Mișcarea studențească din Serbia – „Butoiul cu pulbere” al speranței democratice și proiectul ideațional al României în regiune

La ușile României bat vectorii schimbării în regiune. Pare, însă, că elita politică de la București, în majoritatea sa covârșitoare, este izolată fonic de toate aceste mișcări de democratizare și europenizare ce ne înconjoară din toate punctele cardinale. Desigur, suntem familiarizați cu lupta Moldovei, sub tutela administrației Maiei Sandu, pentru a ocroti traiectoria europeană, democratică al țării, o sursă demnă de „învățare democratică” pentru societatea civilă din zeci de state din regiune și din întreaga lume. Ne este cunoscut și sacrificiul imens al Ucrainei în numele națiunilor est-europene și al Lumii Libere, sacrificiu care, iată, ne conferă oportunitatea de a scăpa definitiv de statutul periferic asociat regiunii noastre în plan global. Urmărim, de ceva vreme, protestele extrem de curajoase ale georgienilor în fața unui regim hibrid instalat abuziv la putere, cu girul Kremlinului. Chiar și în Ungaria, regimul Orbán se confruntă cu profunde migrene, însă mulți lideri politici de la noi sunt pregătiți să-i înmâneze, în lipsă de înțelegere a mizelor, medicamente tămăduitoare. Omitem, din tot acest orizont, totuși, evoluțiile din Balcanii de Vest, „butoiul cu pulbere al Europei”, în timp ce vecinii sârbi se pregătesc, de ceva vreme, să aprindă flama.

Nu, de data aceasta nu este vorba despre un nou conflict geopolitic de proporții globale. Probabil preconcepția asupra Balcanilor de Vest ca exponenți ai violenței indigene a acaparat și mentalul de securitate bucureștean, alături de cel euro-atlantic. Este vorba, însă, despre o mișcare studențească de proporții masive, care, de ani de zile, a rezistat în stradă în fața abuzurilor regimului Vučić, iar acum este pregătită să remodeleze contractul social sârbesc. Desigur, zicala conform căreia, între vecinii săi, „România are doi prieteni: Serbia și Marea Neagră”, expresie desăvârșită a „erudiției paremiologice” geopolitice românești, a determinat autoritățile de la București să-și păstreze vigilența pentru alte cauze. Între timp, regimul din Serbia, regim a cărei singură virtute este stabilitatea creșterii economice pe parcursul ultimilor ani, a adoptat un itinerar geopolitic sinuos. Autocratizând țara și baronizând sistemul politic până în punctul unor tragedii soldate cu vieți umane, regimul Vučić a formulat o acoladă geopolitică favorabilă prestației sale domestice, iar neliniștea socială a atins cote importante în decursul acestor 10 ani de hibriditate politică.

Regimul Vučić – Stabilitocrație „sponsorizată” din exterior

Prietenia sinuoasă a președintelui Vučić cu Republica Populară Chineză, dublată de relațiile mult prea cordiale cu Rusia lui Putin și refuzul de a impune sancțiuni Moscovei, în trend cu europenii, au transformat Serbia într-un teren de joacă hibridă la granița de sud-vest a României. Profitând de inacțiunea autorităților europene și americane, care au întâmpinat cu speranță deschiderea regimului Vučić de a face anumite concesii în dialog cu Priștina, precum și investițiile strategice în minele de litiu din apropierea Văii Timocului (mine care, din cauza impactului asupra sănătății publice, sunt activ condamnate de către localnici), Serbia a devenit o „stabilitocrație” sub ochii Vestului. Între timp, corupția endemică, dublată de autocratizarea statului și de evenimente precum atacurile armate din școli în decursul anului 2023 sau frauda electorală din noiembrie 2023, au provocat o mobilizare civică majoră. În decembrie 2023, spre exemplu, o nouă voce a opoziției a prins contur, sub tutela Marinikăi Tepić, o politiciană de etnie română care a intrat în greva foamei în urma declarațiilor lui Vučić cu privire la sprijinul serviciilor secrete ale Rusiei pentru desfășurarea „corectă” a procesului electoral în luna noiembrie a aceluiași an. De menționat, totodată, este că singurul partid etnic care s-a alăturat formațiunilor politice ale opoziției liberale este Partidul Român.

Pe acest fond al tensiunilor, Vučić a căutat să calmeze tensiunile sociale prin mari proiecte economice pe care le-a lansat în decursul ultimilor ani. Recent, în parteneriat cu partenerul său cel mai fidel din regiune, Viktor Orbán, Aleksandar Vučić a anunțat un proiect major de infrastructură feroviară care avea să conecteze Belgradul cu Budapesta. Sponsorizat prin Inițiativa „Belt and Road” a statului chinez, atât creditorii, cât și operatorii acestui proiect sunt firme chinezești. Diplomația infrastructurii pe care China o propagă în regiune și-a regăsit, însă, limitele, odată cu dărâmarea baldachinului gării nou renovate din Novi Sad, la 1 noiembrie 2024. Soldată cu 15 decese și două persoane grav rănite, pusă pe seama indiferenței crase a autorităților și a lipsei de garanții de siguranță în renovarea gării, această tragedie a fost urmată de momente de reculegere constante, în stradă, de câte 15 minute, începând la ora care marca episodul dramatic – 11:52. În urma unui atac asupra studenților efectuat de către oficiali ai Partidului Progresist Sârb al lui Vučić de la Facultatea de Arte Teatrale din Belgrad în timpul unui episod de reculegere, studenții și cadrele universitare s-au mobilizat masiv, reacționând ferm la sfidarea din partea conducerii țării, precum și în fața strategiei de demonizare mediatică din partea canalului de televiziune publică. Rapid, în decursul ultimelor săptămâni, proteste masive au cuprins întreaga țară, de la orașe precum Belgrad, Novi Sad, Niš și Kragujevac până la localități de dimensiune redusă.

Reziliența creativă – Mișcările sociale din Serbia ca exportatori de „speranță democratică”

Balcanii sunt, cu siguranță, „butoiul cu pulbere al Europei”. Nu mereu în sensul negativ al expresiei, însă. Bombardamentele asupra Belgradului din 1999, menite să stopeze războiul lui Milošević împotriva Kosovo, nu constituie singurul eveniment notabil din Serbia sfârșitului de secol XX. Tot atunci s-a lansat o mișcare a studenților și artiștilor, mobilizați împotriva regimului autocratic cu valențe criminale a lui Milošević. Denumită Otpor! („Rezistența!”), această mișcare socială nonviolentă a îmbrățisat abordări creative pentru a submina regimul Milošević, punând temelia dărâmării acestuia în octombrie 2000. Organizând manifestații publice creative și fructificând o strategie de „laughtivism” (activism manifestat prin umor), fondatorul mișcării, Srđa Popović, alături de colegii săi, a lansat, mai târziu, o organizație care exporta modelul sârbesc de revoluție nonviolentă în diverse regiuni ale lumii, din Egipt până în Ucraina, Georgia sau chiar Venezuela. O abordare similară pare să se contureze și azi, sub tutela unei mișcări a studenților care organizează boicoturi strategice, greve publice și manifestări creative constante pentru a-și manifesta reziliența față de regimul hibrid Vučić, iar mobilizarea lor devine, din nou, o sursă de inspirație în plan global.

De la proteste ce reunesc sute de mii de participanți la manifestații creative în fața sediului televiziunii publice a Serbiei, mișcarea studențească din Serbia a acaparat întreaga societate. Principalele universități ale Serbiei nu mai funcționează încă din luna noiembrie, protestele cuprinzând campusurile, iar, în diverse zile, au fost organizate boicoturi tactice asupra restaurantelor, serviciilor publice și mai multor edificii și sectoare publice, întocmai pentru a semnala corupția endemică ce a acaparat țara. La finalul lunii ianuarie, în urma demisiei prim-ministrului sârb Vučević ca urmare a protestelor, studenții au continuat să solicite explicații punctuale din partea autorităților asupra tragediei de la Novi Sad, iar instabilitatea politică ce a derivat din acest demers a cuprins și administrația lui Vučić. Acesta a devenit ținta mobilizării, soldate, de curând, cu un marș al zecilor de mii de studenți de la Belgrad la Novi Sad, prin zeci de localități mici, unde au fost primiți călduros de localnici. Ajunși la destinație, aceștia au blocat principalele trei poduri peste Dunăre ale orașului. În semn de solidaritate cu studenții, fermierii s-au alăturat protestului cu tractoarele, avocații și-au suspendat activitatea timp de o lună, iar majoritatea elevilor de liceu refuză să mai participe la cursuri. Mișcările continuă, iar revendicările studenților sunt orientate asupra stării statului de drept și democrației în Serbia.

Ce este diferit de data aceasta? Katarina Vojnović, corespondentă Al Jazeera Balkans, rezumă pentru audiența română, în cadrul acestui articol, două aspecte esențiale care diferențiază acest protest de alte manifestări și care confirmă, la finalul zilei, sustenabilitatea demersului. În primul rând, deși acestea le susțin cauza, „studenții s-au distanțat de partidele politice din opoziție. Ei insistă că nu au nicio legătură cu politicienii, că revendicările lor sunt strict studențești, autentice și independente de orice influență externă”. Ulterior, „studenții nu au un lider—toate deciziile sunt luate în cadrul plenurilor, unde fiecare student are drept de vot, conform principiului democrației directe”. În acest fel, discutăm despre o mișcare policentrică, o mișcare constituită la nivelul fiecărei comunități academice și de tineret și nu centralizată sub tutela unei figuri guvernatoare. Mai departe, studenții ignoră autoritatea președintelui sârb și îl limitează la atribuțiile sale constituționale – strict ceremoniale, de altfel, concentrate în sfera politicii externe. „Poate părea ciudat, dar această atitudine față de președinte este ceva complet nou în viața politică a Serbiei”, afirmă Katarina Vojnović. Aceștia contestă, practic, un stabiliment politic centralizat în jurul figurii prezidențiale, iar demersul lor creează un precedent important – un moment de „catharsis după 12 ani de intimidare” în viața politică din Serbia, așa cum îl descrie Vojnović.

Strategiile speranței democratice – România ca furnizor de reziliență creativă în regiune

Scriam, într-un articol academic, în urmă cu un an, despre paralela dintre mișcarea de democratizare și europenizare a Moldovei și mișcarea omoloagă din Serbia. Și Maia Sandu, în la începuturile Partidului Acțiune și Solidaritate, prima formă de opoziție pertinentă la adresa regimului oligarhic din Moldova, s-a confruntat cu un scenariu similar celui întâlnit astăzi în Serbia: un patrimonialism politic extins, un regim hibrid cuprins între acolade geostrategice problematice, precum și lipsa unei perspective europene imediate. Și Maia Sandu s-a afirmat ca figură politică centrală tot în urma unor mișcări de stradă, în 2015, provocate pe fondul furtului miliardului din băncile țării. Căutând să propună atunci un proiect de țară al tranziției democratice și transformării politice totale, Maia Sandu a propus, atunci, un nou contract social: unul fundamentat pe pilonii statului de drept, inovator în consistența sa politică. Nici mișcările sociale din Serbia nu duc lipsă de resurse creative. Le lipsește, însă, o opoziție care, în momentul de față, să fie capabilă să coaguleze embrionii reformei în societate, precum și un proiect de reformă la care să adere forțe politice și non-politice vaste din societate. Potențial de leadership, însă, există, iar etnica româncă Marinika Tepić reprezintă un pilon în acest sens.

Pledez pentru ca Bucureștiul să nu repete greșeala Plahotniuc a deceniului trecut și în cazul Serbiei. Desigur, nivelul de apropiere dintre București și Chișinău este net mai amplu, în baza fondului identitar comun, decât cel dintre București și Belgrad. Ecuația este, însă, similară: așa cum Plahotniuc și stabilitocrația oligarhică erau în total dezacord cu interesul fundamental al României, deși clasa politică de la acel moment nu conștientiza această realitate, așa și regimul Vučić devine un factor de destabilizare pentru vecinătatea sud-vestică a României. Un regim care nu a avut deschiderea de a aborda problematica spinoasă a drepturilor minorității române din Valea Timocului și care și-a transformat țara, dintr-un pol al democratizării în Balcani, într-un teren de joacă hibridă pentru forțe vitrege interesului României, precum Rusia sau China, nu poate fi un regim pe care să îl îmbrățișăm. Se impune, în acest sens, ca liderii politici de la București să nu o ignore pe Marinika Tepić așa cum o ignorau cândva pe Maia Sandu.

Forța ideațională a României în regiune deja este receptată cu multă încredere. Ca țară care, în urma unui regim comunist sângeros, s-a redefinit prin parcursul său euro-atlantic, a fructificat reforme importante și a turat motoarele economice, pronunțându-se ca pilon de securitate în regiune și la Marea Neagră, proiecția de putere a României este indubitabilă. Lipsește, însă, dimensiunea creativă, element central în fructificarea vocației României ca vector ideațional în regiune, ca accelerator al proiectului european, democratic al regiunii noastre în sânul Lumii Libere. Acesta poate fi fructificat prin multiple metode. Spre exemplu, printr-o diplomație educațională activă, România poate dezvolta parteneriate extinse cu universitățile din regiune, observând cum arhitectura transformării politice în Serbia este edificată de către mediul academic. Am putea lansa forumuri ale tinerilor lideri din Balcani și din întreaga regiune, programe de reflecție strategică asupra viitorului regiunii, înnobilând munca foarte importantă a unor structuri precum Centrul de Reziliență Euro-Atlantică din cadrul MAE român. Ar trebui, totodată, ca, pe fondul falimentului indus de administrația Trump asupra politicii de cooperare pentru dezvoltare internațională, ca RoAid să își dezvolte statutul de poartă a comunității euro-atlantice către Balcanii de Vest prin programe de asistență solide, investiții în societatea civilă, forumuri și academii care să devină resurse de mobilizare creativă pentru valorile democratice în regiune. În esență, se impune ca România să își manifeste solidaritatea față de luptătorii pentru democrație din Serbia, așa cum și ei o făceau atunci când dizidenții noștri traversau Dunărea într-o cursă pe viață și pe moarte pentru libertate, primindu-i cu multă căldură sau adăpostindu-le trupurile străpunse de gloanțele totalitarismului în locuri de veci îngrijite cu abnegație până și în ziua de astăzi.