Mitologii

Oameni și arme, un spectacol scris și regizat de David Schwartz, coproducție a Platformei de Teatru Politic și a Reactor de creație și experiment, este unul în care cinci actori tineri (Alexandra Harapu, Maria Morar, Oana Rotaru, Doru Taloș, Tavi Voina) care, de la un moment dat încolo se recomandă ca atare, refac povestea a ceea ce se chema în ultimele decenii comuniste Întreprinderea Mecanică Cugir. Spun în ultimele decenii fiindcă au fost vremuri când la Cugir erau o Uzină Metalurgică, complet  aiurea astfel denumită fiindcă niciodată acolo nu s-a produs ceva în domeniul metalurgic, și Uzina 7 noiembrie. Aceasta din urmă una a enigmelor și a presupunerilor de toate felurile. Până la urmă în spectacol de la aceste enigme și presupuneri se pleacă și uite așa se face că vedem o poveste fatalmente selectivă și fragmentară a Cugirului însuși și a oamenilor de acolo ale căror existențe erau intim, aș zice chiar fatal legate de respectiva întreprindere. Care, pentru imaginarul colectiv și pentru legendele urbane comuniste, era mai puțin producătoarea de mașini unelte, de mașini de cusut Ileana sau Rodica, de mașini de spălat Albalux ce, în ultimii ani ai comunismului, se dădeau doar unor favorizați ai sorții și numai pe bază de table și repartiție la fel ca televizoarele color, cât mai degrabă locul în care se fabricau arme. 

Puțin conta că ceea ce era un secret cunoscut de toată lumea și care era denumit cu numele de cod La Special reprezenta în economia întreprinderii un spațiu limitat. Specialul, la fel ca trenul devenit celebru sub numele de Cugireana ce circula de trei ori pe zi pe ruta Teiuș-Cugir și retur și colecta navetiștii care făceau ca întreprinderea să aibă în jur de 18000 de salariați, tren despre care se spunea că ar fi cel mai lung din Europa, a însemnat unul dintre marile mituri ale comunismului românesc. Și la fel ca orice mit, atât Specialul și întreprinderea însăși cât și trenul care astăzi nu mai există s-au demitizat. Producția a scăzut, a scăzut dramatic și numărul angajaților, oamenii nu au mai prea avut de lucru, unii au luat cu mai mult sau mai puțin succes drumul Occidentului, alții au rămas și au continuat să lucreze pe bani puțini. Ceea ce, din când în când, declanșa conflicte de muncă.

Despre un astfel de conflict ca și de la nostalgia după măreția Cugirului de odinioară începe spectacolul în a cărui realizare actorul Tavi Voina, el însuși născut în orașul cu pricina, a avut un rol de seamă. El a fost cel ce i-a facilitat lui David Schwartz documentarea, discuțiile cu cei care au prins în toată splendoarea lui. aievea mitul despre care vorbeam mai sus. Ei i-au vorbit  scenaristului și regizorului despre micile gheșefturi, despre cuțitele și pixurile, acestea din urmă de un kitsch desăvârșit, ce se fabricau pe sub ascuns și erau cumva corespondentul pungii de cafea și a pachetului de Kent, despre binecunoscutul domn Nicolae Sterca despre care, cum l-am cunoscut eu însumi pot depune mărturie că era un meseriaș de mâna întâi care dădea clasă multor ingineri, despre alimentara lui Zaharie, numită astfel după numele atotputernicului său responsabil. Ca și despre ce s-a întâmplat la Revoluție, adică despre incendierea Miliției și a clădirii Consiliului Popular, despre marea de securiști și de informatori, despre legendele urbane aflate cândva la mare modă.

Cei cinci actori intră la început în scenă și joacă mai întâi cinci bătrânei. Foști angajați ai întreprinderii de odinioară.  Producători ai armelor de tip sovietic exportate legal sau ilegal în mai toate zonele de conflict. În special din lumea a treia. Lumea prietenilor lui Ceaușescu. Arme pe care le numesc codificat măsline. Pe care le reconstruiesc simbolic sub ochii noștri din aluat pe care îl toarnă în forme de puști, ca pe urmă să le pună la copt. Până ce respectvul aluat se coace și devine pâine, cei cinci actori ne povestesc despre întreprindere, despre armele care, la un moment dat, la fel ca în piesele lui Cehov, trebuie  să se descarce, despre spectacolele de teatru popular și despre brigăzile artistice de agitație cândva în mare vogă. Despre ce s-a întâmplat la Revoluție (cum-necum, Cugirul a fost atunci poate chiar primul oraș liber al României), despre ce s-a descoperit în 21, 22 decembrie și despre ce s-a întâmplat după. Despre cum au perceput cugirenii procesul și execuția de la Târgoviște.

David Schwartz a încercat să confere o anume coerență tuturor acestor povești urbane.  Mitologii, cum le-ar fi numit Roland Barthes. Cei cinci actori- le mai scriu o dată numele- Alexandra Harapu, Maria Morar, Oana Rotaru, Doru Taloș, Tavi Voina- joacă un număr considerabil de personaj, reconstruiesc mai multe identități și povești de viață. Cântă, dansează.  O fac în scenografia esențializată creată de Mihai Păcurar (câteva mese, scaune, un cuptor electric), pe muzica creată de Alexandru Condurat, coordonați fiind de Adonis Tanța, și în coregrafia imaginată de Paula Dunker. Cum-necum, pariul este câștigat.

Îmi îngădui să trag această concluzie nu doar în calitate de critic de teatru, ci și pentru că, asemenea lui Tavi Voina, și eu sunt născut în Cugir. Și mi-am petrecut acolo copilăria și adolescența. Și mai știam și eu câte ceva despre enigmele și presupunerile de la care pornește spectacolul. Chiar dacă, spre deosebire de marea majoritate a colegilor mei de vîrst și a colegilor de la Liceul Real-Umanist, o școală cu profesori remarcarcabili, eu am ales o carieră umanistă și nu una în domeniul ingineriei.   

 Platforma de Teatru Politic și Reactor de creație și experiment

OAMENI ȘI ARME

 Scenariul și regia: David Schwartz

Scenografia: Mihai Păcurar

 Direcție coregrafică: Paula Dunker

 Muzica: Alexandru Condurat 

Coordonare muzicală: Adonis Tanța

Coordonare documentare: Tavi Voina

 Colaborare: Katia Pascariu

Coordonare proiect: Andrada Roșu

 Cu: Alexandra Harapu, Maria Morar, Oana Rotaru, Doru Taloș, Tavi Voina