miercuri, iulie 17, 2024

Mircea Ivănescu. Portret din fărâme

Ieri, 26 martie, Mircea Ivănescu ar fi împlinit 89 de ani. Acest enorm poet, pe care Mircea Cărtărescu îl socotește „cel mai avansat teoretic și mai influent” poet român de după 1945, a avut generozitatea de a mă socoti prietenul lui – deși ne despărțeau 47 de ani. Rândurile de mai jos sunt câteva semne memorative ale acelei prietenii. (R.V.)

Avea cei mai triști ochi pe care i-am văzut eu vreodată.

Uneori, poemele lui mi se par chiar ochii lui clipind lent.

L-am auzit o singură dată vorbind englezește – pe el, traducătorul congenial al lui Joyce & Faulkner. Sunase telefonul, răspunsese – nu mai știu cine era, dar suna din străinătate – a fost nevoit să vorbească în engleză – accentul era delabrat, dentiția îi era precară în acele două decenii finale când am fost prieteni – dar limba în sine era splendidă, bogată, cu un control al registrelor lexicale & al nuanțelor cum rar am mai auzit în engleza orală la altcineva. Când a închis, m-a privit autoironic & a ricanat: „Acum te-ai convins definitiv că Mircea Ivănescu nu știe engleză”.

Uneori, înainte de 2002, mergeam la câteva dintre cârciumile apropiate de strada lui – La Doi Colonei, sau la cârciuma fără nume de vizavi de Corona. Detesta urmele circulare lăsate de pahare pe mese – și numea infern proliferarea lor.

Bea rapid, numise „stilul smuls” acea golire bruscă a paharului. Scria de asemenea fantastic de rapid, l-am văzut de puține ori scriind – ai fi putut spune că și poemele lui erau scrise tot în „stilul smuls” – dar, pe de altă parte, ceea ce rezulta din acea fantastică viteză erau niște poeme fantastic de lente, șerpuitoare & enorm de intertextuale, sofisticate, distilând în imagini deopotrivă discrete & hipnotice o tristețe zdrobitoare, tristețea unui om care era convins că nu merita să existe, că fiecare secundă trăită de el era o zdrobitoare impostură.

Treceam prin dreptul anticarului din fața teatrului Radu Stanca – a scos discret din buzunar antologia lui de la Vitruviu & a lăsat-o să cadă pe tarabă – apoi a plecat repede – când l-am ajuns din urmă, mi-a zis autoironic: „Așa se construiește o carieră literară”.

Când trăia încă doamna Stela, mergeam împreună prin magazinașe, să facă micile cumpărături zilnice – îl priveam aplecat peste vitrine, folosind engleza și germana și franceza cu care tradusese clasicii modernității pentru a descifra etichete de brânză și lapte și salam – și înțelegeam, pentru prima dată în viața mea, cum intră & cum merge cu adevărat poezia prin lume.

Când a venit la cenaclul nostru studențesc, cineva i-a pus o întrebare crudă & stupidă: „Ca cine ați vrea să scrieți, domnule Ivănescu?”. 99,9% dintre noi ne-am fi șifonat rău. El a răspuns, cu aceeași blândețe vindecătoare în glas ca și-n ochi: „Ca Mircea Cărtărescu”. Și a povestit, iar, ca de atâtea dăți, despre literatura altora.

Nu vorbea niciodată altfel decât autoironic despre literatura lui. Când am citit cum Willis Barnstone îi spunea lui Borges că folosește modestia ca pe un ciomag, am simțit că i se aplică și lui Mircea Ivănescu („Mivă”, așa îi spuneam eu & soția mea pe atunci). Când i-am spus-o a protestat – susținând că nu e în nici un caz modest.

Singurul eveniment public la care a ieșit din casă, în cei 14 ani de prietenie a noastră, a fost lansarea antologiei lui făcută la Polirom de Matei Călinescu, în 2003. A spus atunci că îi roagă pe toți cei de față, în ipoteza în care scriu & au speranțe de la literatură, să abandoneze de îndată scrisul – fiindcă scrisul nu salvează nimic. Lumea a râs. El nu a râs – i-a privit cu aceeași blândețe vindecătoare & resemnată.

Tot eveniment public, dar la care nu a ieșit din casă, a fost decernarea titlului de Doctor Honoris Causa al universității din Sibiu, în 2004. Ne-am dus atunci la el acasă ca să i-l putem acorda. A îndurat tot ceremonialul, doamna Drăghici a pregătit niște tartine, am ciocnit niște pahare – și, în discursul lui de recepție, care a ocupat vreo șase rânduri în revista Transilvania, a spus că găsește cu totul disproporționată desfășurarea de forțe, în nici un caz justificată de ceea ce a numit „eventualele mele încercări literare”.

Alexandru Cistelecan a scris undeva că Mircea Ivănescu e poetul care a influențat cel mai mult scrisul de poezie în limba română după 1945. Și eu cred la fel. Mircea Ivănescu nici măcar nu îndrăznea să ia asta în calcul – dar îl bucura tare mult că tocmai domnul Cistelecan credea asta – „ce l-o fi apucat?”, se întreba uimit din când în când.

L-am văzut și cu pisici. Ultima lui pisică era un motan care se numea Melissa. Se purta în preajma motanului ca în preajma unui geniu. „Simte că sunt om rău”, spunea oftând.

L-am văzut făcând gesturi de mare generozitate față de o doamnă pe care toți o numeau „nebuna de la colț”. Ca și față de mine, de altfel. E, probabil, cel mai generos om pe care l-am cunoscut.

Puteam să tăcem împreună cu orele. Și chiar tăceam. Timpul strălucea fericit între noi.

Doamne, cum mai râdeam. Și cât de vinovat se simțea, după moartea doamnei Stela, pentru că râsese.

N-aș crede atât în poezie dacă n-aș fi fost prietenul lui.

Dar, după ce l-am văzut & l-am iubit, știu că poezia există. Și știu ce poate face.

Îi plăceau sandvișurile de pui cu cartofi prăjiți – dar fără sosuri. „Fără logoi spermatikoi„, spunea zâmbind. I le cumpăram de la chioșcul din colțul străzii, unde acum e un restaurant cu terasă la etaj.

Și, în anii târzii, între 2003 și 2005 , îi plăcea vodca cu lămâie. Se folosea de ea, de fapt, ca să se desprindă de alcool. Și s-a desprins, din 2005, cu totul. Când mâncam sandvișurile cu pui & beam din vodca dulce-acrișoară, eram amândoi desprinși.

Aș putea continua la nesfârșit. De fapt, din iulie 2011 încoace, o secțiune din mintea mea e o astfel de notație infinită – în care ne tot regăsim & ne tot desprindem.

Adevărul e ceea ce continuă.

Distribuie acest articol

4 COMENTARII

  1. Nu l-am cunoscut pe Mircea Ivănescu, dar pentru că, în 2010, am primit în dar de la Andrei Bodiu antologia ,,Poezia română postbelică”, coordonată de către acesta și Caius Dobrescu și publicată în 2005, la Editura Universității ,,Transilvania” din Brașov, citez de acolo, de la pagina 75, poemul ,,Scenă de interior casnic”, de Mircea Ivănescu, apărut inițial la Editura Cartea Românească, în 1989, în volumul ,,poeme vechi, nouă”, pp. 67-68: ,,și pactul acesta pe care ea l-a făcut, pe mine mă ajută/ doar ca să-mi măsor îndepărtarea de adevărul ei – și adevăr/ aici înseamnă chipul cu ochii ei deodată privindu-mă, și ea/ aplecându-se/ să mă binecuvânteze când ne întâlnim, într-o cameră cu mai/ mulți,/ și unii citesc, fără surâs, și alții ascultă așezându-se teatral/ în genunchi,/ și ea întorcându-ne spatele, așezată la masa de scris,/ prefăcându-se/ că ar așeza iar cuvintele la locul lor și pe urmă spunând/ că nu mai vrea – și pe urmă spunând că a făcut un pact,/ și noi așteptând să-și îndeplinească făgăduința în schimbul/ acelei răsplăți – care e pentru noi, sigur, o altă îndepărtare/ (și deci ne acoperim ochii, și ne închipuim că ea e acum/ limpede,/ străină – în vremea unde nici cu privirile, nici cu vorbele/ să nu mai ajungem la ea – și atunci deschizându-se ochii,/ să ne spunem/ că am putea-o, totuși, privi).”

  2. Ce frumos!

    Vă mulțumesc pentru acest articol, domnule Vancu.

    Coincidența (multe dintre evenimentele mai mari sau mai mărunte din viața mea stau sub semnul coincidenței) face ca, deși o aveam în bibliotecă de ceva timp, abia acum să fi citit Continentele insomniei a domnului Liiceanu,(nu sunt două săptămâni de când am terminat-o). Acolo l-am aflat pe Mircea Ivănescu – până atunci știam despre el ce loc ocupă în cultura română și cam atât…

    După cum am mai scris pe aici acum câțiva ani, sunt mama unui copil autist – la rubrica „Name” este de fapt numele lui. Cu câțiva ani în urmă, între serviciu, casă și autism nu mai era loc de altceva. Și atunci am avut norocul de a întâlni o carte (Autism from within. A handbook) scrisă de Hilde de Clercq, mama unui copil autist, care pe lângă povești de viață, sfaturi (devenise deja o profesionistă, directoarea Centrului pentru Autismdin Anvers/ Antwerp), încurajări , inclusese în cartea ei și versuri. A fost o încântare să redescopăr plăcerea lecturii (la început în doze mici, terapeutic, apoi dozele s-au mărit treptat până când au redevenit porții de hrană zilnică – ceea ce fusese lectura pentru mine în anii copilăriei și ai tinereții).

    Am tradus acea carte din limba engleză (pentru mine, nu sunt prea cursivă când lecturez texte ample direct în engleză, concentrându-mă pe sensul cuvintelor pierd sensul ideilor) – și mi-am permis să traduc și versurile.
    Dați-mi voie să depun aici, drept ofrandă, o (non-)definiție a poeziei, dată de Freda Downie (poetă engleză, 1929 -1993):

    Nițică poezie

    Poezia este un cuvânt liber și numai
    Un nebun i-ar da o definiție.
    Cei care nu sunt preocupați de formă
    Nicidecum, de obicei se gândesc la
    Unele manifestări de frumusețe sau la altele.

    Chopin, murind în diabolica Londră cețoasă,
    A scris că o părăsește pentru
    Paris spre a juca ultimul act,
    Rugându-l pe Grzymala să-i pregătească odaia
    Și să nu uite de-un buchet de violete
    Ca el să găsească puțină poezie
    În jurul lui când se întoarce.

    Îmi place să cred că violetele erau
    Ușor de găsit și poezia
    Era acolo, pe masă, respirând
    Volume fără cuvinte pentru cineva prea obosit
    Să întoarcă paginile în timp ce se îndreaptă grăbit
    Către acea inevitabilă formă de nepătruns.

    (Redau și versiunea originală:
    Some Poetry

    Poetry is a loose term and only
    A fool would offer a definition.
    Those not concerned with the form
    At all usually refer to some
    Beautiful manifestation or the other.
    Chopin, dying in hellish foggy London,
    Wrote to say he was leaving for
    Paris to finish the ultimate act,
    Begging Grzymala to make his room ready
    And not to forget a bunch of violets
    So that he would have a little poetry
    Around him when he returned.
    I like to think the violets were
    Easily obtainable and that the poetry
    Was there, on the table, breathing
    Wordless volumes for one too tired
    To turn pages while moving swiftly
    Towards an inevitable incomprehensible form.)

  3. Ciudățenii în penumbre
    fără virgule și puncte

    Colțurile încăperii parcă se pliază falnic
    Carte file falduri stele
    Licărire ?
    Măi Poete singur timpul stă și toarce
    Și mopete nu mai vine
    Uite-o umbră, parcă mișcă, lină curge
    O pisică se strecoară prin perdele
    Căutînd lumina lunii strălucind pe pardosele
    Scrîșnete în liniștire din sicrie din șindrile
    Dintre cărțile roase de șoareci
    Bucățele !
    Versuri vorbe șoapte arse și, tăcere
    Mucegaiul de pe margini
    Farfurii lăsate cupe nemișcate
    Pînze de paianjeni multe
    Agățînd raze de soare și mirosuri
    De tutun și de alcooluri miere
    Poate !
    Parcă-un foșnet se aude, zvonuri
    Oare cine vag în salturi fluturi molii
    Răsfoiește lent departe file fumuri umbre
    Carte !

    Ne imaginăm că se citește
    Doar în parte,(h)unii,
    Doare !
    Ies în curte
    Frunze moarte
    Ruginit aur de carte
    Fuge zboară
    Rătăcită și uitată
    O albină !

    În surdină, amețită, picură-a-
    (s)mintire lină

    P.S. „cel mai avansat teoretic și mai influent”, drôle de exprimare !
    „influent” ? M-aș mira !
    „cel mai” ? De la ce școlicioară didactică o astfel de „doctă” „doctrină” ?
    Poezia există din, și va exista în, totdeauna, cu sau fără M.I. .
    Pe 25 martie PAUL GOMA avea 84 de ani, pe 26, nu-i mai avea. Tăcerile pe-aici sînt cel puțin „ciudate” (imens eufemism !)
    Mircea Ivănescu era, este și va fi (cu-atît mai mult) citit de foarte, foarte puțină lume (părere personală!) deși un Poet excepțional ( nu-i singurul, ce mai !)
    Ați remarcat cîtă poezie se scrie azi peste tot, cîți artiști și fotografi cu zimț estetic există doldora la fiecare colț de zid, de stradă, de „web” ?
    Domnule Paul Vancu, eforturile și candoarea pe care le dăruiți sînt minunate, dar și naivitățile au un zid de beton.
    Ce puține comentarii !?!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Radu Vancu
Radu Vancu
Radu Vancu (n. 1978, Sibiu), poet, prozator, eseist și traducător. Profesor dr. habil. la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Redactor-șef al revistei "Transilvania". Fost președinte al PEN România (2019-2023). Redactor al revistei „Poesis internațional”. Membru al Grupului pentru Dialog Social. A publicat peste 20 de cărți, în toate genurile literare, pentru care a obținut câteva dintre cele mai importante premii naționale. A tradus din Ezra Pound ("Opera poetică", volumele I și II, Humanitas; ediție îngrijită de H.-R. Patapievici), din William Butler Yeats (tot pentru editura Humanitas) și din John Berryman ("Cântece vis", Casa de editură Max Blecher, 2013). A editat, singur sau în colaborare cu Mircea Ivănescu, Marius Chivu și Claudiu Komartin, antologii literare pe diverse teme. A îngrijit ediții din opera lui Alexandru Macedonski, Emil Brumaru și Alexandru Mușina. Ultima carte publicată este "Kaddish" (Casa de editură Max Blecher, 2023).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro