Prin anii ’30 ai secolului trecut, atunci când atât în Europa cât și în SUA erau deja vizibile primele semne ale așa numitei crize economice de supraproducție, Georges Berr și Louis Verneuil, doi dramaturgi industrioși care, precum o vor fi mai târziu și alții, s-au gândit să se asocieze. Așa se face ce doi au scris o piesă pe care au numit-o Mon crime.
Pesemne, scrierea a avut succes, s-a jucat mai peste tot cu casa închisă, în pofida faptului că cronicarii francezi au privit-o cu superioritatea cu care critica teatrală din întreaga lume tratează vodevilurile. Sau, mă rog, piesa bine făcută. Aceasta în pofida faptului că teoreticieni serioși au dovedit fără putință de tăgadă că, din zestrea respectivului gen socotit minor, s-a hrănit atât de sofisticatul teatru al absurdului.
Că Mon Crime a fost un succes o dovedește faptul că piesa a fost ecranizată în 1937 sub titlul Adevărata mărturisire, iar în 1946 cu numele Lovește-mi inima!. Mon crime pune la bătaie întreg arsenalul genului. Istoria cu păcălitorul păcălit, mecanismul identităților ascunse sau volatile, formula dramaturgică în conformitate cu care nici un personaj nu e la curent cu ceea ce fac celelalte, de unde o cantitate apreciabilă de resurse în vederea realimentării periodice a poveștii. Degeaba spui și crezi tu, spectator, că gata!, s-a rezolvat totul și toate personajele sunt mulțumite, că nimic nu mai poate interveni și poți să dai fuguța la garderobă pentru a prinde ultimul tramvai. Vorba Angelei Similea. Apare un nou casus belli, un nou conflict, o nouă luptă. Pentru care rămâi pe mai departe în sală, chiar cu riscul de a fi nevoit să umbli la pușculiță și să faci apel la serviciile unui taxi.
Zeci de ani mai târziu, în veacul nostru, acela cu computere și cu temerile legate de invazia inteligenței artificiale, de piesa din 1935 a celor doi francezi și-a amintit regizorul François Ozon. Care, împreună cu Philippe Piazzo, a transformat-o încă o dată în scenariu cinematografic. Și mai încolo într-un film în care sunt tratate la modul inteligent și rafinat parodic și lumea marii finanțe, și genul piesei bine făcute, și poncifele filmului mut, și fragilitatea comică a justiției, și labilitatea moravurilor, și crimele pasionale, și emanciparea femeii.
Cei care au adus Mon crime în România au avut înțelepciunea de a nu-i traduce titlul simplu sau, mă rog, la prima mână. Nu i-au spus Crima mea, ci Crima îmi aparține pentru că, de la un moment dat încolo, pe moartea violentă și evident suspectă a foarte bogatului producător de teatru și samsar de artiști pe nume Montferrand, moarte de la care, de fapt, pornește totul, se bat și o tânără actriță până mai deunăzi fără angajamente, excelent jucată de Nadia Tereskiewicz, tânără eficient consiliată de cea mai bună prietenă a ei, adică tot o jună până atunci săracă și fără procese, cu aplomb interpretată de Rebecca Marder, ca și diva din vremea marelui mut Odette Chaumette. Cu savoarea, ridicolul riguros dozat și teatralitatea aferentă adusă pe ecran de mult mai celebra Isabelle Huppert.
Sigur, până la urmă totul se sfârșește bine căci rivalele încheie un binevenit și riguros pus la punct pact de neagresiune, reciproc avantajos. Pact care va aduce avantaje și profit nu doar protagoniștilor, ci și mai tuturor personajelor secundare. Care au și ele parte de interpreți despre care sunt gata să pariez că au extrem de multă experiență în genul vodevilesc.
François Ozon a avut excelenta idee de a nu cenzura nici un moment dat respectiva teatralitate. Din contră, a transformat-o într-o sursă de comic. Că nu degeaba Mon crime are momente și de teatru în teatru, și de film în film.
Crima este a mea nu cheamă la cine știe ce analize. Este însă, indubitabil, un film care nu are cum să nu placă. Aproape că sunt sigur că foarte curând piesa celor doi francezi va fi tradusă în limba română și va figura în oferta repertorială a mai multor teatre.
Mandarin&Compagnie, FOZ, Gaumont, France 2 Cinéma, Platyme, Scope Pictures
CRIMA ESTE A MEA (MON CRIME)
Regia: François Ozon
Scenariul: François Ozon, Georges Berr, Philippe Piazzo, Louis Verneuil
Producători: Eric Altmayer, Nicolas Altmayer
Imaginea: Manuel Dacosse
Montajul: Laure Gardette
Coloana sonoră: Philippe Rombi
Decoruri: Phlippe Cord’homme
Costume: Constance Alain
Cu: Nadia Tereskiewicz (Madeleine Verdier), Rebecca Marder (Pauline Mauléon), Isabelle Huppert (Odette Chaumette), Fabrice Luchini (Rabusset), Dany Boon (Palmarède), André Dussolier (Dl. Bonnard), Edouard Sulpice (André Boonard), Olivier Broche (Trapu), Franck de la Personne (Pistole), Evelyne Buyle (Simone), Régis Laspalès (dl. Brun)
