorează ceva în secolul informației, dar “împrăștierea” autorităților în teritoriu nu poate să fie o greșeală.
Sa nu uitam ca datorita lui avem neoliberalismul! Care ajuta bogatii sa devina tot mai bogati si saracii tot mai saraci.
un astfel de comentariu cere explicatii. am mai auzit astfel de vorbe in multe cercuri socialiste dar nu am reusit sa extrag vreun argument formulat. Ce e neoliberalismul? daca zic ca libertatea e un bun in sine sunt neoliberalist? ajut bogatii deci? Asteptam.
Nu faceti confuzia intre libertate in general care e un bun in sine si neoliberalism ca si curent economic initiat de scoala de la Chicago si Milton Friedman. Acum, ce sa zic..unii concep economia un joc din care trebuie toti sa mancam, unii mai mult fiindca sunt mai destepti… sunt perfect de acord si alte persoane care justifica necesara economie de piata si liberalismul economic prin ideea ca 1% au 90%din caimac si restul sa fie sanatosi. A, sa nu uitam , ajung aici dand legi in folosul lor. E mult de discutat si fiecare crede si aproba dupa cum ii e sufletul. Dar distinctia ,cel putin pt mine , e clara! Avem doua extreme , una comunismul unde nu exista libertate economica si una neoliberalismul care propovaduieste ca doar justitia si politia sa fie a statului, S a vazut in SUA unde s a ajuns cu asta. Armata e din ce in ce mai mult inlocuita cu contractorii iar poporul american plateste razboaiele private ale lui Lokheed Martin Dick Cheney si altii. va recomand cu caldura cartea ,,Doctrina socului
autorNaomi Klein.
am să încerc să vă urmez sfatul. Dar dumneavoastra nu confundați consecințele libertății (capitalismul) cu capitalismul de cumătrie implementat ici-colo, unde statul este pârghia între grupele de interes.
Dacă neoliberalismul înseamnă că „doar poliția și justiția să fie statul” atunci nu e nimic „neo” în idee. Vezi Regatul unit circa 1700 și Statele Unite de la existența ei. Diferența e că această idee era cuplată cu o puternică societate civilă, creștină și autogurvernarea.
Acum am sări în sus „cine ne face spitalele și cine ne dă pensie?”, atunci pur și simplu se făceau spitale mici și mari din sânul societății, iar oamenii economiseau pentru zile grele, iar acei puțini ce nu puteau nici economisi aveau familii puternice. Azi nici nu ne putem imagina alt răspuns la astfel de probleme decât statul mamă finanțat de secțiunea productivă a populației.
Sănătate.
Și reciproca are nevoie de justificare, deci de „argumente formulate”. Că ați fi auzit asta în „multe cercuri socialiste” e o pistă falsă.
https://www.petreispirescu.ro/opere/snoave/ban_la_ban_trage.html
nu e o pistă falsă. am prieteni comuniști viscerali supărați pe Reagan și Thatcher
Și prietenii ăia stăteau în formă de cerc?😯
Faptul că or fi fost ei supărați visceral pe Reagan sau Tatcher nu înseamnă că nu au dreptate* în chestiunea de față. Deci pista e falsă.
*nu spun nici că ar avea dreptate, ci doar că trebui argumentat neapelând la prietenii pe care nu-i cunoaște nimeni.
visceral supărați*
@Gelu Timoficiuc – dincolo de un anumit punct, libertatea ajunge folosită pentru a restrânge libertatea altora.
Un exemplu concret: Amazon a distrus zeci de mii de mici afaceri și le-a preluat activitatea. Consumatorul nu a avut nimic de câștigat prin dispariția a 40 de furnizori de pe piață și înlocuirea lor cu unul singur, Amazon.
Libertatea nu înseamnă că părțile au o putere egală de negociere. Mai mult decât atât, în țări ca România, puterile excesive de care dispun funcționarii statului sunt folosite pentru a restrânge libertatea micilor actori de pe piață, în folosul marilor actori.
Unul Marx a zis: Omul este cel mai prețios capital.
Oare, Libertatea este cel mai prețios capital?
Iată o întrebare care mă pune pe gânduri.
poate o a treia optiune: omul liber e cel mai prețios capital.
Însă eu sunt creștin, cred că libertatea trebuie să fie cuplată cu o creștere a responsabilității pentru propria viață. Nu există guvern ce dă libertăți fără ca cei ce primesc libertăți să aibă autoguvernare.
Anarhia este liberate fără guvernare, comunismul este guvernarea fără libertate.
Totuși, autoguvernarea și responsabilititatea se cultivă numai prin libertate.
Deci reiterez: omul liber și responsabil e cel mai prețios capital.
Omul este cel mai valoros capital, numai ca fara libertate este asemenea unui diamant brut, ingropat in maruntaiele pamantulului. Scos la lumina, eliberat, ii creste valoarea, iar cand este slefuit prin educatie, devine stralucitor.
Libertatea este condiționată de om. Nu există nici libertate nici subjugare în afara lui. Alte viețuitoare pot trăi în simbioză, parazitar, dar nu pot fi nici stăpâni, nici sclavi.
Va multumesc!
Nu este clar mereu daca Friedman a fost un capitalist autentic sau un socialist care a incercat sa combine politici diferite. Idei precum „venit de baza neconditionat” sau ajutoarele indirecte pentru cei nevoiasi intra in domeniul socialismului si nu incurajeaza creativitatea sau munca. Din pacate asistam la o renastere a politicilor socialiste (stangiste) peste tot in SUA si Europa, iar pe acest fundal spectrul acesta politic poate cuprinde intreg spatiul occidental in orice moment. Libertatea fiintei umane nu mai reprezinta principala valoare democratica si nici principala preocupare a liderilor politici neo-marxisti care domina astazi Occidentul. Dimpotriva, asistam la ingradirea libertatilor noastre prin legiferarea „corectitudinii politice” in societatile vestice. Friedman este doar unul dintre ideologii care au urmarit un vis intreaga viata, un scop prin care sa creeze o lume perfecta si „armonioasa” si ale carui idei au fost puse in practica in spatiul occidental. A functionat o vreme, insa astazi multe dintre aceste idei sunt abandonate.
Renașterea politicilor socialiste?! Nu știți ce vorbiți! Nu este nicăieri în spațiul nord-atlantic proprietatea privată în pericol. Dimpotrivă!
Politicile de stânga și de dreapta sunt complementare, deci ambele legitime. Nu există bun sau rău, singurul lucru care există e o declarație universală a drepturilor omului, care nu e nici de dreapta, nici de stânga, dar care se bazează pe regula de aur „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!” Sau, mai elegant spus, libertățile fiecăruia încetează acolo unde încep libertățile celorlalți. Asta e corectitudinea politică și doar o percepție eronată asupra realității o poate considera „îngrădire a libertăților”.
De la începuturile existenței sale omul a căutat apropierea de ceilalți și s-a zbătut în permanență între instinctele sale, pe de-o parte de a concura cu ceilalți, pe de altă parte de a-i ajuta și a fi ajutat la nevoie. Nu se poate instituționaliza doar una dintre cele două laturi ale omului, ci întotdeauna ambele și, pe cât posibil, în egală măsură.
@mike
Cu toata ironia, administratorii si membrii consiliilor de administratie ale monopolurilor „de stat” din fostul lagar socialist (in frunte cu Nuclearelectrica, Romgaz, Transgaz, Transelectrica, Polskie Elektrownie Jądrowe /PEJ, PGE Polska Grupa Energetyczna; MVM Group din Ungaria lui Fidesz, etc, etc) eticheteaza investitorii privati in tranzitia energetica din Vestul continentului drept „neomarxisti”. Ironia consta in faptul ca aceasta etichetare este data de acei care inca mentin o mare influenta si control de stat in sectoarele energetice, ceea ce arata o discrepanta notabila intre retorica si realitate ;)
Intre timp suntem in situatia in care teorii economice sunt date peste cap de tocmai cei care ar trebui sa le respecte datorita amestecului politic masiv in economie , manipularea dobanzilor de catre bancile centrale nefiind baza nici unei terorii economice bazate pe libertatea pietii.
Multumiri pentru amanunte!
(In ce priveste situatia actuala, din pacate, politicienii nu fac ce zic economistii. Se cred mai specialisti decat ei. In acelasi timp, multi economisti isi subordoneaza ideile si discursul nevoilor ideologice ale partidului din care fac parte. Si efortul lor devine nul,.Ba chiar daunator.
Cred ca iesirea din actuala criza -datorata atit pandemiei, cat si crizei din 2008 care nu a fost rezolvata, ci doar rostogolita de la alegere la alegere- se va face numai prin sfatul profesionistilor ce vor face abstractie de ideologie si vor cauta solutii pur economice, viabile pe termen lung. (Sa nu uit, la cele doua cauze ale inflatiei contemporane, trebuie sa adaugam si alianta dinte politicienii/politruci si banci. Un nou stadiu al capitalismnului, dar sigur nu ultimul-?!!!-)
Să nu ignorăm nici puterea multinaționalelor care au devenit mai puternice ca statele/guvernele naționale. Iată, statele națiune, chiar și cele puternice, PERMIT așa zisa „optimizare fiscală”, existând chiar state care sunt adevărate paradisuri fiscale(în Europa aș menționa Irlanda, Malta, Cipru, chiar Olanda și Letonia). Nu mai zic de alte zone off-shore, de prin tot felul de insule sau statulete minuscule. Asta înseamnă că guvernele CEDEAZĂ multinaționalelor o parte din venituri cuvenite guvernelor naționale, deci cedează în contra propriilor popoare.
Da, desigur, aveti dreptate. dar nu ele au adus inflatia. Ma refeream la criza economica. Oricum, ati vazut bine, situatia actuala, Multumesc pt completare!
You’re a Banker, Yes Minister
https://www.youtube.com/watch?v=KgUemV4brDU
Articolul autorului arata clar ca in Ro avem liberalism de carton. Economia de piata redusa si minimalizata de legislatie, justitie si intregul sistem bugetar. Romania ar trebui resetata din nou, de la legea societatilor comeciale pana la codul fiscal si structura guvernului. In 30 de ani au fost initiative reduse care nu au inlcuit inca mecanismele comuniste. Avem prea mults coruptie, trafic de influenta, sisteme de educatie si sanatate precare. Cele cateva initiative punctuale nu pot ridica economic tara mai mult. Multe apartin unor investitori straini si mediului privat subminat mereu. Lupta pentru voturi si afacerile de clan mai evidenta decat dorinta de a moderniza mai rapid tara. Dovada clara este ca 4,5 milioane de cetateni romani au migrat definitiv.
NB
O revenire:
„statul slab” e o sintagma utilizata pentru interventia statului in economie. Nu pentru activitatea de legislator si -mai ales- de aplicare a legilor.
E o confuzie care se face des, mai ales la noi.
Statul minimal este scopul lumii libere.
Ce ar putea fi înscris în Constituție ca intervenții legitime a statului în economie este eventualitatea ca în urma unui proces economic să rezulte costuri pentru societate. Doar atunci are statul nu doar dreptul, ci chiar obligația să intervină. Câteva exemple:
1. O companie produce încălțăminte folosind minori și oferind condiții de muncă mizere. Deși copiii or fi mulțumiți cu banii câștigați, pentru societatea românească ar fi mai profitabil ca ei să meargă la școală, iar munca să fie făcută de adulți în condiții bune.
2. O companie minieră se înțelege cu primarul ales al unei comune să-și depoziteze deșeurile pe teritoriul acesteia, iar în schimb să construiască un dispensar veterinar. Deși afacerea este convenabilă atât pentru locuitori cât și pentru companie, riscul unei poluări este prea mare pentru ca statul să permită desfășurarea afacerii.
3. O nava rusească vrea să tranziteze Dunărea pentru a descărca marfă în Serbia. Deși plătește bine, nu are asigurare, așa ca statul intervine pentru a evita riscul unor costuri imprevizibile pentru cetățenii români.
4. Un ofertant de produse electronice oferă ieftin marfă de calitate îndoielnică. Deși afacerea pare avantajoasă pentru clienți, în produsele respective sunt componente greu reciclabile, care ar solicita suplimentar mediul înconjurător după casare. Statul are dreptul de a interzice comercializarea produselor respective.
Mie imi place mult Friedman, in special „Free to Choose” (care e un pic mai scurta decat „Capitalism and Freedom”…poate si din cauza ca la prima a participat si nefasta, Rose :P)
Doua chestii m-au izbit, prima modul clar in care explica ce e de fapt capitalismul ( contractul voluntar intre parti, piata libera, nu doar in vorbe, fara monopoluri, efectul de vecinatate etc) lucruri despre care majoritatea liberalilor de la noi habar nu au
A doua a fost o oarescare idealizare care acum pare sa nu mai functioneze, ma gandeam ca prea il periati pe MF in prima parte a articolului, dar in final vad ca ati spus ca anumite idei sunt depasite, realitatea din ultima vreme nu e chiar atat de simpla (si capitalismul cu atat mai mult) nici mana invizibila a lui Smith nu functioneaza ca in teorie, nici masele monetare in crestere nu produc intotdeauna inflatie pe moment (a se vedea QE-urile vs dinamica inflatiei de ex)
Pare ca un cumul de factori (sa ne gandim la petroinflatie de ex) care dezechilibreaza contractul voluntar intre parti (da, asta mai functioneaza…dar preturile pot fi controlate pe partea de oferta ceva de speriat! si numa` voluntar nu mai e), care sugruma oferta, artificial sau nu, ca aparitia unor poli care controleaza la nivel mondo resurse energetice si de materii prime are un rol poate inca si mai mare ca masa monetara.
Cost push inflation carevasazica!
https://www.frbsf.org/economic-research/publications/economic-letter/2023/june/global-supply-chain-pressures-and-us-inflation/
Pe de alta parte aceasta „cost push inflaton” reala si superobservabila in ultimii ani nu absolva guvernele de masurile procilcice (de genul prostiei monumentale „wage led growth” aplicata la bugetari in special, uitand ca banii aia vin tot din privat pana la urma, din acele contracte voluntare care produc banii reali de fapt, nu poti creste doar la bugetari fara o crestere naturala in privat etc)
Deci, da, imi place mult Friedman, dar sa nu uitam ce zicea Hayek parca..ceva de genul libertatea este greu de administrat la nivel de individ, presupune riscuri, asumare de aia, aia…e mai simplu si comod sa-ti :dea: statul, mai ales daca educatia ta a fost dirijata de mic in acest sens. Si cand cost push inflaton isi face de cap cel mai simplu e sa arunci bani in piata.
Si intervine Keynes, care pune in fata cererea si interventia in acest sens a statului…prin cresterea cheltuielilor guvernamentale (mara placere a guvernelor de peste tot)…adica demand pull inflation, care, da , are legatura clara cu masa monetara.
Na, asa pricep amatorii, cost push+demand pull retea perfecta pentru dezastru.